Ce spui? Suntem căsătoriţi de zece ani! Ce amantă? Tu și eu ne ajungem!
Anca nu reuşea să-şi păstreze calmul. Simţea, ca prin piele, că soţul îi trădează. Nesiguranţa o copleşea, aşa că într-o zi găseşte curajul să-l confrunte deschis.
Întreabă dacă este adevărat, fără să se pese de răspuns, iar el izbucneşte:
Ce spui? Suntem căsătoriţi de zece ani! Ce amantă? Tu şi eu ne ajungem!
Se părea că vorbeşte sincer, fără prefăcut. Anca nu observă nicio greşeală în zâmbetul, în cuvintele sau în privirea lui, totuşi ceva o neliniştise.
Anca nu era genul de persoană care să se lase la voia sorţii; hotărî să afle adevărul, dar cum?
După ce citise sfaturi pe internet, în primul rând verifică telefonul lui, dar nu găseşte nimic suspect. Doar discuţii banale cu două colege de liceu, nimic ce să o tulbure. Ce să vezi?, se gândi ea.
Soţul nu punea niciodată parolă pe telefon. Nu avea nimic de ascuns, aşa credea. Nici mesaje secrete, nici conversaţii la distanţă. Era ca un înger în trupul său.
Câteodată Anca credea că îşi închipuie totul, totuşi de fiecare dată când Mihăi a întârziase de la lucru, simţea ceva rău.
Prietena ei, Ioana, îi spunea mereu:
E doar o presupunere! Mihăi te iubeşte şi nu te va căuta pe altă femeie! Tu cu suspiciunile tale strici totul!
Anca nu asculta. Inima îi deznădăjduia altceva, iar să împartă soţul cu altă femeie îi era imposibil.
Într-o zi, hotărî să-l caute la birou, să vadă dacă la muncă vorbeşte de alte femei. Când îl văzu, el se înfurie, spunând că o facă ruşine în faţa colegilor. A trebuit să-şi ceară scuze îndelung, dar el îl ierta repede.
Se părea că totul în viaţa lor era în ordine. Casă plină, doi copii crescând. Trăieşte şi bucurăte, dar Anca căuta mereu o aşezare nouă.
Aşa cum ziceau românii: Cine caută, găsește! doar că ea nu găsea încă.
În general, Anca se agita ca multe femei de treizeci de ani, temânduse să rămână singură cu doi copii.
Pe dinafară părea liniştită, dar în interiorul ei era o furtună.
Mihăi nu arăta niciun semn: nici un parfum străin, nici schimbare în stil, nici miros de altceva, însă ea simţea că ceva nu era în regulă.
Dacă nu ar fi fost un accident, Anca probabil nu ar fi aflat niciodată adevărul. Așa se va vedea în continuare.
Când fiul lor cel mic, Andrei, a început clasa întâi, Anca a vrut să înveţe să conducă. S-a înscris la şcoala de şoferi, mergea la ore după program. După trei luni a dat examenele şi a obţinut permisul de conducere.
Mihăi era atât de mândru încât ia cumpărat o maşină. O Dacie mică, dar potrivită.
Anca era subţire şi nu foarte înaltă, aşa că se simţea confortabil în maşina respectivă, iar parcarea era facilă.
Mihăi nu a recunoscut că a cumpărat maşina doar ca să nu o oblige pe Anca să ceară să o şoferiţi. El credea că este prea tânără să conducă fără experienţă. Mai învaţă să conduci, îi spuse el.
Într-o zi de weekend, Anca sa trezit mai devreme decât de obicei şi a decis să surprindă familia cu o plăcintă cu vinete şi pui. Era una dintre reţetele preferate ale tuturor. Însă, în timp ce se pregătea, a constatat că nu avea făină.
Afară era geroană, zăpadă, dar ea ştia deja să conducă în iarnă. S-a hotărît să meargă rapid la magazin. A pornit maşina, dar nu pornea. A revenit acasă, totul era încă în linişte, copiii dormeau.
Fără să meargă pe jos prin frig, a decis să profite de maşina lui Mihăi fără să-i ceară permisiunea. Câteva kilometri nu contează, se gândi, nu va observa.
