Secretul meu
Să stai întins pe zăpada tare, rece, lipicioasă după ce ieri s-a topit totul și azi a prins doar ușor a îngheța, nici nu părea atât de rău. Înăuntru duduia sângele, parcă voia să-mi spargă tâmplele. Mă ardea fața, gura îmi era uscată, și-n piept aveam o durere surdă și fierbinte.
Am luat o mână de zăpadă și, de parcă nu mai știam cum să-mi deschid gura, am îndesat-o între dinți. Simțeam cum răcoarea îmi amorțește limba, dar gustul sângelui, metalic, mă făcea să tușesc și să înghit sânge. Nici vorbă de putere să mă răstorn ca să scuip; dacă încercam să mă mișc, parcă tot corpul era de plumb.
Zăpada domolea durerea, iar pentru asta îi eram recunoscător. Era anestezia mea gratis, slăvit fie cerul! Dar nu putea să înghită toată suferința se pierdea undeva la marginea văzduhului, acolo unde soarele, roșu, cădea după dealuri. Nici să privesc apusul nu puteam, luminile mă ardeau.
Am închis ochii. Discul acela mare, uniform, îl vedeam ca pe o pată gălbuie, fără formă clară.
Aș fi vrut să mă târăsc undeva, să mă ascund într-o râpă, după o tăpșană, să mă strâng ghem ca un câine bătut. Dar nu mai aveam forță. Picioarele atârnau două bușteni pe zăpadă; la fiecare tresărit, o cârceală mă străpungea.
Am încercat să mă dau deoparte. M-am sprijinit într-un braț, dar a cedat. O durere ascuțită mi-a străpuns umărul.
Lasa, bine… atunci facem altfel… înghețat de frig, am mormăit printre dinți. Sunetul propriei mele voci, răgușite, m-a speriat.
Pe stânga păream întreg. M-am smuls din loc ca-n vis, cu greu am reușit să mă las jos, dar palma mi s-a scufundat din nou în zăpadă.
Să mor. Aici și acum, gata, să pun capăt. Ce-o să fie după, nu are rost să-mi mai pese. M-am băgat singur în belea; nimeni nu e de vină. Nu mai scap.
Dimineață or să mă caute. Au promis. Dar poate-or veni lupii mai repede. Și atunci pot să râd de toți dușmanii mei lor n-or să le rămână decât niște oase…
Noaptea a căzut brusc. Mă chinuia o somnolență apăsătoare. Mă scufundam într-un negru dens, ca peștele între ghearele racului, și parcă era liniște, mă linișteam. Apoi mă trezeam din nou în chin, iar durerea îmi străbătea tot trupul ca un curent rece, și mă apuca o furie veche, deznădăjduită, ca atunci când ai sări să-ți lovești inamicul cu pumnii goi, dezarmat și batjocorit, dar cu o nebunie care îl sperie. Îmi doream răzbunare, dar nu puteam lovi femei așa m-a crescut mama. Poate de aceea răzbunarea mi-era imposibilă…
Furia totuși punea rotițele minții la lucru, scârțâind, împiedicându-se, dar funcționând.
Și, undeva, din pântece urca frică acea spaimă primară, de moarte. Nici ea nu mă lăsa să mă ‘sting’.
Din copacii din stânga se auzea urlet de lupi. Am strâns din dinți: “Nu, fraților! Nu mă las așa ușor la niciunul dintre voi. Toate lighioanele sunteți asemănătoare, fie că mergeți pe patru sau pe două picioare, dar oscioarele mele nu vi le las vouă!”
Trebuia să mă mișc. Unde? Nu conta. Cum? N-avea importanță. Ori târâș, ori pe burtă, dar numai să nu mai stau în locul în care eram un nimeni.
Mama… Mi-era milă de ea. Mă așteaptă, se frământă. Nu știe unde sunt, cum s-a sfârșit totul… Poate-o să afle. O să plângă. Eu voi fi de vină pentru lacrimile ei. Tata are să mă blesteme. Bine-mi face…
Un val de greață m-a cuprins, iar lacrimile înghețate pe obraji n-au avut vreme să-mi mânjească geaca ruptă…
Am început să mă târăsc. Împingeam cu mâna sănătoasă, loveam cu picioarele zăpada și lăsam dâre roșii dar mă mișcam, totuși, încet, încet, departe de urletele foametei…
Și apoi m-am prăbușit într-un neant. Ce bine, ce ușor era acolo! Nu simțeam nimic, nu gândeam nimic. Dacă o fi Iadul, o fi… să rămân aici. Demoni, luați-mă, am păcătuit destul. Trupul meu nu mai valorează nimic…
Și totuși nici Iadul nu m-a vrut. O lumină galbenă, orbitoare, îmi ardea ochii, și apă rece și tăioasă mi se vărsa în gură.
