Secretul meu
Aș zice că am simțit frigul zăpezii sub mine, tare și umedă, după ce ziua trecută s-a înmuiat totul iar acum, la primul ger, s-a întărit din nou. Parcă era chiar plăcut. Pe dinăuntru, însă, ardea tot; sângele bătea în tâmple, în piept era un gol dureros, îmi ardea fața, iar gura mi se zbârcise de sete.
Am luat un pumn de zăpadă cu mâna, greu, parcă paralizată, și am pus cu greu omătul în gură. Pe limbă era răcoros, dar tot gustul de metal îl strica. Mi se scurgea sângele din gingiile sparte, tușeam și-l înghițeam cu scârbă. Nu mai aveam putere nici să mă răsucesc și să-l scuip.
Durerea era mai puțină în frig, mi-era infinit de recunoscător zăpezii. Era anestezie gratis, Doamne-ajută! Totuși, frigul nu omora cu totul durerea, doar o alunga în zare, acolo unde soarele cobora ca un disc roșu sângeriu după dealuri. Să priveşti apusul, însă, tot dureros era; ochii mă usturau de la atâta lumină.
Am închis ochii, iar discul uriaș a rămas undeva, gri-gălbui, îndepărtat.
M-aș fi târât undeva să mă ascund: într-o râpă, după un șanț, să mă strâng acolo, să-mi țin de cald cât mai pot, cum plânge și tremură un câine bătut. Dar nu aveam puteri. Picioarele zăceau pe zăpadă, lemne grele, uneori zvâcneau în spasme necontrolate.
Am încercat să mă rostogolesc pe o parte, m-am sprijinit în mâna dreaptă, dar se muiase și în umăr simțeam ceva ca o sârmă înfiptă.
Lasă… Bine, altfel! bolboroseam printre dinți. M-am speriat de vocea mea răgușită, spartă.
Pe partea stângă era totuși mai bine, am izbutit după o vreme să mă ridic șezut, dar mâna mi s-a pierdut în nămeț, iar trupul a alunecat din nou pe zăpadă.
Să mor aici. Asta ar trebui acum: să mor simplu. Și să se termine totul. Ce-o fi după, nu mai contează. Mi-am băgat nasul unde nu trebuia. Eu sunt vinovat, trebuia să știu mai bine. De-acum nu mai există scăpare.
Dimineață or să-mi caute trupul. Ziceau că se întorc. Dar… poate ajung lupii înainte. Și atunci o să râd, că nu vor găsi decât ciolane…
S-a lăsat brusc întunericul. Somnul mă trăgea greu. Rătăceam în negru, plutind ca un pește prins de ghera unui rac, ciudat, parcă era plăcut. Apoi revenea durerea. Se aprindea ca niște luminițe roșii și curgea prin vene, îmi mușca mușchii și mă făcea să scrâșnesc. Din furia asta creștea însă o răutate slabă, fără rădăcini, sălbatică. Să sari pe dușman cu mâinile goale și să urli, doar ca să se sperie el de nebunia ta. Doream să mă răzbun. Dar nu pot lovi femei, nu pot. Deci răzbunarea nu e de mine.
De la furie, în cap îmi funcționau rotițele, scârțâind, împiedicându-se, dar mergeau.
Din stomac însă urca frica, primară, teama de moarte. Asta nu mă lăsa să pierd cunoștința.
Din stânga, dinspre tufișuri, se auzea un urlet de lup. Am strâmbat din nas: “Nu, fraților! Pe mine nu mă aveți așa ușor! Toți sunteți lupi: și cei pe două, și cei pe patru picioare, dar oasele mele nu le prindeți!”
Trebuia să mă mișc. Unde? N-avea importanță. Cum? Nici atât. Din toate puterile să mă târăsc de aici, din locul unde am ajuns nimic.
