Auzi, să-ți povestesc ceva care mie mi-a rămas în suflet, că tot vorbim deschis ca între noi. Acum ceva vreme, lui Ion i-a murit sora. Omul a trebuit să plece în sat, la Hîrjauca, s-o îngroape cum se cade. Ileana, soția lui Ion, a rămas acasă la Chișinău era obosită, nici sănătatea nu prea o mai ajuta. Știa că Ion se întoarce în seara aia, a pregătit de toate: a pus piure de cartofi și chifteluțe calde în farfurii. Când Ion a intrat în bucătărie, Ileana l-a întâmpinat:
Ai ajuns tocmai la cină, măi, i-a zis ea cu blândețe.
Ion tăcea însă, o privea pe Ileana cu un fel de ciudă, parcă avea ceva pe suflet.
Ce s-a întâmplat, Ionele? l-a întrebat mirată Ileana.
Nu am venit singur, i-a răspuns el din senin.
Cum adică nu singur? Cu cine ai venit? a întrebat ea și mai uimită.
Îți dai seama, Ileana nici nu bănuia. Ion a împins în fața sa o fetiță firavă:
Ileana, ea e nepoata surorii mele. O cheamă Doinița.
Ileana s-a uitat la fetiță cu ochii ei de femeie trecută prin viață, apoi s-a uitat sobru la Ion, dar tot i-a zis:
Hai, Doiniță, intră! Imediat pun masa.
Ea știa sigur că Ion trebuia să vină, așa că lăsase totul pregătit de cu seară: piure de cartofi și chifteluțe, cum îi plăcea și lui.
Ia loc, Doiniță! Mănâncă, fată, i-a zis cât a putut de blând.
Fata a început să mănânce, iar Ileana i-a făcut semn lui Ion să vină cu ea în dormitor.
Ionele, ce-i cu fata asta? Ce facem acum? l-a întrebat șoptit, trăgând ușa după ea.
Ileana, nu mai are pe nimeni. Sora a crescut-o de la trei ani. Părinți nu mai are. Nici măcar mama ei n-a venit la înmormântare… O luăm la noi, ce să facem? oftă Ion greu.
Și noi suntem pensionari, abia ne descurcăm, a răspuns ea, uitându-se la ușă să nu le audă Doinița. Câți ani are?
Doisprezece.
O să mai stea la noi măcar opt ani, până se face majoră.
O să primim și indemnizație pentru ea. Casa de la țară o să o vindem în vreo jumătate de an am bătut palma deja. Nici mare și nici nouă nu-i Și uite, și noi avem ceva pușculiță la CEC. Și Ana cu Boris, copiii noștri, pot ajuta la nevoie. Oricum, sunt copiii noștri.
Ei și la ei sunt griji. Toți copiii lor sunt la școală, în cinci ani încep să se mărite și să se însoare. Suntem și bunici pentru ei, chiar dacă-s departe. Și pentru ei tot am vrut să punem ceva deoparte.
Ileana, dar Doinița e nepoata mea.
Nici măcar verișoară de sânge, a dat Ileana din mână.
Apoi s-au întors în bucătărie. Doinița s-a uitat la ei speriată, că și-a dat seama ce discuții au avut. S-a ridicat de la masă:
Bunică Ileana, nu mă alunga! Eu nu mai am pe nimeni decât pe voi. O să te ajut la toate
Stai liniștită, fată dragă, a oftat Ileana. Rămâi!
A trecut un an. Ion s-a prăpădit. Au venit copiii și-au luat rămas bun, apoi au stat cu mama la masă. Doinița a mers la vecini, că știa că adulții au treabă.
Mamă, tu de ce o mai ții pe fata asta aici? a întrebat Ana.
E nepoata lui Ion, și nici nu are unde merge, a oftat Ileana cu ochii în lacrimi.
S-o dăm la un orfelinat, a sărit fiica. Știi bine, nu mai ești tânără. Ce-ți trebuie pe cap la bătrânețe?
Nu mai am pe nimeni, dragă. Voi veniți rar, sănătatea nu mă ține. Măcar să am pe cineva lângă mine aici, s-a întristat și mai tare.
Bine, Ană, i-a zis Boris, punând mâna pe umărul surorii. Să stea fata cu mama, o ajută.
Au stat cu mama, apoi au plecat la casele lor, că fiecare avea trei copii și destule griji.
A rămas Ileana cu nepoata nerodă. Dar să știi că Doinița era floare de fată, împlinise abia treisprezece ani, dar ajuta la toate în casă.
Iar Ileanei îi era tot mai rău cu sănătatea. Au venit copiii iar:
Of, tare mi-e rău, abia mai umblu. Noroc de Doinița mea, a zis Ileana a doua zi după ce s-au oprit copiii la ea. Vreau să-i las apartamentul ei.
