Jurnal, 12 iulie
Azi mi-am amintit din nou cât de important e să ai rădăcini și să-ți stabilești granițele, oricât de complicat ar părea cu familia.
După ce am adus-o pe logodnica mea, Roxana, în satul bunicii mele din județul Neamț, ne-am pus pe treabă. Casa moștenită odată cu trecerea bătrânei mele dragi ne-a primit cu brațele deschise. Nu aveam prea multe variante: în Piatra Neamț, unde lucram, nu aveam nimic al meu. Când stăteam acolo, împărțeam o cameră mică cu nepotul meu cel mare în apartamentul surorii mele, Camelia.
Camelia n-a fost niciodată mulțumită de prezența mea. O dată pe lună, când îi dădeam leafa pentru cazare, mai zâmbea, dar restul timpului se agăța de orice motiv să mă certe. Și, cum era de așteptat, tot pe mine pica să scot covoarele afară la bătut, să curăț păturile, și să scot la plimbare cei trei nepoți: unul abia împlinise un an, altul trei și cel mare, șase.
Soțul Cameliei lipsea adesea ba mergea la studii în altă localitate, ba pierdea vremea cu amicii. Nu-l interesa și măcar recunoștea asta.
Roxana știa toate astea. Știa și că, deși aveam un loc de muncă bun și un salariu decent, rămâneam cu buzunarele goale: aproape tot ajungea la Camelia. Când am început să economisesc pentru noi, m-a amenințat că mă dă afară. Chiar și așa, ca să plec, a trebuit să rămân două săptămâni la serviciu ca să-i fac pe plac. Mi-a tocat sufletul și mie, și Roxanei.
Convenabil am fost pentru Camelia: bani, curățenie, îngrijire la copii. Dar când am refuzat să-i mai dau salariul, a fost de ajuns m-a dat afară din casă fără milă.
Am ajuns la Roxana, care stătea într-o cameră de cămin la Roman. Ne-am strâns amândoi lucrurile și am pornit spre sat. Lumea ne-a primit bine, chiar dacă nu aveam rude apropiate. Mi-am regăsit oamenii copilăriei printre ulițe, la fel de sinceri cum îi știam.
Mama locuia în altă comună din Vrancea, iar părinții Roxanei erau și mai departe. Nu aveam de unde aștepta ajutor. Am făcut o cununie simplă și ne-am pus pe treabă. Roxana s-a angajat la grădinița din sat, eu la gaterul de pe deal. O bătrână vecină, tanti Ilinca, ne-a dat gratuit o capră, cu condiția să-i ducem o cană de lapte în fiecare zi. Cu timpul, ne-am învățat cu găini, două oițe și cu veniturile mici dar stabile. Roxana mai cârpea și cu câțiva bănuți din cusut pentru vecine.
Aveam deja un băiețel, Ilie, de trei ani, când viața părea să se așeze pe făgașul cel bun. Roxana a revenit la grădiniță după ce a terminat concediul pentru creșterea copilului. Greul trecuse, ziceam noi.
Până când, într-o dimineață de vară, s-a trezit Camelia să ne bată la poartă, fără veste. N-o văzusem de când plecasem la sat. A venit cu cei trei copii, gălăgioși ca întotdeauna. Soțul ei, firește, nu a venit; a rămas pe relaxare la părinții lui.
Știi că și eu am stat la bunica aici când eram copil! a spus Camelia. N-am rezistat mult, habar n-aveam ce să fac la sat. După o săptămână urlam că vreau la oraș.
Eu rămâneam toată vacanța! i-am amintit eu. Nu-mi părea rău deloc.
Acum am decis să merg la mare! a anunțat brusc ea. Cred că vă las copiii la țară, să aibă și ei aer curat!
Cine să-i supravegheze, Camelia? Eu lucrez, Roxana la fel. Sunt zile când nu ajungem acasă.
Satul e sat, ce s-ar putea întâmpla? Se joacă unul cu altul! a zis, de parcă lăsa niște găini să se descurce prin grădină.
Atunci rămâi și tu să ai grijă, i-am tăiat-o. Roxana sigur nu va accepta.
De ce să o întreb pe ea? Ești fratele meu, îi spui că trebuie, punct!
Și soțul tău ce face? Nu vine să te ajute cu copiii?
Nu, el stă bine acasă. Cică are nevoie de liniște.
Ca de obicei, găsește motive să nu fie prezent…
Pe când conversam, copiii Cameliei au început să facă deranj pe lângă coteț și grădină. Odată, s-a auzit gălăgie afară. Când m-am uitat, am rămas fără cuvinte: copiii eliberaseră purcelul și acesta fugea după ei prin grădină. Am reușit cu greu să-l prind și să-l duc înapoi, dar straturile erau calcate, varza pe jumătate distrusă, iar următoarea victimă era capra cu iezii. Abia mai rămăsese ceva în grădină până să se liniștească toate animalele.
Cam scăpată gluma, Roxana era supărată, eu nervos, iar copiii Cameliei alergau deja iar pe drum.
Sunt copii, și e la sat! Se joacă, nu pățesc nimic, a râs Camelia cu nepăsare.
Ilie, la trei ani, nu se urcă să sperie animalele. Știe că nu se face!
Lasă că va crește și el, să vezi!
Sau va înțelege de mic că nu-i voie am răspuns, sătul de indolența ei.
Iar de afară se auzea altă hărmălaie copiii se băgau între găini, au deschis poarta la coteț, și cocoșul s-a repezit la ei cât pe ce să-i ciupească.
Ce aveți aici, gospodărie sau grădina zoologică fără gardian? a început Camelia să se răstească.
Nu-i vina păsărilor, ci a copiilor, dacă îi lași să umble peste tot!
Să-și ia Roxana concediu, să stea cu copiii. Dacă pățesc ceva până vin eu de la mare, să nu-mi pară rău!
Au noroc că nu s-au apropiat încă de câine. La vecinul peste drum e un taur rău de nu-l pot stăpâni nici stăpânii. Iar seara umblă gâștele afară, cred că-s mai îndrăznețe decât cocoșul nostru. După întuneric, nici să nu ieșiți din casă!
Acum mă sperii degeaba? s-a uitat la mine, cu ochii dați peste cap.
Mai bine să știi dinainte
Atunci, l-a adus vecinul pe cel mare dintre băieți: îl prinsese fumând după garaj. Dacă făcea un foc aici? E secetă, nu plouă de o lună! Cine vă credeți aici? l-a certat.
Nu, Camelia, nu-mi trebuie necazuri. Vezi și tu! Mai bine ia-i pe toți și du-i cu tine la mare. Ai grijă acolo, să nu speriați rechinii!
Tot satul e ciudat… Și tu! Ți-am dat adăpost când nu aveai nimic!
Un singur an am stat, doar pentru că nu aveam altă soluție. Atunci ți-am dat toată leafa, nu ai uitat, nu?
Acum plecăm! a decis ea, trăgând copiii de mână. Mergem la părinți!
Noi vrem cu tine! s-au smiorcăit copiii.
Nu! Acum mergem!
A doua zi, au plecat. Eu și Roxana am mai povestit vreo săptămână despre cât de insistentă și nepăsătoare fusese Camelia.
Lecția mea? Oricât de mult ți-ai iubi familia, trebuie să știi să-ți aperi casa și liniștea. Satul mi-a dat ocazia să învăț răbdarea, dar și să spun cu glas tare când mi-e peste mână. Familia e familie, dar granițele sunt sănătoase. Doar așa poți avea sufletul împăcat.
