Și tocmai pe Ana a apucat-o să nască în plină viscol. După calculele doctorului, mai erau trei săptămâni până la termen și, cine știe, poate până atunci s-ar fi potolit viscolul, ar fi venit doar gerul, era mai ușor să ajungi la spital. Dar nu, micuțul din pântecele Anei s-a grăbit să vină pe lume exact acum!
Ce-i drept, nu Ana s-a grăbit, ci pruncul ce trăia în ea. Nu-l interesa pe el că viscolul mătură tot satul de șase zile, că drumurile sunt îngropate în zăpadă până la brâu, că nicio mașină nu poate intra. Ninsoarea parcă nu se mai sfârșește, ca și cum s-a spart o traistă plină cu făină în ceruri. Privești pe fereastră doar omăt cât vezi cu ochii, și în continuu cade, se învârte, acoperă tot. Iar dacă ai de ieșit în curte, nu poți ține ochii deschiși vântul tăios te ia direct în față, iar zăpada ți se lipește de gene.
Într-o astfel de zi s-a gândit micuțul să se nască.
De dimineață Ana se simțea neliniștită; când îi trăgea spatele, când o apuca o moleșeală de i-ar fi venit să stea întinsă fără să găsească liniștea. Mergea de colo-colo, de parcă nu-și găsea locul. Soacra ei a observat zbuciumul:
Anuța, nu cumva ți-a venit sorocul? Ce tot umbli așa?
Nu știu, mamaie, parcă sunt neliniștită.
Hai să-ți văd burtica.
Soacra nu era vreo mare cunoscătoare în cele de-ale femeilor; azi totul se face la spital, cu doctori și moașe. În sat mai rămăsese o singură bătrână- moașă, pe vremuri erau trei.
Parcă s-a lăsat burta, Ană. Pruncul vrea să se nască.
Dar cum să se nască, mamaie? E prea devreme încă!
Nu depinde de noi, fata mea, cum rânduiește Domnul, așa va fi.
Ana a simțit lacrimile în ochi îi era teamă, era la prima naștere, nu știa ce să facă, nici nu avea cui să-i explice. Soacra ei născuse doar un fiu, și asta cu vreo douăzeci de ani în urmă, nici nu-și mai amintea.
Ană, mă duc după mătușa Vera. Pun și găleata pe plită, când fierbe apa, stinge-o. Dacă ai putere, scoate câteva prosoape și cearceafuri curate, știi tu unde le ții. Dar nu te agita, dacă nu-ți vine. Când l-am născut pe Mihai, mătușa Vera mi-a zis să tot umblu, să inspir adânc așa se grăbește nașterea, zicea ea, și, legându-și basmaua, a adăugat: În drum, dau fuga și la Nastea, la mama ta, s-o chem. Ține-te tare, fetițo, mătușa Vera e pricepută. Pe vremea noastră, femeile din alte sate veneau special la ea, și toate aici ar fi vrut să nască cu ea. E bună babă.
Îmbrăcându-se, soacra a luat și un băț să poată merge mai ușor prin nămeți, și a ieșit în viscol.
Ana a rămas singură. Frica i-a crescut ce dacă chiar acum începe nașterea? Dacă mama sau soacra nu pot ajunge? Într-o așa vreme, cine știe cât le va lua? Și ce să facă, că nu știa altceva decât să umble dintr-o parte în alta și să respire adânc. Dar cum să respiri când, câteodată, atâta te strânge, că abia apuci să tragi aerul până la jumătate?
Of, nici Mihai nu-i acasă să o sprijine, să-i spună că o să reușească, să îi fie alături dacă va trebui. Din cauza acestui viscol, nu poate veni din oraș nici autobuz, nici drum. El nici nu știe că va fi tată așa de curând. Of, ce durere de spate!
Pe când nămeții se frământau în pridvor și vârtejuri de zăpadă se opinteau de ușă, mama Anei a intrat în grabă.
Fetița mea! Anuța! Soacra ta mi-a zis că ți-a venit sorocul.
Da, mama…
Uite, draga mea, am adus niște fructe uscate, facem un compot să bei, și pun repede apa la fiert…
După o oră au venit soacra și cu mătușa Vera. Bătrâna moșită, vioaie și zbârcită ca o prună uscată, a privit-o atent pe Ana și a zis:
Spre zori o să naști.
Cum adică spre zori? a râs Ana cu teamă încă nici nu e prânz și abia de aseară mă simt așa…
Eh, fata mea, acelea erau semnele dinainte. Uneori pot fi cu zile înainte. Acum abia s-a deschis locul, puțin de tot. Nu te grăbi, dragă, mâine ai să naști. Eu mă duc acasă.
Rămâneți cu mine, mătușă Vera, s-a rugat Ana doar dumneavoastră știți ce-i de făcut, mă simt mai liniștită cu dumneavoastră lângă mine.
Bătrâna, care văzuse zeci și zeci de nașteri în viață, s-a îndurat:
Bine, stau la voi. Când mama-i liniștită, nici la copil nu-i greu să vină pe lume.
Ana nu știa că durerile dinainte, semnele de început, sunt ca ghioceii îți dau speranță, dar țin puțin. Adevărata încercare abia atunci începe. Durerea părea că o rupe dinăuntru, abia de mai respira, nu mai putea nici să stea, nici să meargă. Soacra și mama Nu știu ce să-i facă, se plimbă de ici-colo și o compătimesc, nu pot nici ajuta, nici lăsa. Mătușa Vera le-a trimis la călcat rufe, să nu o agite.
