Încă de la început! 16 ani m-a umilit și eu am îndurat… Primăvara totul s-a schimbat… Nu m-am gândit vreo clipă că ceva ar putea să zdruncine mlaștina în care trăiam de-atâta timp.
Pierdusem demult orice speranță.
La 22 de ani, m-am căsătorit. Credeam că am găsit-o pe cea alături de care voi trăi toată viața. Iulia era totul pentru mine. Mă fascina, mă atrăgea cu o forță de neînțeles. Eram atât de orbit de ea, încât chiar și ciudățeniile ei mi se păreau adorabile.
De exemplu, obișnuia ca în plină iarnă să deschidă larg fereastra și să dea jos pătura de pe mine ca să mă trezească odată cu zorii.
Sau gluma ei preferată – să mă facă să mă învârt în fața prietenilor ca și cum aș fi un manechin pe care îl evaluează înainte de a-l achiziționa.
Ea lua deciziile pentru mine.
Alegea unde să lucrez.
Unde vom merge în vacanță.
Cu cine dintre prietenii mei aveam voie să mă văd și pe cine să-i scot din viața mea.
Și eu îi permiteam asta.
Pentru că credeam că așa trebuie să fie, că așa arată dragostea.
Eram orb.
Credeam că un copil va schimba totul…
Când căsnicia noastră a început să se năruie, sincer credeam că un copil ne va salva.
M-am înșelat.
Iulia m-a abandonat în această luptă.
Nu îi păsa de temerile și neliniștile mele, de faptul că medicii nu ne dădeau nicio șansă.
Ea a acceptat cu ușurință ideea că ea deja are copii din prima căsnicie, deci e posibil ca noi să nu avem alții.
Dar pentru mine era dureros.
Pentru ea – era o oportunitate să mă umilească și mai mult.
M-a făcut vinovat de toate.
— Nu poți să-mi dai un copil!
— Nici măcar nu știi să gătești, de la mâncarea ta îmi fac ulcer!
— Nu ești bărbat dacă nu poți face față unui lucru atât de neînsemnat!
Mă simțeam ca un neputincios.
Încercam să lupt. Căutam medici, îmi făceam analize, urmam tratamente.
Dar fără niciun rezultat.
Ea mă rupea în bucăți, iar eu înduram.
Cu timpul, am cedat.
M-am retras în mine, am încetat să mai comunic cu oamenii, m-am izolat de toți.
Am devenit o umbră a propriei persoane.
Nu mă mai recunoșteam pe acel tânăr încrezător care visa odată la familie, fericire, copii.
Mă uitam în oglindă și vedeam un om jalnic, care se teme să spună un cuvânt în apărarea sa.
Când încercam să-i spun că nu merit batjocura ei continuă, că îmi doresc respect, Iulia râdea în fața mea:
— Tu? Cine te crezi? Ești jalnic! Ești mai rău decât un cerșetor!
Știa că nu am unde să mă duc.
I-a convins pe toți că sunt neînatcât, slab, inutil.
Și eu am început să cred la fel.
Îmi spunea că fără ea sunt pierdut, că n-am nicio șansă să supraviețuiesc singur.
Și rămâneam.
Dar în martie totul s-a răsturnat…
Mai aveam o singură prietenă – Anca.
Ea plecase de mult să lucreze în Grecia, dar primăvara s-a întors: soțul ei s-a îmbolnăvit grav.
Apoi a murit.
Anca a rămas singură în casă. Fiii ei locuiau de mult în străinătate.
Am început s-o vizitez după serviciu, uneori rămâneam peste noapte.
La început, Iuliei nu-i convenea, apoi a început să facă scandaluri, iar la final a trecut la amenințări.
— Nu mai mergi acolo!
— Te voi scoate de păr de acolo!
— Te voi închide în casă!
— Voi cere divorțul!
Într-o seară, Anca s-a uitat la mine și a spus:
— Doamne ajută să ceară divorțul!
Ne-am privit și am înțeles deodată: ăsta e șansa mea.
Anca mi-a propus să rămân la ea când se va întoarce în Grecia.
Dacă nu ar trebui să plătesc chirie, aș putea trăi din salariul meu.
Am fost de acord.
Am plecat. M-am ales pe mine.
De atunci locuiesc în apartamentul ei.
Dimineața, mă trezesc, merg la fereastră, privesc spre vechea noastră casă, în care am locuit cândva cu Iulia, și spun încet:
— Bună dimineața, Andrei!
Privesc viața mea și realizez: sunt liber.
Nu mai am frică.
Am început să zâmbesc din nou.
Am învățat din nou să trăiesc.
Privesc spre casa Iuliei și îi spun în gând:
„Există mereu o salvare, draga mea!”
Îmi pun o cămașă curată, ies din casă, merg pe stradă, ținând capul sus.
Acum nu mai pot fi frânt.