Mama Mi-era milă de ea. Mă așteaptă, se frământă, oare cum se simte? Nici nu i-am spus unde plec, nu va ști cum se termină tot Sau poate îi vor spune. Ea va plânge. Din vina mea. Tata mă va blestema. Așa trebuie…
Mi s-a făcut rău gândindu-mă la asta, lacrimile, înghețate, s-au oprit pe față, fără să cadă pe geaca ruptă…
Am început să mă târăsc. Ridicol, cu mâna bună sub mine, trăgând picioarele după mine pe zăpadă, lăsând dâre roșii, dar avansam, mă depărtam de glasul lupilor…
Am picat apoi într-o uitare totală. Era așa ușor, așa dulce. Niciun simț, nicio grijă. Gol. Dacă era iadul, atunci mi se părea bun. Voiam să rămân acolo. Hei, demoni, luați-mă, trupul nu-mi mai trebuie
Dar și acolo eram de prisos. Dintr-o dată, cineva m-a trezit cu o lumină galbenă și apă rece în gură, care mă ardea.
Ce stai? Tusește, dă afară! a bătut cineva cu palma peste față, sunetele răsunau în maxilar.
Uuu, am gemut, scuipând pe zăpadă lichidul roșu.
Ești viu, înseamnă. Hai, te duc acasă. Casa-i aproape. Întinde-te pe cojoc, te trag eu. Na, nu poți? Te aranjez eu Mâini puternice m-au ridicat și m-au așezat pe un cojoc cald, mirosind a oaie. Uite cum te-au făcut! Am auzit mașina, m-am uitat pe geam ca de obicei, la câmpul ăsta, parcă-i cimitir. Lume proastă… proastă… murmura neașteptatul salvator, aranjându-mă. Stai liniștit, te peticim. Om vedea apoi
Am mârâit ceva despre lupi, despre dușmani, apoi mi s-a făcut cald și am leșinat…
—–
Ce drăguț ești, ce tandru! râdea Daria, lăsându-mă să-i sărut umerii rotunzi. Vițel, nu? Ești un vițeluș? Îmi apucă obrajii, lipindu-și buzele fierbinți peste ale mele. Deodată se desprinse, trase pe ea halatul și își strânse cureaua. Pleacă. E timpul.
Daria m-am întins dulce pe cearșaful scârțâitor de la apret. Mi-e somn… E devreme, uite ceasul! Iar mă dai afară
Stăteam tot mai mult peste noapte la Daria. Ea mă hrănea cu cină, apoi mă trimitea la baie, cât ea făcea patul, aprindea abajurul și mă aștepta. Noaptea trecea ca o clipă. Veneam hămesit, soldat întors din armată, flămând de trup de femeie, și mă pierdeam în brațele ei. Era frumoasă, tandră, mai bună decât toate fetele ce-mi făceau ochi dulci…
Priveam cum trăgea pe picioarele albe, cu piele fină, dresurile, cum, ascunsă după paravan, îmbrăca lenjeria, rochia.
În oglinda din colț o vedeam ca un soare, frumosă și foarte dorită.
Ți-am zis, pleacă! șopti ea scurt. Închide-mi fermoarul și ieși. Rău îți va fi ție, Daniil! Hai, mâine, vii mâine, da?
Ne-am sărutat încă puțin, apoi Daria mi-a aruncat hainele și a dispărut.
Am auzit cum aprinde aragazul, râșnește cafeaua. Aroma aspră plutea în aer. Vasile, soțul ei, bea cafea tare, cu piper, și zice că e dumnezeiască. Daria îi stă vis-a-vis, pe scăunel, zâmbind și dând din cap. Ca o cloșcă, strânge picioarele sub ea, atentă să nu-l strige vreodată pe Vasile cu numele meu
Am mai stat un pic, am mers la baie să mă spăl, am ieșit alene, mi-am pus cămașa și pantalonii și am stat în ușa bucătăriei. Daria era cu spatele, halatul ei subțiat de lumina dimineții, desenând forme ispititoare.
Avea 15 ani mai mult decât mine, dar nu-mi păsa, chiar eram mândru că o femeie ca ea m-a ales dintre atâția bărbați.
