Și s-o fi găsit oare Maria să nască tocmai pe vreme de viscol? După calcule, mai avea vreo trei săptămâni de purtat, poate până atunci se liniștea urgia, dădeau gerurile, putea merge frumos la maternitate. Dar nu, tocmai acum i s-a năzărit pruncului! Să fim drepți, nu Mariei i s-a năzărit, ci aceluia din burta ei. Se grăbea băiatul, sufocat deja de spațiul strâmt, și ce-i păsa lui de viscolul care bătea al șaselea ceas?
În așa vreme, niciun autoturism n-ajungea la sat, drumurile albe, nămeți cât să-ți înfunde și cizmele până la genunchi. Și ninsoarea, ce să mai, nu se oprea nici să-i dai o plăcintă cu brânză tot venea de sus ceva de parcă norii răsturnaseră făina fix pe satul lor. Pe fereastră nu vedeai decât alb, iar dacă aveai de ieșit în curte, te întâmpina vântul cu același chef de ați azvârli zăpada direct în ochi nici nu apucai să-i deschizi bine că deja simțeai ace de gheață.
Ei bine, în așa iarnă s-a gândit băiatul să vină pe lume.
De dimineață, Maria nu se simțea tocmai ea; ba o durea spatele, ba se așeza că nu mai putea sta în picioare, ba se ridica și începea să se plimbe de colo-colo, în cerc. Soacra, tanti Ioana, a observat neliniștea:
Măi, Mărioară, nu cumva ți s-au arătat durerile nașterii? Ce te tot frămânți?
Nu știu, mamă Ioana, parcă nu-mi găsesc locul…
Dă să văd burta.
Soacra nici ea nu era vreo mare specialistă, că pe vremuri era rost de moașe azi nu se mai face așa ceva, totul la medic, la maternitate. Pe vremuri, în sat aveau trei moașe, acum abia se mai ținea de treabă baba Parasca.
Parcă s-a mai lăsat burta, Maria. Băiatul vrea să iasă.
Cum să iasă?! E devreme încă!
Nu-i la noi decizia, fată dragă, cum vrea Dumnezeu, așa se face.
I-au dat lacrimile Mariei; îi era frică era prima naștere, habar n-avea ce și cum, și nici cu cine să vorbească. Soacra? Tot un băiat născuse și ea, cu zeci de ani în urmă, ce să-și amintească?
Maria, mă duc după baba Parasca. Pun găleata asta pe sobă, când începe să fiarbă apa, stinge tu focul. Dacă ai putere, scoate prosoapele curate, cearceafurile. Știi unde-s puse, le pregătești. Dar nu trage de tine, dacă nu poți, lasă. Când l-am născut pe Mihai, baba Parasca mi-a zis să merg încet prin casă, să respir adânc, că așa se deschide mai repede. Eu mă duc și pe la mama ta, Elisabeta, o chem să vină. Ține-te, Mărioară, baba Parasca știe ce face, toată lumea s-a dus la ea să nască.
Așa zicând, și-a înfășurat șalul, a pus mâna pe coada de lopată, să aibă sprijin la drum, și s-a dus în viscol.
Maria a rămas singură. A simțit că i se înmoaie genunchii de frică. Dacă începe să nască și nu-i nimeni cu ea? Cum o să ajungă soacra prin nămeți? Dacă nu vine mama? Cel mai rău, habar n-avea ce să facă exact doar atât reținuse: să meargă și să respire. Dar cum să respiri adânc când te taie o durere de zici că nici aerul nu vrea să-i treacă de gât?
Pe Mihai nu-l avea lângă ea; el să o încurajeze, să-i spună că se descurcă, și dacă e nevoie, stă cu ea până la capăt. Dar din pricina viscolului ăla blestemat, n-a putut să revină acasă de la oraș; nu mai circula niciun autobuz, drumul era baricadat. El nici nu știa că în curând va deveni tătic de băiat sau de fată! Și spatele, deh, cu durerile lui…
Tocmai când se îneca Maria în anxietate, a intrat vârtejul de zăpadă pe ușă o dată cu mama ei, Elisabeta, toată plină cu zăpadă de parcă ieșise din bulgăre.
Măi, fată! Mărioară! Soacra-ta zice că ai început a naște!
Așa zice…
Stai acolo, drăguță, că-ți fac eu ceai de fructe uscate, l-am adus din pod, bei o cană de compot. Și apă trebuie să fiarbă…
După vreun ceas, s-au întors și soacra și baba Parasca. Moașa, o bătrânică ridată dar iute, a verificat-o atent pe tânăra pacientă, și a decis:
Până dimineață naști.
Cum până dimineață?! a rămas Maria cu gura căscată Nici n-am apucat să prind ziua de ieri bine…
Aia a fost de încercare, drăguță, prevestitori. Se mai întâmplă să ai semne cu câteva zile înainte. Acum abia s-a pornit de deschidere, jumătate de deget. Ai răbdare, până mâine dimineață e gata. Eu mă duc acasă.
Stați cu mine, baba Parasca, rămâneți, doar dumneavoastră știți pe-aici de nașteri, mă liniștesc cu dumneavoastră…
S-a înduplecat bătrâna, că peste viața ei văzuse zeci de femei la naștere:
Bine, rămân cu voi. Dacă-i liniștită mama, și bebelușul vine mai ușor.
Maria habar n-avea că prevestitorii ăștia sunt doar niște ghiocei rapizi. După ei înfloresc buchete de flori dureroase, la care nu te-ai gândit niciodată.
