Şi astăzi, uneori mă trezesc în mijlocul nopţii şi mă întreb: când a avut tata timp să ne ia tot ce aveam?
Aveam 15 ani când s-a întâmplat. Locuiam într-o casă mică şi îngrijită dintr-o margine de Chişinău mobilierul era mereu la locul lui, frigiderul plin după zi de piaţă, facturile plătite la timp, ca un ceas. Eram în clasa a zecea şi singura mea grijă era să trec de testul la matematică şi să strâng suficiente lei moldoveneşti pentru adidaşii mult doriţi.
Totul a luat o întorsătură ciudată când tata a început să vină acasă din ce în ce mai târziu. Intra fără să salute, îmi părea că aluneca printre noi, arunca cheile pe masa de bucătărie şi dispărea în dormitor, cu telefonul strâns în palmă. Mama îi zicea, cu glas stins:
Tot târziu vii? Crezi că această casă e ca o fântână fără fund?
Tata răspundea aproape absent:
Lasă-mă, sunt obosit.
Eu ascultam totul dintre pereţi, cu căştile pe urechi, prefăcându-mă că lumea mea e la adăpost.
Într-o seară l-am văzut vorbind la telefon în grădină, printre nuci şi iarbă rece. Râdea încet, spunea lucruri bizare ca mai e puţin şi nu-ţi face griji, rezolv eu tot. Când m-a zărit, a închis brusc. Un gol ciudat îmi apăsa stomacul, dar nu am zis nimic.
Ziua când a plecat a fost o vineri. Am deschis uşa de la şcoală şi am găsit un geamantan deschis pe pat ca şi cum ar fi înghiţit tot aerul din casă. Mama îl privea din pragul dormitorului, cu ochii umflaţi, roşii. Am întrebat:
Unde merge?
Fără să mă privească, a rostit sec:
O să lipsesc o vreme.
Mama a ridicat glasul, tremurând:
O vreme împreună cu cine? Spune ce se-ntâmplă!
Atunci tata a explodat:
Plec cu altă femeie. M-am săturat de viața asta!
Eu am început să plâng:
Dar eu? Şcoala mea? Casa noastră?
El a răspuns doar atât:
O să vă descurcaţi.
A închis geamantanul, a smuls actele ascunse în sertar, a luat portofelul cu lei şi a dispărut pe uşă, fără nici un cuvânt de rămas bun.
În aceeaşi seară, mama a încercat să scoată bani de la bancomat. Cardul era blocat. Dimineaţa următoare s-a dus la bancă i-au spus că nu mai e nimic în cont. Tata retrăsese tot ce strânseseră împreună. Am mai aflat că a lăsat două luni de facturi neplătite, ba chiar a făcut un împrumut pe numele mamei, fără să o întrebe, punând-o garant.
Îmi aduc aminte cum stătea mama la masă, în lumina palidă, cu un calculator prăfuit, adunând bonuri şi oftând:
Nu ajung nici pentru pâine nu ajung
Încercam să o ajut la socoteli, dar nu pricepeam jumătate din noianul de datorii.
După o săptămână ne-au tăiat internetul. Curând urma şi lumina. Mama a început să caute de lucru spăla la casele vecinilor. Eu, la şcoala din sector, vindeam bomboane printre colegi. Ruşinea mă rodea când stăteam în pauză cu punguţa de ciocolată, dar mă gândeam că acasă nu avem nici măcar pentru strictul necesar.
A fost o zi când am deschis frigiderul şi era doar o cană cu apă şi o jumătate de roşie, ca un rest de vis uitat. M-am aşezat la masa din bucătărie şi am plâns, singură. Seara am mâncat doar orez alb, fără nimic altceva. Mama şi-a cerut scuze, ca nişte ecouri stinse, că nu mai poate să-mi dea ce-mi dădea cândva.
Târziu, am văzut pe Facebook o poză cu tata cu acea femeie, la o terasă princă, împărţeau un pahar de vin roşu. Mâinile îmi tremurau când i-am scris:
Tată, am nevoie de bani pentru rechizite.
Mi-a răspuns:
Nu pot să întreţin două familii.
Acesta a fost ultimul nostru cuvânt.
Nu s-a mai interesat niciodată dacă am terminat liceul, dacă sunt bolnavă, dacă mai am nevoie de ceva. S-a făcut nevăzut, parcă înghiţit de oraş.
Astăzi muncesc. Îmi plătesc toate cele singură şi o ajut pe mama. Dar rana nu s-a închis. Nu e doar despre bani, ci despre cum a ales să ne lase afundaţi în tăcere şi rece, ca într-un vis tulbure. Să plece, iar viaţa să meargă mai departe ca şi cum nimic n-ar fi fost.
Şi totuşi, în multe nopţi mă trezesc cu aceeaşi întrebare care iese din inimă ca un fir rece de vânt:
Cum se vindecă asta, când chiar propriul tată îţi ia tot şi te lasă să înveţi singură, pe la 15 ani, cum s-o scoţi la capăt într-o lume ce pare mai străină decât un vis?.