Daria… Era experimentată, nu refuza stângăciile mele, râdea melodios și mă săruta amețitor. Mă lăsa să dorm la ea, în apartamentul acela cu tavan înalt și candelabre de cristal, cu parchet lustruit și vase alese. Mă hrănea, flămând cum eram, se uita la mine cum hăpăi din tigaie cartofi prăjiți și piure, și cum sorbeam stângaci vinul. Îi plăcea să bem pe bruderșaft, să se lase cu capul pe spate și să râdă în gura mea…
Nu voia să fiu alături de ea, dar eu am insistat.
Am văzut-o într-o zi la metrou, m-am înghesuit printre oameni până la femeia ce mi-a prins inima. Eram amețit și obraznic. Cu mine era și Petru, tovarăș bun, dar l-am pierdut pe drum. Voiam să intru în vorbă cu Daria, să o conduc acasă, dar ea timorată refuza.
Totuși am condus-o până acasă. În fața blocului mi-a zis să plec. Am făcut semn că plec, dar m-am ascuns în scara vecină, urmăream să văd unde se va aprinde lumina.
La parter, geamurile cu perdele dădeau spre curte. I-am văzut silueta sub veioză. Era la tăcere, se schimba, eu urmăream și cred că numai dacă nu urlam de uimire până m-a gonit portarul cu mătura.
Veneam aici seară de seară. Pentru mine era ca un blestem. Mamei îi ziceam că ies la plimbare, dar vegheam sub fereastra Dariei.
L-am văzut și pe soțul ei. Bucătăria dădea tot în curte. Vasile umbla prin casă în maiou și pantaloni largi, cu genunchii roși de uzură. Slab, spătos, capul mereu plecat. Oare de ce l-a ales pe el? Să fie iubire?! mă miram eu.
Încet m-am săturat de veghe și am intrat noaptea la Daria pe fereastră, direct în dormitor. Soțul era plecat, îl văzusem plecând cu bagaje.
Când m-a văzut, Daria s-a speriat, voia să țipe, dar eu am sărit, i-am acoperit gura și am sărutat-o.
Of, ce parfum avea! Părul, rochița ușoară, buzele totul avea rostul său, fin, amestec de Franța sau Italia, habar n-aveam, doar inhalam.
Mama nu s-a dat cu parfumuri niciodată. De la ea mirosea a săpun ieftin sau a tutun greu, fuma din acelea groase, tot timpul. Avea dinții galbeni. Niciodată nu zâmbea la vedere, îi era jenă. Daria avea dinți drepți, albi ca în reviste Mama se îmbrăca simplu, acum, fără să vreau, o comparam și-mi era rușine. Să-i cumpăr ceva frumos mamei? Poate dar toate bănuții îi cheltuiam pe flori pentru Daria. Vasile nu-i aducea niciodată flori, era, în mintea mea, un ratat. Da, casa lor era luxoasă, mobila din lemn masiv, tablouri, iar noi acasă aveam doar poze din reviste pe pereți. Vasele Dariei parcă pentru regine, hainele ca de împărăteasă. Dar totul era moștenit, spunea ea. Soțul doar profita de averea Dariei. Șmecher!
Eu nu eram așa. Eu o voiam pe ea, fără nimic. Cină bună și patul moale erau un bonus, dar mi-ar fi fost bine și pe fân, dacă Daria era lângă mine.
Daria mirosea a ceva scump, fin, indescifrabil, iar eu mă bucuram de femeia mea așa îi ziceam: femeia mea. Căci eu am cucerit-o, am intrat în lumea ei, și ea mi-a căzut în brațe.
Tot ce făcea era plin de frumusețe mânca, se schimba, fuma. Totul era rotund, lin ca unda de chitară ce se ghicea în șoldurile ei. O zeiță! Ea era zeița mea.
