Dar cui-ți mai trebuie? a strigat Ion, scuturându-și părul și, după ce a scuipat, a plecat.
Ea a alergat spre fereastră și a privit cum se depărta omul cu care trăise cincisprezece ani. Credea că sufletul ei i se potrivea perfect cu al său, dar el i-a lăsat un ultim sfat: E mai comod să plec.
În apartamentul Anei, femeia gospodină, totul fusese pregătit cu sfințenie pentru el. Gândea că ar fi trebuit să deschidă fereastra și să-i strige să nu o lase. Era gata să se supună oricărui umilință, să accepte să locuiască împreună, chiar dacă ar fi fost plecat câteva zile, să fie alături de el în loc să rămână singură la patruzecicinci de ani. A deschis fereastra, dar privirea i-a căzut întâmplător pe portretul tatălui, în uniformă militară, cu bărbia ridicată, mândru în fața obiectivului.
Atunci Ana a simțit rușine. S-a uitat din nou la soțul ei elegant, cu pardesiu lung, ce urca în mașina frumoasă, însoțit de bagaje. A mers spre bucătărie, printr-un coridor în care stătea un dulap înalt, moștenit de la bunica. În oglindă se reflecta o femeie grasă, obosită, cu părul cenușiu și ochi stinși.
Ana ştia că nu era o frumoasă. Sănătatea i se degradase: dinții i se rupeau și nu avea bani pentru proteze noi. Soțul îi dorea o mașină nouă și, la muncă, haine scumpe.
Ce prostii! Ion se îmbracă ca un actor, iar tu doar cu un pulover larg, fustă preistorică și două bluze uzate, pantofi căzuţi şi șlapi în loc de cizme. Un palton cu rever, pe care nici bunica mea nu lar purta. Meniul tău pare dintrun restaurant de lux steak, chiftele la abur, clătite umplute, carne. Nu-l vei lăsa să plece? Nu poţi să mergi așa cu el, prietenă! îi spunea colega Liana.
Ana asculta, dar făcea cum îi convinse inima. Mai târziu, soțul a anunțat că pleacă la o tânără de douăzecișișapte de ani, cu patru copii.
E tânără, oftă Ana.
Colega și prietena ei, Liana, a cercetat pe rețelele de socializare, întrebând vecinii și a scos la lumină: Nu o poţi pune la încercare! Te numesc fecioară! Ești dintro familie respectabilă! Nu a lucrat niciodată. Copiii sunt de la alţi bărbaţi. N-a născut în opt luni. Mama ei e imorală. Tinde să se laude cu faptele ei uşoare, dar familia nu se poate clădi pe aşa ceva. Să ştii, Ion te-a surprins. Ține-te bine!
Ana a rămas pe picior de lângă. Tatăl ei îi lăsase un apartament spațios în centrul Bucureștiului. El, ca şi cum ar simţi ceva, aranjase totul astfel încât Ion să nu aibă nici un metru pătrat în locuină. Ana a decis să închirieze o cameră pentru a-și ușura costurile.
În zonă se construiau noi blocuri, iar un inginer a venit să verifice lucrările. Era domnul Vasile Popescu, cu o barbă șugră și o fire plăcută, foarte cult. S-a uitat cu atenție la Ana și a spus brusc:
Vă dau banii în avans! Mergeți și reparaţivă dinţii. Sunteţi o doamnă frumoasă, nu vă chinuiţi așa!
Ana a răspuns că nu e frumoasă, dar a dorit să rezolve problema dentară. Vasile ia oferit mai mulţi bani, promiţând că îi va primi înapoi cândva. Apoi a venit fratele său, un tânăr cu geacă galbenă și pantaloni violet, coafură exotică.
Mă cheamă Călin, sunt stilist, a declarat el. A luat-o pe Ana în grijă şi, în timp ce ea servea prăjituri oaspeţilor, ia propus săși schimbe imaginea. Călin a făcut minuni: părul ia fost vopsit în nuanțe strălucitoare, machiajul ia evidențiat trăsăturile, dinţii iau fost aliniaţi. La muncă a început să meargă pe jos, a slăbit și chiar a început să alerge dimineaţa în parc.
După acea transformare, Ana a devenit o femeie delicată, cu zâmbet blând și gropițe pe obraji, ca o fluture ce se desprinde dintrun cocon modest.