Ia, de ce nu tușești, măi? Tușește, că iese sângele și scapi! îmi dădea cineva palme peste obraji, și pe tot maxilarul îmi pulsa durerea din gingii.
Uuuu… am icnit, m-am întors, scuipând roșu pe zăpadă.
Trăiești, înseamnă. Hai, omule, să te duc acasă. Nu e departe, la mine aproape. Pune-te pe cojoc, te trag ca pe un sac. Hai, nu poți? Las’ că te așez eu… Așa… Mâini zdravene m-au ridicat, m-au tras pe un cojoc de oaie, cald și cu miros de prăsilă un miros amar, vechi. Ia uite ce ți-au făcut! Eu tot auzeam gălăgie, mașini, faruri; la noi mereu vin. Câmpul ăsta le ține loc de cimitir. Oameni proști… bombănea străinul, așezându-mă bine. Te facem noi om, apoi vedem ce-i de făcut.
Am mormăit ceva despre lupi, despre dușmanii mei care sigur se întorc. M-a încălzit liniștea și am căzut din nou inconștient…
Ce cald ești, ce tandru! râdea Dorina, lăsându-mă să-i sărut umerii rotunzi și albi. Vițel, da? Ești vițel? m-a prins de obraji, mi-a atins buzele cu ale ei, așteptând să-mi simtă respirația înflăcărată. Apoi brusc m-a împins și s-a ridicat, trăgând pe ea halatul. Pleacă! E timpul.
Dori… m-am întins leneș pe cearșaful apretat. Mi-e somn… E devreme, uite la ceas! iară-pesemne mă dai afară…
Rămâneam adesea peste noapte la Dorina. Îmi dădea de mâncare, mă trimitea la baie, între timp făcea patul, trăgea lumina, mă aștepta era tot un vis. Eu abia scăpat din armată, flămând de dragoste, ajungeam la ea în brațe ca într-un Rai. Frumoasă, blândă, cu bunăstare în casă, cu gresie, candelabre cristaline, parchet scârțâind de curat, farfurii scumpe. Dorina era altceva decât celelalte fete ce-mi făceau avansuri.
Priveam cum își trage ciorapii, cum se schimbă în spatele paravanului, cum se privește în oglindă. În sticla aceea Dori părea aurie, vie, supranaturală și irezistibilă.
Ți-am spus, ieși! a zis cu voce joasă. Închide-mi fermoarul și gata. Maxim, să nu te pui rău cu mine! Mâine, nu azi…
Ne-am mai sărutat o clipă, apoi Dorina m-a alungat cu hainele, lăsându-mă să privesc lumina din bucătărie, unde măcina cafeaua. Soțul ei, Mircea Petrescu, prefera cafeaua tare, cu un pic de piper. Dori îl servea zâmbind mută, stângace pe un scaun, ca o cloșcă cu picioarele sub ea, atentă să nu-i scape alt nume…
Am rămas o vreme, apoi m-am furișat la baie, am tras apa, m-am spălat, am ieșit încet, îmbrăcat la dungă, m-am sprijinit într-o tocul ușii de la bucătărie. Dorina era cu spatele, halatul scăldat de lumină, lăsând să se vadă formele…
Dori avea cincisprezece ani mai mult ca mine, lucru care pentru mine era un motiv de mândrie. Era altă clasă caldă, indulgentă cu stângăciile mele, râdea frumos, mă săruta nebunește. Îmi găzduia foamea într-un apartament boierește decorat și nu-mi reproșa niciodată nimic. Accepta să bem cot la cot, și râdea când îi mușcam gâtul alb și neted.
Ea nu voia să ne cunoaștem, dar am insistat.
Am văzut-o întâia dată în tramvai. Beat și obraznic, am mers direct la ea, deși-l aveam și pe Valentin, amicul meu, după mine. Am șicanat-o, dar era stânjenită, refuza politicos.
Am petrecut-o acasă, așteptând sub geamuri până i-am văzut silueta printre perdele, dezbrăcându-se. Aproape chicoteam de încântare, până când m-a gonit portarul blocului…
Veneam aproape în fiecare seară. Mințeam acasă că ies la plimbare, mă posteam la colț, urmărind-o.