Prima noapte nu am s-o uit niciodată. Atunci Daria a fost cea mai caldă și sinceră. Nu m-a ironizat, nu s-a prefăcut, s-a lăsat topită-n mâinile mele și eu mă topeam de freamătul ce mă inunda. Dimineața am știut: mă iubește. Cu altul doar își făcea datoria, dar cu mine trăia. Eu îi umpleam sângele cu foc…
Și, da, uneori eram nevoit să plec devreme:
Trezește-te, dragul meu! Pleacă acum m-a sărutat, după a treia noapte. Vine. Ajunge acasă. O săptămână stă, apoi iar pleacă…
Nu vrei să-i spunem direct? am început să râd. Să fim curați. Eu te vreau doar pe tine, Daria! Vreau să fii soția mea!
Atunci a râs cu capul pe spate, părul castaniu cădea peste umeri ca un val de miere. Am sărit s-o țin.
Ești a mea! Numai a mea! șopteam. Crezi că un Vasile nu pot să înving?! Se rupe, omule, la prima adiere!
Nu mă interesează, dragul meu, nimic altceva. A ieșit din brațe. Să rămână cum e, tu să fii secretul meu, eu să fiu al tău. Sunt lucruri de care nu trebuie să te atingi. Pleacă acum, am treburi
M-am supărat. Nu vrea să fie soția mea! Cum așa?..
Dar la plecare, Daria tot m-a sărutat. Oricum, e a mea. Pe mine mă va avea în gând când gătește, pe mine mă compară, și eu câștig. El Vasile nu contează, e curat cornut
—–
După plecarea mea, Daria a început să facă ordine febrilă. Soțul o sunase în noapte, anunțând-o că vine mai devreme. Un om cu pretenții, deștept! Nu voia s-o pună în poziții dificile. Era agitată, deschise geamul larg să nu simtă alt miros. Dar el a simțit, bătrânul vulpoi.
Tucă, Daria! a trântit valiza de podea.
Ce-ai, bre? a răspuns ea, strângând halatul la piept.
Miroase a ceva urât, Daria. Ai păcătuit cu cineva cât am lipsit? o măsura de jos în sus în timp ce se descălța, apoi s-a ridicat brusc. Daria cu greu respira de frică, dar zâmbea.
Ce să fie? Puiul s-a stricat la cuptor, îți dai seama?! Du-te, spală-te, eu pun masa. Cafeaua e gata, sunt și chiftele. Să le încălzesc? Hai, nu fi prost! Te iubesc… mi-a fost dor… ciripea ea, prea voios.
Vasile a prins-o de păr, a tras-o spre el, a privit-o lung înainte să-i dea drumul.
Ți-am adus un cadou. Pune-l! a scos ceva din batistă, cercei grei, cu pietre roșii. Ți-am spus să-i pui! a ridicat vocea, văzându-i ezitarea. Ea s-a uitat neliniștit la el, a răsucit bijuteriile.
Dar ce-s petele astea, Vasile? E… e… le-a așezat pe raft.
Aiurea! Ți s-a părut. Pune-i și hai la mic dejun! Acum, Daria!
Și-a scos vechii cercei ai mamei, a pus pe cei noi. El a dat din cap mulțumit. Îi plăcea să o vadă ca păpușă, să o împodobească. Uneori o punea să doarmă cu lănțișoare grele, care-i răneau pielea, dar Vasile zicea că o face artistic
O să stau cinci zile, apoi plec. Am treabă serioasă. Dar unde e puiul, Daria? a șuierat el brusc.
Care? a tresărit ea, cafeaua vărsată pe fața de masă. Vasile ura murdăria, îi amintea de copilăria lui, cu o mamă bețivă, într-o casă dărăpănată, o copilărie de coșmar. De aceea a vrut tot timpul să trăiască altfel, select, frumos. Pentru asta a luat-o și pe Daria: să aibă totul mai bun.
Daria avusese un logodnic fizician, frumos, dar l-au omorât într-o noapte. A sărit atunci Daria să se sinucidă, dar, uite, Vasile era acolo cu vorba dulce. A împietrit-o pe maică-sa, ajutând cu bani, și când tatăl Dariei risca pușcăria, Vasile a întins ajutor… și uite așa a ajuns Daria la altar cu el. Zâmbea, pentru că așa i se ceruse.
Și-acum tot zâmbea, ascunzând pata de cafea sub șervețel.