Ce vorbești, mătușă? s-a revoltat Ana. Eu am Oksana de paisprezece ani, Boris are pe Mariana de cincisprezece Se fac mari repede, mâine-poimâine le vezi mirese.
Dar ele nu se prea înghesuie să stea cu mine, să mă ajute.
Ei, vara e vacanță! a hotărât Ana dintr-o dată. Sun și le aduc toată vara la tine!
După trei zile, chiar au venit fetele, iar părinții lor au plecat acasă. Doinița iar a trebuit să stea o vreme la vecini.
Mariana și Oksana s-au bucurat să fie la bunica, fără părinți. În prima zi au zburdat toată ziua. S-au întors noaptea, iar Ileana dormea, dar niciuna nu s-a grăbit să o ajute. Când a cerut la toaletă, au strâmbat din nas, dar tot au dus-o.
Noaptea, bunica a cerut apă de mai multe ori până s-a urnit Mariana. Când a cerut din nou la baie, s-au certat care să o ajute.
Dimineața, mâncare de făcut, de dat bunicăi. Noroc că a reușit femeia să ajungă la bucătărie.
Două zile au rezistat. Când Ileana le-a cerut să o ajute să se spele, s-au săturat. Au sunat acasă, a doua zi au plecat.
A rămas Ileana cu Doinița. Deja cu greu se ridica din pat, tot mai multă povară cădea pe umerii fetei. Doinița mergea la liceu, făcea clasa a noua, dar se ocupa frumos de casă și de Ileana. Ileana se tot gândea:
Ia uite, deși nu e sângele meu, mă ajută și nu mă părăsește, nici nu are altundeva unde merge Mai bine îi las casa. Copiii, cred, or să înțeleagă.
S-a ridicat cu greu din pat, a luat telefonul nou, pe care i l-a cumpărat Ion când a împlinit 60. A aflat adresa notarului din oraș, l-a sunat.
A venit notarul a doua zi și a făcut actele.
Ileana apoi și-a sunat copiii și le-a spus ce a hotărât. S-au înfuriat, dar în aceeași zi au venit din nou. Apartamentul trei camere, etajul doi, într-un cartier bun.
Mamă, de ce ai făcut asta? Hai mai bine la noi o lună la mine, o lună la Boris, vindem apartamentul și împărțim banii, i-a spus Ana.
Și Doinița?
Ce Doinița? O ducem la plasament, ai nepoți adevărați care să te îngrijească.
Știu cât mă îngrijesc, a zis Ileana resemnată. Cu Doinița mă simt împăcată sufletește. Și nici nu vreau să stau când la unul, când la altul.
Lasă, Ană, a zis Boris. Dacă mama e mai liniștită așa, lasă cum a hotărât.
Au stat câteva zile, apoi au plecat. Doinița s-a întors de la vecini.
Bunica, de ce au venit unchiul Boris și mătușa Ana?
Au venit în vizită, scumpo, i-a zâmbit Ileana. Hai, vino să-ți povestesc ceva.
Bunico, ce misterioasă ești azi!
Adu-mi mapa aia de pe comoda, dragă!
Fata a adus, s-a așezat pe scaun, lângă bunica ei.
Apartamentul l-am trecut pe numele tău. Toate actele sunt aici.
Bunică, dar de ce? Eu nici măcar nu-s rudă
Doiniță dragă, tu ești pentru mine cea mai apropiată. Să nu mă lași!
Cum să te las, bunică? Și eu tot pe tine te am ca pe-un înger păzitorIleana a zâmbit slab, cu ochii umezi, și a luat mâna fetei între palmele ei tremurânde.
Să știi că nu-i nevoie de sânge ca să fii familie, Doiniță. Uneori, inimile aleg mai bine. Tu ai fost lângă mine, nu pentru că trebuia, ci pentru că ai vrut.
Doinița și-a lipit capul de umărul Ileanăi, iar liniștea serii s-a așternut peste ele. Un vânt blând a adus miros de tei de afară, iar în bucătărie, chifteluțele și piureul parcă mereu gata să aștepte pe cineva drag răspândeau în continuare arome de acasă.
În acea clipă, Ileana a simțit o liniște cum nu mai cunoscuse de mult. Știa că, oricât de puțin i-ar mai fi rămas, nu va mai fi niciodată singură. Iar Doinița, privind-o pe bunica ei, a înțeles că uneori, cea mai mare avere nu e casa în sine, ci iubirea pe care o adăpostește.
Așa rămăseseră, mână în mână, două suflete găsindu-se una pe cealaltă, numind acasă acolo unde dragostea nu se termină niciodată.