Dureri! De zici că cineva te rupe în două, nici să respiri, nici să calci nu poți… Nu poți nici sta, nici mișca, nici la altceva nu te mai gândești în afară de o durere uriașă.
Soacra și Elisabeta nu știau ce să facă; n-ajutau cu nimic, se plimbau de colo-colo, o plângeau pe Maria. Moașa le-a gonit la camera să calce rufe, să nu le vadă panicând aiurea.
Pe la miezul nopții s-a mai potolit baba Parasca a verificat, 4 degete deschidere. Merge încet, fată la prima naștere, drumuri neverificate, greu și pentru bebeluș, dar și pentru mamă. Maria nu mai avea putere, abia mai putea să înghită câteva linguri de ceai. Moașa a culcat-o să se odihnească înainte de marea bătălie.
Viscolul creștea și el spre dimineață!
La patru dimineața, Maria a sărit din pat, tremurând; baba Parasca dormea alături, pufnind.
Doamne, ajută-mă, șoptea Maria către icoanele de pe perete fă să vină repede copilul.
Și au reînceput durerile, atât de tare că nici nu mai vedea bine: 5 degete, se mișcă încet, prima naștere, dar rezistă! încerca să o liniștească moașa.
Pe când soarele încerca să răzbească printre nori, Maria era epuizată, cămașa lipită de trup, ochii abia deschiși, părul încâlcit.
Încă puțin, zicea baba Parasca copilul e aproape.
Mamaie, ajută-mă! s-a rugat Maria. Mamaie, ajută-mă, mamaie!
Mărioară, ce ai? Elisabeta se agita nu-i aici mamaie, nu vezi că-ți iese deja pe limbă… de mică ai tot invocat-o pe străbunica Zoița, prima strănepoată, așa-i ziceai, nu bunica, ci mămaie, că nu puteai rosti ți-a rămas din copilărie.
Uite, Maria, se vede capul. Ține-te tare, mai trage un pic. Hai cu mine, puf-puf-puf zicea și baba Parasca, respirând odată cu ea.
Maria țipa cât o țineau plămânii, apoi împingea, apoi iar țipa.
Mamaie, ajută-măăă, nu mai pot! a răsuflat și, deodată, băiatul a venit direct în mâinile babei Parasca.
Poate e ultimul prunc pe care-l primesc a gândit bătrâna, zâmbind zglobiu printre lacrimi. Cu grijă i-a pus nou-născutul Mariei pe burtă:
Băiat, Mărioară, băiat, îi șoptește uite, ce flăcău frumos, a venit pe lume! Și țipă cât zece în piață, pesemne va fi primar, toți or să-l asculte când o să crească!
Maria plânge de fericire, îi sărută degetele firave. Cum de a avut loc atâta minune în ea? Și ce păcat că Mihai nu e lângă ea să vadă ce băiat grozav au, cel mai bun de pe lume!
Ștefănel, al meu Ștefănel, murmură.
Cum adică Ștefan? tresare soacra Parcă ziceai că dacă e băiat îl cheamă Gheorghiță!
Cum să fie Gheorghiță, dacă el e Ștefan? zâmbește Maria Ștefan Mihai.
Baba Parasca și-a strâns trusa și s-a pregătit să plece acasă; și ea avea nevoie de somn la câtă viață a întâmpinat până la ora aia. Doar să ajungă cu bine prin viscol la casa ei.
Maria și băiatul au adormit buștean, iar Elisabeta s-a pregătit să meargă și ea acasă: stătuse o zi și o noapte întreagă pe la finuță. A tras șalul pe cap, a dat noroc cu soacra și a ieșit în uliță.
Uite că viscolul bătea în retragere, fulgii nu mai cădeau în vălătuci, ci ca o ploaie măruntă. Curând se va opri, iar Mihai va putea veni acasă. Aproape ajunsese la poarta casei.
Hai să intru la mamaie Zoița, să-i spun vestea. Să nu fi rămas fără pâine, chiar dacă i-am dus deunăzi. La cât papă, îi ajunge pentru-o săptămână…
Străbunica Zoița, la două case depărtare, bătrână de 93 de ani, de mult văduvă, nu a vrut să se mute la copii în ciuda rugăminților, trăia singurică, harnică și, vorba aia, n-avea nevoie decât de puțină căldură și mâncare ce i-o aduceau odraslele.
Cu greu a deschis Elisabeta poarta, semn că Mihai trecuse pe acolo, lopata rezemată de gard. A deszăpezit până la ușă, a scuturat scările de nea și a intrat.
Mamaie Zoița! Mamaie! a strigat, bătând cu cizmele de zăpadă. Trebuia să strige, că bătrâna nu prea auzea. Mamaie, eu sunt, Elisabeta, am venit să văd de tine!
Nimic. Dormea bătrânica. Eh, ce să-i faci, să n-o trezească… A lăsat cojocul în tindă, și s-a dus în odaie…
Mamaie Zoița sta culcată, mâinile pe piept, totul curat, purta o rochie pe care Elisabeta n-o recunoștea, un batic alb, nou, pe cap. S-a apropiat Elisabeta, i-a închis ochii cu blândețe, ștergând două lacrimi.
Pe noptieră zăcea poza Mariei, o icoană cu Sfântul Nicolae, și o lumânare aprinsă.
Mulțumesc, mamaie, că ai fost lângă fata noastră. A născut băiat, pe Ștefan. Dar tu deja știi… a sărutat-o Elisabeta pe obrazul brăzdat de timp. Mulțumesc…