Întro zi, un sunet de clopotecă a spart liniştea. Un locatar a deschis ușa și a strigat:
Ana, e cineva la ușă!
Pe prag stătea fostul ei soț. Abia la recunoscut; Ion părea mai bătrân, palid, slăbit și confuz, fără niciun semn al strălucirii de odinioară. Lângă el erau bagaje.
Ce vrei? a întrebat Ana.
Își aminti cum, la început, încerca să o sune, dar ea nu-i răspundea. Apoi a ajuns pe lista neagră.
Ce ai devenit! a exclamat Ion.
Complimentele nu au avut efect asupra Anei. Își amintea nopţile nedormite, dorinţa de ași pune punct la viaţă, lacrimile nesfârșite şi panica.
Ana, am suferit mult. Banii mau mâncat în ultimele ore. Copiii păreau buni la început, apoi nau ascultat, strigau tot timpul, nu-i educau. Stau la telefon, nu gătesc. Au făcut nişte găluște. Credeţi că leau pregătit supă? Ha! Şosetele seau îngălbenit. Eu nu am cumpărat nimic pentru mine. Totul iam cheltuit pe ei. Parcă am ajuns nebun. Ana Eu te iubesc. Hai să începem de la capăt, te rog!
În urechile Anei sau auzit din nou cuvintele lui Ion:
A cui ţie nevoie? Fără dinţi, fără urmă, fără rod, Ana.
Ana sa uitat din nou la el, iar în acel moment ușa sa deschis. A intrat Vasile Popescu, îngrijorat, și a întrebat:
Ana, ai nevoie de ajutor? Care e problema?
Ion sa ridicat şi a strigat:
Cine sunteţi voi?
Eu sunt soţul ei, Vasile. Nu mai veniţi aici! a spus Ana, închizând ușa în faţa lui Ion, care a rămas cu gura căscată.
Sa scuzat în fața locatarului și a adăugat:
Probabil că a venit timpul să explic. Te iubesc, Ana! Cum am putut să las o femeie atât de minunată să plece? Vrei să fii a mea, cu adevărat?
Era un om cu un picior sărăcit, dar Ana a acceptat. În două luni, el ia umplut viaţa cu trandafiri, au cumpărat o casă la marginea orașului și au început o nouă viaţă.
Uneori, dintrun colţ al grădinii, Ion privea cu invidie. Vorbea cu amărăciune, lamentânduşi că a schimbat o femeie bună cu o dulceață fără valoare. Rămânea fără nimic.
Astăzi, Ana şi Vasile se plimbă mână în mână pe străzile din Iaşi, fericiţi şi îndrăgostiţi, aşteptând să le vină pe lume un copil.
Întro dimineață de primăvară, când roua încă strălucea pe petalele liliacelor ce înfloriseră la marginea casei, Ana simţi o tremurare uşoară în buzunarul de la piept. Vasile, cu ochii plini de speranţă, îi întinse mâna și, cu un zâmbet ce părea să învingă chiar și umbrele trecutului, îi șopti: Suntem pe cale să scriem cea mai frumoasă poveste a noastră.
Sunetul primului murmur al copilului se auzi ca o melodie delicată ce se împletea cu vântul, iar inima Anei se umplu de o lumină ce nu putea fi descrisă în cuvinte. Pentru prima oară după ani de căutări și suferințe, se simţi complet întregă nu prin aspectul ei schimbat, ci prin firea ce răsărise din iubirea autentică și din puterea de a se ridica din cenușa propriei vieţi.
În acea clipă, Ion, aflat în umbra ferestrei sale, privea spre stradă cu ochii încărcaţi de regret, dar şi cu o ușoară înţelegere. Învăţa, la sfârşitul călătoriei sale, că dragostea nu se păstrează prin posesie, ci prin libertatea de a lăsa pe cel drag să-şi găsească fericirea, chiar dacă aceasta nu-i mai aparţinea.
Vasile strânse mâna Anei cu o fermitate nouă, iar împreună, cu paşi siguri, intrară pe aleea care ducea spre grădina unde fluturii îşi așteptau să se așeze pe petalele proaspete. Viaţa le aştepta, nu ca un capitol închis, ci ca o carte cu pagini albe, gata să fie umplută cu râsete, cu lacrimi de bucurie și cu amintiri ce nu vor uită niciodată că, uneori, cele mai grele despărţiri deschid drumul spre cele mai luminoase destinaţii.