Puiul, îl aruncasem. Nu-l țin în casă! a strâns ea din umeri.
El a zâmbit șiret. Știa totul, bătrânul vulpoi…
—–
Când s-a dus, Daria m-a chemat la ea. M-a sunat la serviciu, la fabrica unde mă ocupam de frigidere. Îi plăcea înghețata de la noi, plăcerea ei era să-i aduc și să-i dau cu mâna.
Am cerut voie de la lucru, am ajuns după-amiaza. Doamne, ce dor mi-a fost. Nu mă săturam de îmbrățișarea ei. Era ca un foc astăzi…
Nu mai dormisem acasă de trei zile, nu vorbisem cu ai mei. Eram pierdut, plecat… Dar ce?! Sunt tânăr, așa-mi trebuie.
Că mama e în spital am aflat când l-am zărit pe tata la poarta fabricii. Stătea slab, tras la față, de zici că nici om nu mai era, ci doar o fantomă.
Tată, ce faci aici? am întrebat, supărat.
Pe mama au dus-o cu salvarea azi-noapte. Stomac din nou. Poate mergi s-o vezi… a șoptit, frecând bătrâna șapcă unsuroasă în mâini.
La ce spital? am scrâșnit, neatent.
Mi-a spus. Am promis c-o să trec. Tata a plecat cu ochii-n lacrimi. Dar nu-mi păsa. Maică-mea mereu ajunge la spital. Mare scofală!
Daria mi-a dat și ceva mâncare s-o duc mamei. Suflet bun, draga mea Daria…
Mama stătea pe targă pe coridor, că nu mai era loc la saloane. Era mereu amețită, infirmiera urla la mine să o iau acasă.
Unde s-o duc?! Are nevoie de tratament! am țipat eu. Și tu, să nu mai ridici glasul la ea!
Mama mă ținea de mână și mă ruga să nu mă supăr… Eu însă mă ardeam de nervi, mă tot uitam la ceas. Două săptămâni și iar vine Vasile, iar voi fi nevoit să mă despart de Daria…
Mamă, poți să termini singură? am întrebat, punând plasa cu mâncare la picioarele ei.
Te grăbești, băiete? Da, stai liniștit, vine tata la mine, nu mai veni tu mi-a zâmbit trist.
Am plecat. N-am știut că mâncarea va fi aruncată. Mama va rămâne tot acolo, pe hol, sub înjurăturile femeii de serviciu Nu-mi păsa, mă gândeam la Daria
M-am întors la cuibul nostru. Daria plângea pe covor.
Ce-ai pățit? am prins ușa cu mâna. Ce-ai?
Tremura, mi-a arătat niște bijuterii pe covor.
Vasile mi-a adus cercei. I-a adus data trecută. Am vrut să-i curăț, erau negri, vechi. Dar au pete ciudate pe ei, pare că E murdar! Îi aruncă, du-I de aici! Mă sperie!
A înfășurat bijuteriile într-o cârpă și mi le-a pus în mână.
Ieși, du-i cât mai departe! Ce va fi acum? oftează, cu rimelul curs.
Lasă, îi spăl. Altfel, soțul tău o să întrebe. Ce, ce e pe ei?…
Mi-am dat seama: Vasile aducea acasă lucruri ciudate, vechi, probabil furate. Mizerabile pete, ca de sânge închegat…
Mi s-a făcut greață.
Daria! Mai bine mergem la poliție? E…
Dar știam că niciodată nu-și va preda bărbatul. Am scăpat, am aruncat pachetul după tipografie. N-am văzut însă bărbatul slab din tufe. Dar trebuia
Noaptea a venit Vasile cu doi derbedei. Dormeam, băuserăm amândoi, nu am auzit nici cheia, nici pașii.
M-am trezit dintr-o lovitură. Cineva mă bătea crunt, Daria țipa, apoi a tăcut.
Am încercat să ripostez, doreau capul, eram praf, totul era un gust de metal. Am dat din pumni, dar degeaba.
