Mi-l amintesc pe Șerban, cum a venit odinioară în sat să-și vadă mătușa, sora mai mare a mamei sale, cea pentru care i-a promis mamei că va avea grijă, pe patul de moarte.
Mătușa Lenuța era micuță și tare bătrână. De nu știu câte ori o rugase Șerban să se mute la ei în oraș, îi spusese că va avea o cameră numai a ei, că se va putea plimba prin curte și că sunt și alte bătrâne cu care să-și țină de urât. Dar mătușa nu voia deloc să-și lase căsuța.
Așa că Șerban era nevoit, la fiecare trei luni, să-și ia cinci zile libere, fără plată, de la lucru și să vină la ea. Două zile mergea numai pe drum, iar trei zile îi dădea ajutor mătușii la gospodărie. Noroc că Șerban era el însuși șef de secție și putea să-și permită astfel de concedii scurte.
Ba mai era și prieten cu patronul firmei. Numai că în primăvara aceea, nu reușise să ajungă în martie, cum obișnuia, ci abia la sfârșit de aprilie se adunase prea mult de lucru.
Mătușa Lenuța nu mai era deloc bine după iarnă, iar vecina tanti Maricica i-a zis că de două ori au chemat salvarea.
Dar de ce nu m-ați anunțat? De câte ori v-am sunat, spuneați că-i bine!
Așa mi-a cerut ea, să nu-ți spun nimic, să nu te neliniștesc. A zis: numai dacă mor, să-l anunți.
Șerban a trecut pe la magazin și i-a cumpărat ce i-a rugat tanti Lenuța: zahăr, sare, dar și alte lucruri orez, pastă de tomate, conserve, lapte condensat. Când a ajuns la poartă, a văzut acolo un cățel, de vreo cinci luni, ciobănesc.
Era tare năstrușnic, cu un cap mare și bot alungit.
Tanti Lenuța, de unde ai un cățel?
A venit de la sine, dragul meu. O dată am deschis portița și îl văd ghemuit, tremurând și prăpădit de slab. Eu l-am crescut de-atunci. L-am luat, să nu-mi fie casa chiar așa pustie.
Șerban a mângâiat câinele pe cap. Acesta s-a așezat la picioarele lui și și-a pus încredințat capătul pe genunchii bărbatului. Lui Șerban întotdeauna îi plăcuseră câinii. În copilărie tot visa să aibă unul, dar părinții nu-l lăsau.
Acum nu-și mai permitea, nici cu timpul, nici cu grija. Soția, Ileana, adusese cândva o pisică, dar după trei ani a dispărut. N-au avut copii, pentru că Ileana nu putea avea, și s-au obișnuit amândoi cu gândul. Au început să trăiască pentru ei, să călătorească.
Cum îl cheamă pe cățel?
Tomiță. Așa a fost și motanul meu.
Șerban a râs:
Dar e cam ciudat să-i dai câinelui nume de pisică, nu?
Ce contează! Răspunde la el, și gata.
Pe cât timp a stat Șerban la mătușă, Tomiță l-a urmărit pas cu pas. Când a venit momentul plecării, Șerban a rugat-o pe mătușă să nu-l lase iar pe ghicite, să-i spună când se simte rău, că vine repede și-i cumpără tot ce-i trebuie.
Of, băiete, destul te mai necăjesc, atâta drum faci pentru mine. Dar să știi că nu mai duc mult
Hai, donșoară Lenuța, nu mai vorbiți așa Să trăiți mult și bine! Nu-mi sunteți povară.
Șerban, pot să te rog ceva? Dacă o fi să mor, nu-l lăsa pe Tomiță. E o ființă vie, și parcă a venit cu un rost aici.
Nu-l las, îl dau cuiva bun.
Nu-l da, ia-l tu. Am credința că nu degeaba s-a pripășit la poarta mea.
Și atunci câinele s-a sprijinit la genunchii lui și l-a privit adânc în ochi.
Bine, tanti Lenuța. Dacă o fi să fie, îl voi lua la mine acasă.
