Radu și-a adus mireasa, Florica, să locuiască într-un sat îndepărtat. Primise moștenire de la bunica sa o casă veche, cu pereți din lut și acoperiș de stuf, într-un loc unde ceața plutitoare se topea la răsărit peste grădini și uliți ciudat de goale. Cei doi s-au acomodat încet, s-au apucat de gospodărie și au început să prindă rădăcini… Dar, ca prin vis, într-o dimineață, la poartă a ajuns sora lui Radu, Ancuța, tocmai din Chișinău. Cu ea, trei copii care păreau crescuți din vânt și praf de drum.
Și eu am trait pe-aici! a zis Ancuța cu voce tremurată, ca și cum și-ar fi amintit ceva ce poate nu fusese niciodată real. Veneam la bunica în vacanțe, știi tu Acum, uite, mă gândesc să-mi las copiii la voi, să mă odihnesc la mare.
Cine să aibă grijă de ei, Ancuțo? s-a mirat Radu, frecându-și tâmplele. Noi lucrăm amândoi…
Nici n-a apucat să termine, că un zgomot neomenește de vesel s-a ridicat din curte. Radu s-a repezit la fereastră și a înlemnit: copiii ieșiseră afară și lăsaseră scapate toate vitele. Un purcel zglobiu, aproape roz ca zori, le alerga printre picioare, iar cei mici chițăiau, fugind peste brazde și coviltir de ceapă verde.
Radu adusese pe Florica în sat după ce alegerile din oraș îi păruseră toate închise, blocate în camere înguste și reci. În oraș n-avea nimic, doar o odaie întunecată unde locuia la mila surorii sale, Ancuța, împărțind spațiul cu nepotul cel mare.
Dădea tot salariul, lunar, să poată sta acolo, iar în restul timpului Ancuța ținea socoteala supremă: să scuture covoare, să ia copiii la plimbare, să spele, să curețe. Fără bărbat acasă, plecat ba la studii, ba pe la ai lui, totul rămânea pe umerii lui Radu. Florica știa tot. Știa că Radu avea slujbă bună, dar bănuții îi rămâneau puțini, căci tot soră-sa lua partea leului.
Când Radu a refuzat să-i mai dea salariul, Ancuța l-a gonit fără o vorbă bună. A ajuns la Florica, în cămin, cu geanta-n mână și ochii roșii de nesomn.
Satul i-a primit bizar de cald, vecinii l-au recunoscut din copilărie. Nici urmă de rude apropiate, dar Radu era de-al locului, sărăcit de-atâtea amintiri.
Mama sa locuia departe, în alt sat, iar părinții Floricăi mai și departe. Ajutor, nici vorbă.
S-au luat, s-au instalat, Florica s-a angajat la grădinița veche din centru, Radu pe la gaterul satului. O babă vecină le-a dat o capră blândă, ce abia se mai ținea pe picioare. Plata era puțină, doar o ulcică de lapte dimineața.
Curând au luat și găini, iarba din grădină începea să prindă gust de acasă. Banii erau puțini, florica mai cârpea la comenzi, coasea fote și ițari pentru sat. Gospodăria îi ținea la suprafață, cu pruncul lor, Niculiță, care abia împlinea trei ani.
Totul părea să curgă în ritm de poveste, până când, ca într-o scenă uitată, Ancuța s-a arătat la poartă. Nici nu venise de când fugise fratele ei din oraș cu traista în spate. Copiii Ancuței erau deja măricei. Soțul ei nu venise, ca de obicei, hotărât să se odihnească la părinții lui, undeva la periferia altui vis.
Mereu ți-a plăcut ție marea, spuse Radu, scuturându-și amintirile. Doar tu mergeai cu părinții la Constanța, eu rămâneam la țară.
Las copiii la voi, zise Ancuța, cu un zâmbet de iunie.
Și cine i-o păzi? Noi nu stăm niciodată-acasă, răspunse Radu tulburat.
E sat mare, dom’le, se păzesc singuri!
Atunci stai tu și păzește-i. Florica n-o să fie de acord.
Da’ ce, trebuie să-i ceri ei voie? Tu ești fratele meu, nu-i așa?
Discuția lunecă într-un noian de frazi fără început, fără sfârșit, și copiii se evaporau din vorbă, dispăreau prin curte. Când Radu a ieșit afară, totul era deja un haos: capra scăpase cu iezii, purcelul scormonea în ceapa și morcovul proaspăt plantat, găinile săltau stând cocoțate pe poarta legată doar cu două sârme. O parte din varza verde era deja mâncată de capre.
Ancuța ridica din umeri: Ei, copii sunt! Ce dacă se joacă cu iezanii?!
Radu se răstea: Copilul nostru nu face așa!
Ancuța zâmbea nelalocul ei: O să învețe, lasă.
Din drum se auzi iar zgomot: copiii Ancuței se băgaseră peste găini, trăgând de ouă și cotcodăcini. Când deschiseseră ușa, cocoșul s-a repezit la ei, cu aripi războinice peste ochii lor nedumeriți.
Dar ce sat aveți aici, nimeni nu vede de gospodărie!
Spune-le copiilor să nu mai umble pe unde nu trebuie.
Să-și ia Florica concediu și să aibă grijă de ei, eu nu mă tem, se descurcă!
N-ar trebui să încerce cu cățelul nostru: e rău cu străinii. Sau să nu se apropie de taurul din curtea vecinului, are coarne ascuțite și somn agitat. Mereu să se ferească de gâștele de dincolo de drum, sunt mai cumplite ca orice paznic de noapte…
Mă sperii degeaba?
Asta-i realitatea la țară…
Dintr-o dată, vecinul a apărut cu băiatul cel mare de mână:
Îl găsei pe la fânar, voia să fumeze, știți ce pericol ar fi fost? N-a mai plouat de o lună!
Vezi, Ancuța, nu-mi trebuie necazuri! Ia-i cu tine la mare, să nu sperii rechinii!
Toți sunteți pe dos, tot satul acesta! Dar și eu v-am ajutat cândva!
Stăteam la tine, n-am avut încotro, și-ți dădeam toți banii pe cameră!
Ancuța s-a încruntat, a strâns copiii grămadă și a spus răspicat:
Plecăm la bunici!
Nu vrem! au țipat copiii, dar nimeni n-a întrebat dacă se poate.
A doua zi, zorii i-au surprins pe musafiri ducându-se. În urmă, Radu și Florica ascultau cum timpul satului se reface, tulburat doar de umbra acelui vis, cu sora venită și dusă, la fel de ciudată ca o amintire uitată…
