Soțul meu și cu mine eram ca două suflete plutind într-un vis când am aflat că fiul nostru urma să se căsătorească. Lumina lunii din Chișinău părea să danseze pe peretele casei noastre, iar eu i-am șoptit în taină că vrem să-i dăruim un apartament la nuntă, chiar în inima orașului. Laurențiu era în extaz la vestea darului, iar acest secret s-a răspândit ca o briză printre prietenii lui, toți aflând în aceeași zi, fără să știm dacă fusese soarele sau vântul cel care dusese vestea.
Toată familia era prinsă în febra pregătirilor pentru nuntă, brodând gânduri și visuri cu fir de borangic. Dar într-o seară, la ora în care câinii din sat urlă la lună, destinul a căzut ca o ploaie neașteptată. Fiica noastră, Ancuța, a ajuns la spital direct de la serviciul de la pădure, sufletul ei fiind cuprins brusc de o boală misterioasă. Am alergat amândoi acolo, pe străzile din Orhei, ca niște umbre deschizând drumul printre luminițe tremurătoare.
Doctorii au descoperit repede că Ancuța avea o tumoare, și trebuia operată urgent de medici cu mâini de aur. Căutam bani, leu după leu, ca pe grăunțele de grâu risipite prin odaia bunicii. Era noroc mare că am ajuns la timp, că destinul nu răsturnase clepsidra înainte de a ne putea ajuta.
A cumpăra un apartament pentru Laurențiu părea acum un vis închipuit de spirite pe marginea Prutului. Noi am început să strângem bani pentru tratamentul Ancutei, iar rudele și prietenii s-au adunat ca păsările în prag de iarnă, aducând fiecare cât a putut. Unii ne-au dat bani și ne-au spus să-i uităm, ca și cum ar fi aruncat firmituri pentru păsări. Împreună am adunat suma pentru operație, purtați de speranță și de lacrimi.
Dar Laurențiu ne-a răvășit sufletul cu vorbele lui, pe care nu le-am așteptat nici într-un coșmar.
Cum rămâne cu apartamentul meu din Chișinău? Mi-ați promis! Îmi sfărâmați viața.
La cuvintele lui Laurențiu am simțit că mă prăbușesc, ca și cum o nălucă mi-a tras sufletul din trup. Cum a putut să spună asta? Cum să fie atât de nepăsător? E sora lui, Ancuța, cu care dansează adesea pe malul Nistrului. Cum să pună nunta și viața Ancutei pe același taler ca două monede de argint? Nu aveam glas. Dar Laurențiu nu s-a oprit.
De ce ea primește totul și eu nu am nimic?
Am țipat la el, vocea mea răsunând ca ecoul într-o pivniță părăsită, i-am spus că nu mai vreau să-l văd până când va învăța ce înseamnă sufletul familiei. Și-a strâns lucrurile și a plecat la logodnica lui de la Ungheni, lăsându-ne în tăcere. Două săptămâni nu am auzit nimic de la el. Nici mesaj, nici șoptit de vânt.
În acest timp, Ancuța a fost operată. Zilele curgeau ca-ntr-un vis, iar zâmbetul ei a revenit, rotund și cald ca pâinea scoasă din cuptor. După câteva săptămâni, Ancuța a părăsit spitalul. Nu i-am spus nimic despre Laurențiu, ca să nu-i tulbur sufletul cu umbre negre. El n-a sunat, nici nu a întrebat de soră-sa. Se pare că apartamentul lui de pe bulevardul Stefan cel Mare era mai important decât sângele familiei, mai important decât un vis de dragoste care uneori se face cenușă sub lună.
