Ștefan ajunge acum într-un sătuc din nordul Moldovei, la mătușa lui, sora mai mare a mamei, de care mama îl rugase să aibă grijă înainte să se stingă din viață. Mătușa Anuța, micuță și firavă, refuză cu încăpățânare toate insistențele lui Ștefan de a veni la el la oraș, la Bălți, unde i-ar pregăti o cameră doar pentru ea, cu curte și alți bătrâni cu care să schimbe o vorbă. Dar mătușa nu vrea să lase casa părintească. Așa că, la fiecare trei luni, Ștefan ia cinci zile concediu fără plată de la serviciu și vine în sat: două zile face pe drum, iar trei îi petrece ajutând-o la gospodărie. Noroc că e șef de departament și își permite aceste plecări; prietenul lui din copilărie e directorul firmei.
Anul acesta, însă, n-a ajuns primăvara, în martie, din cauza aglomerației la muncă; numai la final de aprilie a izbutit să vină.
Anuța s-a stins vizibil după iarnă, iar vecina de peste drum, tanti Marioara, îi spune că a chemat de două ori salvarea:
Da’ de ce nu m-ați sunat? Când telefonam eu, tot ziceați că-i bine…
Păi, așa mi-a poruncit. Să nu-ți spun nimic, să nu te grăbesc acasă și să nu lipsești de la muncă. Doar dacă mor, atunci îi zici, m-a rugat ea.
Ștefan merge la magazinul din sat, cumpără zahăr și sare, așa cum i-a cerut mătușa. Numai că mai pune în coș și alte lucruri: orez, hrișcă, conserve, lapte condensat, de toate. La întoarcere, lângă poartă îl așteaptă un cățel, pui de ciobănesc, nu mai mare de cinci luni. Are capul mare și botul alungit, parcă-i alt soi.
Mătușă Anuțo, de unde-l ai pe câinele ăsta?
S-a pripășit pe-aici acum o lună. Am găsit poarta deschisă și el stătea, tremurând de frig, slab de zici că-l bătea vântul. L-am hrănit, să-mi țină de urât.
Ștefan mângâie cățelul, care imediat își așază botul în poala lui. Întotdeauna i-au plăcut câinii, dar părinții lui nu l-au lăsat niciodată să aibă unul. Nici acum nu-i timpul potrivit: soția lui, Ileana, a ținut o pisică vreo trei ani, apoi a dispărut, și nu au copii; Ileana nu poate avea, s-au împăcat cu gândul, călătoresc des.
Și, cum îl cheamă pe musafirul tău?
Puștiu. Așa îl chema pe motanul meu…
Ștefan râde:
E potrivit să-i dai câinelui nume de motan?
Da ce contează? Se întoarce când îl chem.
Cât stă Ștefan la mătușă, Puștiu nu se desprinde de el. La plecare, Ștefan o roagă pe mătușă să-l sune dacă îi e rău, să nu ezite să ceară medicamente.
Te-am obosit destul, ai făcut destule drumuri. Dar mai am puțin…
Nu vorbiți așa, mătușă Anuțo, trăiți cât puteți. Nu-mi sunteți povară.
Ștefane, te rog ceva: de-oi muri, să nu-l lași pe Puștiu pe drumuri. E tot un suflet.
N-am să-l las, îl dau cuiva bun.
Nu, ia-l tu. Cred că nu degeaba s-a oprit la poarta mea.
Câinele ridică privirea spre Ștefan, fixându-l cu ochii mari și blânzi.
Bine, mătușă Anuțo, dacă e, îl iau la mine.
Peste o lună, mătușa Anuța moare. Ștefan o înmormântează creștinește, ține cele nouă zile cu vecinii, cum se cuvine. Merge cu Puștiu la cimitir să-și ia rămas-bun.
Când trebuie să se întoarcă acasă, aduce lesă și botniță, și pleacă la gara mică de lângă sat, unde ia trenul spre Bălți. Ia bilet și pentru câine, într-un vagon special.
Când intră în compartiment, Puștiu se zburlește brusc și latră la un bărbat de la fereastră.
Ce-i asta? Acum și cu lupii în tren mergem?
Ce lup, omule? E câinele meu, Puștiu…
Câine?! Eu vânez asemenea fiare la pădure, e jumate lup al tău.
Câinele mârâie iar.
Scoate-l până nu-l omor pe loc!
Stai cuminte, dacă vrei ajungi viu la destinație. Nu te bagă nimeni în seamă, stai liniștit.
Lasă, bine că mai am doar o oră până la oprirea mea, stau pe coridor.
Rămân singuri. Ștefan se uită atent la câine:
Puștiu, tu chiar ești lup? Câinele își așază botul în poala lui și dă din coadă.
Intră nașa de tren:
Domnule, aveți lup sau ciobănesc?
Cine v-a spus prostiile astea? E o rasă specială de ciobănesc, câine de căutare.
Documentele le aveți?
Sigur, numai o clipă.
Caută prin buzunare, apoi cu o grimasă amuzată zice:
Puștiule, cred că am uitat actele tale la casierie… Nici n-am fi primit bilet fără ele, nu?
Da, da, sigur, răspunde nașa, mulțumită.
De fapt, la casierie lucrează chiar fiica doamnei Marioara.
Ajunși în Bălți, în aceeași zi, Ștefan îl duce pe Puștiu la cabinetul veterinar din cartier.
Sunteți cumva de la circ? întreabă doctorița.
Nu, dar de ce?
Pentru că aveți lup.
Nu, nu e de circ, ci de la țară. Mătușa a murit și mi-a lăsat câinele, adică lupul.
Doctorița se apropie, îl privește cu atenție.
Nu e lup pur, ci un metis are tată sau mamă câine german. Sunt animale liniștite, credincioase. Stați liniștit. Hai să-l înregistrăm, să-i facem vaccinuri ca să fie totul în regulă.
Ileana se atașează repede de Puștiu, îl spală, îl hrănește, îl plimbă singură. Trec zece luni de la venirea lui.
Într-o după-amiază de iarnă, în vacanța de Anul Nou, Ileana decide să-l plimbe pe Puștiu prin parcul de la zece minute de casă.
Pe alei, la amurg, deodată Puștiu ciulește urechile și zbughește în întuneric.
Ileana strigă, îl caută câteva minute și, când e gata să îl sune pe Ștefan, vede câinele venind spre ea, ducând în bot un pachet. Se apropie: înăuntru, un bebeluș abia născut, viu. Ileana, deși e doctor, sună imediat la ambulanță și poliție.
Vin repede. Nu poate merge la spital că trebuie să-l ducă și pe Puștiu acasă, dar apoi, cu Ștefan, ajung la maternitate. Fetița, Valeria, are o lună, e sănătoasă. Lângă ea, o scrisoare în care mama roagă să fie dată unor oameni buni.
Ileana cere să vadă fetița, i se topește inima pe loc. Ștefan îi răspunde doar din priviri. Ileana îi spune medicului de gardă că amândoi vor să o adopte, să nu fie dată altcuiva.
Două luni mai târziu, Valeria e acasă, în familia lor, adusă de Puștiu exact cum a prezis mătușa Anuța: nu degeaba s-a pripășit la poarta ei câinele asta cu inimă mare.