S-a aprins lumina. Vasile stătea la fotoliu, Daria lângă el, cu ochii închiși.
Scuzați deranjul, a zis ușor Vasile. Am venit să-mi iau ceva. Daria, ia vino, soțul tău te sărută.
A bruscat-o, ea s-a strâns sub el.
Vasile el nu Daria a arătat spre mine.
Nu vreau, a dat el din cap, și pe loc iar m-au lovit. Nu puteam. Toate puterile mi le-am lăsat la vin…
Adu-mi bijuteriile, dragă. Repede.
A venit la mine.
Și tu, târâie-te în genunchi! mi-a zis.
Vasile… Daria umbla la sertare. Nu-l mai bate. Mi-ai promis Ai fost de acord… îngâna ea, strângând halatul pe ea.
Așa-i cu fructul interzis. Nu-l plac. Nu ai grijă de mamă-ta în spital, iar aici te lași pe plăceri Pe patul nostru! și mi-a tras una cu piciorul. Mamă-ta, vezi să nu mai apuci s-o vezi! a râs. Mi s-a făcut frică, m-am simțit un nimic…
Ce să-i zic? deodată Daria s-a răstit, a băgat niște podoabe într-o geantă, i-a dus-o. Uite, tot aici.
A luat el geanta, s-a uitat în ea, a aprobat.
Acum pune cerceii pe care ți i-am dat ultima dată, a poruncit.
Nu se potrivesc, Vasile! Lasă, altă dată! a încercat să-l îmbune.
Pune-i! a sărit. A tras cu pistolul spre podea, glonțul mi-a zgâriat piciorul.
Daria a cotrobăit după cercei. Făcea pe neatenta. O să găsească ceva! Ne salvează! mă rugam eu. Daria ne va scăpa!
Nu… Nu-i găsesc, Vasile! Parcă aici erau a dat pe mine cu privirea. Tu! a urlat, m-a lovit. Ai furat! Cum ai putut? Pentru săraca ta mă-ta făceam supă și tu m-ai jefuit! Vasile, dă-l afară! Doamne, n-am nici ceasul de aur lăsat de străbunica! Maxim a dat din cap. Ești putred, iar eu te-am crezut curat… Vasile…
Ceasul acela l-a dat Daria medicului, când a făcut avort. Ar fi putut avea un copil cu mine, dar n-a vrut. Cu Vasile nu putea avea, dar sigur nu i-ar fi dat voie la avort. A plătit cu ceasul, cu secretul, iar acum dă vina pe mine…
Vasile i-a spus oamenilor să mă ridice. Rețin puțin. Numai imaginea Dariei, frumoasă, lângă soțul ei, iar el mă frânge pe bucățele…
Nu suport hoții, Maxim, mi-a zis. Pot ierta orice: iubirea, curțile, nevasta. Și eu am amante în fiecare sat. Dar hoția nu! Al meu e al meu
Am căzut pe zăpadă cu inima proastă, simțind cum pleacă mașina, cum vântul smulge din norii grei zăpadă pe fața mea. Rămăsese doar zgomotul sângelui în tâmple. Și gândul că femeia pe care am adorat-o m-a trădat… Inima mi-a înghețat. Asta m-a vindecat.
Ce a mai urmat, știți…
—–
Am zăcut în căsuța vânătorului câteva săptămâni. Un felcer de pe la sat m-a pus pe picioare. Nu mi-au zdrobit picioarele, slavă Domnului. M-au peticit, m-au cusut. Doar le-am mulțumit printre dinți.
Nimic, frate. O să te faci bine! mă încuraja vânătorul.
După trei săptămâni am ieșit afară. M-a orbit lumina. Pe câmp soarele se revarsă peste omăt ca un râu topit de aur. Mi se tăiau ochii. Vânătorul mi-a pus pe față ochelari de soare.
Gata, du-te! Dar nu mai lua ce nu-ți aparține, băiete. Poate altă dată nu te mai scapă nimeni
Pe când îmi legam ghetele, am auzit cum vorbesc între ei: cât le-a dat Vasile ca să mă salveze. M-am împietrit.