Până la miezul nopții, totul s-a mai liniștit. Moașa i-a spus c-a ajuns la patru degete, dar încă era greu, prima naștere e mai încet, drumurile neumblate și pentru copil, și pentru mamă. Ana era atât de obosită încât abia se mai ținea pe picioare. Cât durerile s-au potolit, a apucat să mănânce o bucățică. Mătușa Vera a pus-o la somn, să prindă puteri.
Viscolul însă nici gând să cedeze, ba părea și mai furios.
S-a ridicat Ana pe la patru dimineața, era beznă, lângă pat mătușa Vera sforăia ușor.
Doamne, ajută-mă, șoptește Ana către icoane să vină copilul mai repede…
Și a început din nou, cu o forță care o orbea. Mătușa Vera s-a trezit, a cercetat-o: numai cinci degete. Greu… dar la prima naștere așa e.
Când s-a luminat afară, Ana era epuizată, cămașa i se lipise de trup, părul i se încâlcise. Moașa a privit-o și i-a spus:
Un pic de tot mai e, copila mea, pruncul e aici, aproape.
Mătușică, ajută-mă, a îngenuncheat Ana, ajută-mă, mătușică!
Anuța, nu-i nici o mătușică aici, ce vezi, nu cumva visezi? Mătușică îi spunea ea străbunicii, lămurește mama ei era copil mic și n-a putut zice bunicuță”, așa că tot mătușică îi zice. Băbuța Zoița îi e cea mai dragă, prima strănepoată, numai băieți a avut în familie…
Anuța, se vede deja creștetul, ține-te, draga mea, hai mai împinge încă o dată. Hai așa… Puff-puff-puff… respiră cu ea mătușa Vera.
Ana țipa din ultimile puteri, împingea și respira, și iar țipa.
Mătușică, ajutăăă-mă, nu mai pot… și a adus pruncul pe lume, direct în mâinile zbârcite ale mătușii Vera.
Poate el e ultimul copil pe care-l ajut să vină pe lume” și-a zis bătrâna, zâmbind tainic. Cu grijă i-a pus băiețelul pe burtă:
Băiat, Anuța, ai un băiat, uite ce frumos e! Și ce glas are, sigur ajunge primar, pe lângă el toți o să se învârtă!
Ana plângea de fericire, îi săruta degețelele firave. Cum de a încăput atâta minune în ea? Of, dacă-ar fi fost și Mihai aici, să vadă ce fecior frumos și sănătos are!
Costică, Costică al meu, șoptește.
Cum adică Costică? a mirat soacra ai zis că dacă e băiat îi dai numele Ilie.
Nici nu poate fi altfel decât Constantin, zâmbește Ana. Constantin Mihail.
Moașa și-a terminat treaba și s-a pregătit să plece, o istovise nașterea asta. Bucurie mare să întâmpini o viață nouă, dar te lasă fără vlagă. Să poată măcar merge prin nămeți până acasă…
Ana și băiețelul au adormit, iar Nastea s-a gătit și ea de plecare; stătuse aproape o zi întreagă la casa nurorii. S-a învelit cu șalul până peste ochi, și-a luat rămas-bun în șoaptă de la soacră și a plecat.
Surpriză, viscolul parcă se liniștea, ninsoarea cădea mărunt, poate chiar urma să înceteze. Așa și ginerele va putea să se întoarcă, poate chiar mâine. Aproape a ajuns acasă.
Hai să trec și pe la Zoița, să-i spun vestea cea mare. Poate are nevoie de ceva, poate i s-a terminat pâinea, deși i-am dus zilele trecute, dar băbuța Zoița mănâncă puțin…”, își zice Nastea.
Străbunica Anei, Zoița, locuia la două case depărtare, bătrână, la vară împlinea 93 de ani. Singură pe lume, nu voia să se mute la copii, se gospodărea încet-încet, și ei erau mereu aproape, aduceau de mâncare, o ajutau.
Cu greu a deschis poarta Nastea, probabil Mihai, ginerele, trecuse ieri, iată și lopata rezemată de gard. A curățat poteca spre ușă, a dat zăpada de pe prag și a intrat în casă.
Băbuțo Zoița, băbuțo Zoița, strigă și bate din picioare să-și scuture zăpada. Trebuie să strigi tare, bătrâna nu mai aude bine. Ești acasă, Zoița, eu sunt, Nastea, am venit să te văd.
Nu răspunde nimeni, bătrâna doarme. Păcat s-o trezească. Nastea și-a dezbrăcat cojocul, și-a scos cizmele și a intrat tiptil în cameră…
Băbuța Zoița era întinsă pe pat, cu mâinile încrucișate pe piept, îmbrăcată curat, cu un batic alb nou pe cap. Nastea a remarcat imediat rochia, că nu o mai văzuse la bătrână, și baticul, alb, parcă de sărbătoare. S-a apropiat, și-a șters lacrimile, i-a închis ochii.
Pe noptieră stătea fotografia Anei, lângă o iconiță cu Sfântul Nicolae și o lumânare aproape stinsă.
Mulțumesc, băbuță, c-ai ajutat-o pe Anuța. A născut un băiețel. I-a pus numele Constantin, după tine… Dar tu sigur știi, băbuțo… a sărutat-o pe obrazul brăzdat de timp mulțumesc…
Viața trece ca viscolul: greutățile vin și pleacă, dar iubirea și ajutorul dintre generații rămân. De unde vine o viață, acolo deja altă viață merge spre cer. Și tot ce e cu adevărat important e să fim aproape unii de alții, în clipele mari ale vieții și la pragul oricărui început.