Peste o lună, mătușa Lenuța a trecut la cele veșnice. Șerban a înmormântat-o, a adunat rudele și vecinii la nouă zile. Pe urmă, el și Tomiță s-au dus împreună la cimitir și și-au luat rămas bun.
Curând a venit și timpul plecării. Șerban adusese cu el o lesă și un botniță, și au ajuns la gara din apropiere. A cumpărat bilete la vagonul pentru transportul animalelor. Când au intrat în compartiment, Tomiță s-a zburleşit și a mârâit la un bărbat din dreptul ferestrei.
Acela s-a întors și cam speriat a zis:
Ptiu, Doamne, ce faceți, călătoriți cu lupii?
Domnule, ți se pare. E câinele meu, Tomiță.
Asta nu e câine, e lup. Eu știu, că sunt vânător.
Tomiță a mârâit iar, arătând colții.
Mai bine ieși afară cât stai!
Eu plec singur, nu mai stau aici.
Șerban și Tomiță au rămas singuri. Șerban s-a uitat la câine și a zis, ca și cum acesta i-ar putea răspunde:
Tomiță, tu ești lup de-adevăratelea? Câinele și-a pus capul pe genunchii lui și a dat din coadă. Ei, și ce dacă, esti minunat așa!
A intrat și controlorul:
Dumneavoastră cu cine călătoriți, lup sau ciobănesc?
Așa vi s-a spus? E o rasă rară de ciobănesc. E și căutător.
Atunci bine. Aveți documente?
Sigur, numai că… parcă le-am uitat la casa de bilete! Fără ele nu-mi dădeau bilet!
Da, da, se poate.
De fapt, la casa de bilete lucra fiica Maricicăi, vecina mătușii Lenuța. Așa că nu i-a cerut nimeni acte. În zori au ajuns. În aceeași zi, Șerban l-a dus pe Tomiță la cabinetul veterinar de la colț. Doctorița s-a mirat:
Dumneavoastră sunteți artist de circ?
Nu, de ce?
Fiindcă aveți un lup!
Șerban a oftat:
E lup, dar nu de circ, ci din sat. M-a rugat mătușa, înainte de a pleca, să-l iau cu mine, și i-am respectat dorința.
Doctorița s-a uitat atent și spuse:
Nu e lup curat; are ceva din rasă germană. Hibrid, dar foarte liniștit, ascultător și blând. Să-l vaccinăm și să-l înregistrăm, ca să n-aveți vreo neplăcere.
Soția a prins mare drag de Tomiță, îl spăla, îl hrănea și îl scotea ea însăși la plimbare. Au trecut vreo zece luni. Într-o seară, de sărbătorile de iarnă, Ileana l-a luat pe Tomiță la plimbare prin parcul aflat la câteva minute de bloc.
În timp ce se plimbau, Tomiță a ciulit brusc urechile și a fugit în beznă.
Ileana a strigat după el, dar n-a mai apărut vreo cinci-șapte minute. Tocmai când voia să-l sune pe Șerban, iată că Tomiță revenea greu, ducând în dinți un pachet mic.
Alergând spre el, Ileana a descoperit un nou-născut, viu. Deși era medic, a chemat imediat salvarea și poliția.
Toți au venit neașteptat de repede. Ileana nu a putut merge cu ambulanța, din cauza câinelui, dar după ce l-a lăsat acasă, a pornit la spital împreună cu Șerban. Acolo li s-a spus copila are o lună, e sănătoasă și o cheamă Valeria, după o biletică lăsată lângă ea, iar mama ruga să fie dată în grijă unor oameni buni.
Ileana a cerut să o vadă. Când i-a privit ochișorii, și-a dat sufletul întreg. I s-a citit dorința în priviri, iar Șerban doar a încuviințat din cap. Soția i-a zis de față cu asistenta că este medic, și că vor s-o adopte, să nu o trimită la orfelinat.
Peste două luni, la ei acasă a ajuns Valeria, găsită de Tomiță. Așa s-a împlinit cuvântul mătușii nu venise cățelul întâmplător la poarta ei.
Semen a venit la sat să-și viziteze mătușa, sora mai mare a mamei sale, cea pe care mama l-a rugat să aibă grijă de ea înainte să plece din această lume.
