Joi, 16 mai
Azi dimineață, încă de la primele ore, parcă totul era diferit. M-am trezit cu gândul la întâlnirea cu Ilinca. Am trecut pe la florăria de pe Ștefan cel Mare, am contemplat minute în șir buchetele proaspete. Trandafiri burgund, lalele galbene, crini albi, flori în ghivece și vaze, toate așezate cu grijă și cu gust. Eu însă ezitam și nu mai știam ce să aleg.
Discuția aceea de la prima noastră ieșire revinea în minte, dar firul ei îmi scăpa printre degete. Ilinca era atât de entuziasmată atunci. Vorbea despre flori unele îi plăceau, pe altele le detesta. Când mi-a povestit, eu doar o priveam, fermecat de părul ei lung și drept, de linia delicată a gâtului și de gropițele care îi luminau obrajii. Oare nu asta înseamnă să te îndrăgostești?
Dar parcă nu mai contează, îmi ziceam, ce fel de floare îi place. Va fi o seară frumoasă, orice ar fi.
O vânzătoare pricepută mi-a lăudat gerberele roz-alb, spunând că nu prea se mai găsesc acum, iar eu am decis le-am luat pe acelea. Trebuia să ajung la serviciu, pauza de masă era pe sfârșite.
Aproape de ora șase m-am grăbit spre fântâna cea nouă din centrul Chișinăului, unde stabilisem să ne vedem. Am ajuns ușor întârziat șeful reușise, ca de obicei, să mă oprească cu o ședință neașteptată. Poate că se întrevedea o promovare, cine știe!
I-am trimis mesaj Ilincăi să o anunț de întârziere, am dat telefonul pe silențios, iar în timpul ședinței mama a încercat să mă sune de două ori. N-am putut răspunde și nici nu am sunat-o înapoi. După ce am scăpat, am pornit în grabă spre fântână, ținând buchetul la piept.
Ilinca nu era nicăieri. M-am așezat pe o bancă, am mai încercat să o sun. Nimic. Poate și ea întârzia.
După zece minute am mai încercat o dată. De data asta, mi-a răspuns.
Ilinca, unde ești? Eu deja te aștept.
Știu. Sunt la cafeneaua de vizavi, la etajul doi. Te văd de ceva timp.
Serios? Nu te văd. Nu vii jos, sau?
Ai întârziat, mă întrerupse ea.
Știu, scuză-mă, chiar nu am vrut, e vorba de serviciu Și cu florile? întreb eu, vădit confuz.
Florile! Serios, nu ți-ai amintit ce flori îmi plac?
Ilinca, nu erau trandafiri azi la florărie n-am găsit.
Nu ți-ai amintit? Ți-am spus de atâtea ori că iubesc trandafirii. Sunt peste tot, doar să cauți Nu contează.
Voi remedia, Ilinca, îți promit! Vin să te caut acum.
Am intrat încet în cafenea. Era la colțul sălii, privind pe fereastră, de parcă nu simțea lumea din jur. M-am apropiat rușinat, am pus buchetul pe masă, fără să-l mai întind cu gesturi teatrale. Nu l-a privit nici măcar o secundă.
Mi-am strâns tot curajul și toată farmecul, încercând să repar momentul. După o cafea, părea că am mai îndulcit atmosfera, cu un zâmbet cald de la ea drept semn. Am plecat spre ieșire, și, ca un semn, o chelneriță tânără ne-a adus aminte de buchet.
Ați uitat florile!
Păstrați-le dumneavoastră, i-am spus cu un zâmbet.
Fata, surprinsă, a roșit de emoție, dar era clar că i-am făcut ziua mai frumoasă. Ilinca s-a întristat din nou.
Ilinca, promit, mâine îți cumpăr un buchet mare de trandafiri!
Mulțumesc, nu mai vreau astăzi niciun buchet, a mormăit, coborând scările spre ieșire.
M-am luat după ea. Chiar atunci a sunat mama. Am răspuns:
Mulțumesc, mamă, ai sunat la fix Vin mâine la Căușeni, promit!
Cu Ilinca nu am schimbat prea multe cuvinte la despărțire. Am simțit clar că va fi ultima dată când ne vom vedea. Mâine am pornit spre sat. Satele noastre câmpurile întinse până la orizont, înverzite și pline de viață, m-au liniștit instantaneu.
Am intrat în grădină și am cules de acolo, cu răbdare și bucurie, un buchet din tot ce-am găsit mai frumos. Florile câmpului, simple, dar pline de farmec. Știam sigur că pe mama și pe bunica le va bucura alegerea mea, aici nu puteam greși. La poartă, acasă, le-am împărțit în două.
Mama m-a sărutat pe obraji, bucuroasă, iar bunica a primit florile cu mâini tremurânde. Le-a studiat pe îndelete, simțind conturul lor sub degete. O, de când nu i-a mai adus nimeni flori bunicii! Și-a apropiat fața de buchet, a inspirat mirosul puternic al naturii, iar ochii i s-au umplut de lumină. Pentru o clipă, am simțit că retrăiește acolo, între flori, un moment de demult, o amintire aurie din tinerețe.
Mi-am pus capul pe genunchii ei, iar ea mi-a mângâiat părul cu grijă, să nu strivească florile. M-am gândit, atunci, că poate, într-o zi, voi întâlni o fată la fel de caldă și plină de lumină ca aceste două femei din viața mea. Și când o voi întâlni, să iubesc așa cum s-au iubit bunicii și părinții mei simplu, drept și la timp.
Bunica nu voia să dea florile mamei:
Stai așa… Pune apă rece din fântână. Ia o vază mai încăpătoare… Să le pot privi mult timp…
Azi am dăruit flori. Florile câmpului, de milioane, și totuși acestea, primite de ele, au fost cele mai frumoase. Sunt flori dăruite de nepot.