Ce? am întrebat șoptit. Ce ziceați?
Nimic, au dat din umeri. Vasile e un om bun. Dar e hapsân, când nu mai vrea, lasă. Iar nevasta lui vinde aurul pe furiș, visează să fugă vreodată de el. Dacă o prinde, dă băieți de felul tău pe mâna lui. Nu ești nici primul, nici ultimul. Așa e la bogați, nu te mai gândi. Ia de-ți vezi de treaba ta. Du-te, Maxim. Gata cu tine m-au bătut pe umăr, au zâmbit.
—–
Am ajuns în oraș aproape de înserat. Am mers direct la spital. Mai apuc s-o văd pe mama?
Nu avem nicio pacientă cu numele ăsta. Îmi pare rău, a trântit geamul administratoarea. Am speriat-o, probabil, cu fața mea distrusă.
Doamnă, vă rog, mai verificați! am tot bătut, dar n-a mers. Am plecat acasă.
Apusul iar sângeriu, ca acolo, pe câmp. M-a cuprins frica.
În geamurile noastre era lumină. Am răsuflat și m-am repezit la ușa blocului, trăgând piciorul.
Am tot sunat la ușă, iar când s-a deschis, pe prag stătea mama, mică, slabă, speriată. Am sărit la ea în brațe, am văzut și pe tata, și am început să plâng
Ne-am îngrijorat tare, dragă, spunea mama, tot punându-mi și iar punând cartofi prăjiți în farfurie. Dar apoi a sunat domnul Vasile, a zis că ai pățit ceva, dar că te vei face bine și trebuie să te ții departe o vreme, altfel te pot aresta
Vasile?! am căzut cu furculița.
Da. Un domn de la sănătate. M-a vizitat în spital, a aranjat să am salon singură. Maxim, îți mulțumesc că l-ai rugat să ne ajute! plângea mama. Fără el nu ieșeam bine…
A mai zis ceva, mă drăgăla, iar tata mă tot privea. Nu am putut sta privirii lui, m-am întors…
—–
Ani mai târziu, cu soția mea Maria, umblam prin piață căutând un brad frumos. Se apropia Crăciunul, Maricica iubea mirosul lor, acele pe podea, rășina strălucind.
Era plin de tarabe, dar nu găseam bradul nostru.
Hai să intrăm și aici, a zis Măriuca, arătând spre un colț acoperit cu pânză de sac. Lumină slabă, crengi uscate rezemate.
Am urmat-o. A pipăit crenguțele, când cineva a mormăit din întuneric, cu voce groasă:
Cumpără, apoi pipăie. Ia mâna!
S-a apropiat o femeie îmbrăcată prost, cu batic de lână și palton gros. O față austeră, dură, ochii plini de furie resemnată.
Am recunoscut-o. Era Daria. Prima mea iubire. Femeia care mi-a lăsat semne pe suflet și piele. Maria, soția mea, m-a întrebat uneori de unde am anumite cicatrici inventam povești. Nu voiam să o doară, căci Maria e sufletul meu, sprijinul meu, e ce mi-a dat Dumnezeu. Nu meritam așa noroc
Daria m-a privit, a scuipat. M-a recunoscut
Vasile a pus-o acolo, să vândă brazi pe frig. El ședea la restaurant, cu șampanie. N-o bătea, nu. Era doar mai viclean. Daria a pierdut tot. Nici un alt băiat nu s-a mai prins de mrejele ei. Frumusețea s-a dus odată cu anii.
Hai să plecăm, Maria, i-am spus încet. Aici nu-s pomi buni de Crăciun. Mai bine te duc la pădure, să ne tăiem singuri brăduțul.
Maria a zâmbit. Avea încredere deplină în mine. Mă iubea. Eu n-am reușit niciodată să cred că merit
Și, oare, ar trebui să-i mulțumesc lui Vasile pentru viața aceasta a mea? Mulțumesc, că n-a dat ordin să mă termine atunci? Vasile m-a învins, m-a făcut dator pe viață. Așa e… am meritat.