A luat cheia maşinii şi a ieșit afară. În timp ce maşina se încălzea, a început să şterge geamurile. S-a aplecat în portbagaj, ştiind că acolo erau şerveţele. Din greşeală, cu mâna a smuls ceva de pe fundul portbagajului şi a căzut pe jos.
A ridicat obiectul: era un telefon. Nu era al lui. Telefonul pe care îl cunoștea pe bine nu semăna cu acesta.
Gânduri negre iau trecut prin minte: poate Mihăi la luat fără să ştie, aşa cum spunea el mereu. Dar, curioasă, a apăsat butonul de pornire.
Prima notificare era de la o Oksana:
Dragostea mea, îmi e dor de tine! Coboară repede! Te aștept cu nerăbdare!
Anca a rămas fără cuvinte. Fără parolă, a citit tot schimbul de mesaje. Maşina încă se încălzea, iar ea se afunda în lectură.
Conversaţia era lungă, aproape ca o viaţă întreagă scrisă pe ecran.
Sa dovedit că Mihăi lucra până la ora cinci seara şi se întorcea acasă la şapte. Anca nu se gândise niciodată să verifice ora la care se întorcea.
În fiecare zi, el mergea la Oksana pentru o oră, apoi se întorcea acasă ca şi cum nimic nu sar fi întâmplat. Îi scria mesaje pe care Anca nu lea auzit niciodată.
În poze era o femeie în vârstă de aproximativ patruzeci de ani. De ce ia devenit el importantă?
Anca sa înfuriat cu adevărat.
Încă pe punctul de a ieşi din maşină şi a merge spre casă, la văzut pe Mihăi venind pe aleea lor.
Ea la lăsat pe telefon acasă, spunând că a plecat la magazin. El, probabil, a profitat de ocazie să trimită încă un mesaj Oksanei.
Anca îşi amintea că, în serile recente, Mihăi coborâse la maşină pentru diverse scuze: am uitat portofelul, am plecat să verific ceva. Aproape zilnic pleca noaptea, dar se întorcea repede, aşa că ea nu suspecta nimic.
Mihăi a observat-o la volan şi sa îndreptat spre ea.
Cine ţia dat voie? Nu am vorbit așa!
Anca, furioasă, a apăsat acceleratorul, a schimbat în trecere marșă şi a lovit cu zgomot gardul din spate. Simţi o uşoară uşurare.
A sărit din maşină, înfruntă pe Mihăi şi strigă:
Dute la ea! Voi vedea cum poţi trăi fără casă şi fără maşină! Pleacă! Nu vreau să te mai văd!
Pentru a-şi confirma cuvintele, aruncă cheia Daciei întro grămadă şi se întoarce acasă.
Copiii au început să se trezească. Nu ştiau ce sa întâmplat. Când Mihăi a încercat să intre, Anca a închis ușa pe cheia, nu-l lăsând să pătrundă.
Dute la ea! Nu te mai întoarce pe acest drum! a strigat prin casă.
Mihăi, cu papucii şi halatul, a plecat spre casa Oksanei, gândinduse că o va încălzi şi o va adăposti. Dar ușa Oksanei sa deschis şi din interior auzi un glas masculin:
Scumpete, eşti pe drum? Te aştept!
Se pare că Oksana, în weekend, avea şi alţi bărbaţi. Nu era singura. O uşoară ironie că şi ea se plictisea în weekend.
Văzândul, Oksana închise ușa fără să-l lase să intre.
Mihăi a rămas fără adăpost. A mers la mama lui, Maria, care locuia la două străzi distanţă.
Maria la recunoscut de îndată, la primit, ia dat un ceai, la ascultat şi ia spus:
Nu-ţi face griji, fiule! Cine ştie că Anca o să iasă așa? Viaţa e plină de surprize! Eşti doar la treizecişicinci de ani! Încă vei găsi dragostea adevărată, nu te teme!
Aşa că Mihăi a rămas la mama lui, hotărît săşi reconstruiască viaţa. Se simţea uşor eliberat, până când Anca a cerut pensia alimentară. Atunci a înţeles că nu e atât de uşor să începi un nou capitol fără sprijin.
Morala poveştii este simplă: adevărul nu se ascunde niciodată pentru totdeauna; dacă îţi urmezi intuiţia cu curaj, vei găsi lumina în întuneric, iar încrederea în tine însuţi este cea mai puternică armă împotriva minciunii.