L-am văzut și pe Mircea. Mergea prin bucătărie în maieu și niște pantaloni ponosiți. Slab, uscățiv, cocoșat, cu mișcări stângace. “Oare de ce l-a luat pe ăsta? Chiar a iubit?…”
Mircea mânca încet, fremătând ziarul, iar Dori îi aducea ceai și biscuiți ori cornulețe. Odată, de parcă simțind privirea mea, a tras perdelele, stingând lumina, amestecând siluetele. Mi-a fost scârbă. Cum poate femeia mea să-l sărute pe ăla?
M-am săturat de atâta pândă și, într-o noapte fără Mircea, am intrat pe geam. Eram gata să fac orice.
Dorina m-a găsit la masa din dormitor. Voia să urle, dar am sărit, i-am acoperit gura cu mâna și am sărutat-o.
Dumnezeule, ce bine miroseau părul, pielea, rochia ușoară…
Mama n-a avut niciodată parfumuri. Trăia cu iz de sărăcie, fabrica îi dădea doar săpun ieftin și tabac. Fuma ca o locomotivă și avea dinții galbeni, rar zâmbea larg. Dori avea dinți drepți, zâmbet ca-n reviste, se îmbrăca grațios. Simțeam rușine pentru mama; buchetul ăla pe care-l cumpăram pentru Dorina era cât o săptămână de mâncare. Mircea nu-i aducea niciodată flori, era slab și fără țeluri doar mobila și decorațiunile aparțineau familiei soției, nu lui.
Nu eram la fel de viclean. Eu o iubeam pe Dori cu sau fără farfurii scumpe, pe fân ar fi fost la fel. Mirosea a parfum fin, fie el franțuzesc sau italian nu știam, dar nu-mi păsa. Îi adulmecam aroma de pe piele, din păr, din scobitura gâtului…
Îi spuneam femeia mea pentru că așa simțeam, o cucerisem, mă primea, se dădea toată mie. Totul făcea gingaș, încet, s-ar fi putut picta după formele șoldurilor ei. Era zeitatea mea.
Prima noapte n-o voi uita niciodată atunci a fost mai dulce ca niciodată. Pentru prima dată s-a predat complet în brațele mele. Dimineața, știam sigur că numai cu mine era vie… Cu Mircea doar rezista, executa ce trebuia, dar sângele îi pulsa doar cu mine.
Da, uneori la zori trebuia să fug.
Hai, scumpule, trezește-te! Vine curând. Trebuie să pleci… Maxim, tu cel mai drag, cel mai bun… îmi șoptea, mângâindu-mi obrajii, căutând corpul meu tânăr, pe care-l dorea. Nu veni o săptămână, va sta acasă, apoi iarăși pleacă.
Poate că ar trebui să stau de vorbă cu el, de la bărbat la bărbat? am râs. Te vreau toată pentru mine, Dori! Să fii nevasta mea!
A râs, aruncându-și capul pe spate, cu părul castaniu împrăștiindu-i-se pe umeri. Am sărit, am prins-o și-am sărutat-o.
A mea! Doar a mea! Ce, crezi că nu-i fac față lu Mircea?! Îl răpun ușor!
Nu-i despre asta, dragule. S-a smuls din brațele mele blajin. Vreau să fie totul cum e, să fim taine reciproce. Sunt lucruri pe care n-ar trebui să le știi, Maxim. Acum du-te, am treabă.
M-am supărat atunci. Nu vrea să-mi fie nevastă?! Cum poți…
Dar înainte de a închide ușa, Dori m-a sărutat repede și m-a dezarmat. Fie și pe ascuns, fie și pentru o noapte tot a mea e. Pe mine o să mă aibă-n minte la somn, la micul dejun, la comparație, și tot eu voi fi învingător. El e doar un încornorat…
… După plecarea lui Maxim, Dorina a început să facă frenetic curățenie. Soțul sunase în toiul nopții, venind cu o zi mai devreme om isteț, nu voia s-o pună pe Dori în situații jenante. Ea era tulburată, aerisea tot, să nu simtă Mircea vreun miros străin. Dar el a înțeles…
Ce-i mirosul ăsta, Dori? și-a aruncat valiza pe jos.
Care miros? s-a prefăcut contrariată, strângând halatul.
Ceva urât, Dori. N-ai păcătuit cu cineva pe-aici? i-a zis privind-o iscoditor, trăgându-și pantofii.
Dorina zâmbea încercând să-și tragă răsuflarea.
Ce-i, dragule, am făcut pui la cuptor și avea un miros acru. Haide, spălă-te, pun masa. Avem cafea, chiftele. Să încălzesc?
Mircea a apucat-o de păr cu asprime, s-a uitat adânc în ochii ei și apoi a zâmbit.
Ți-am adus ceva. Probează! A scos o cutie mică din batistă: cercei cu pietre sângerii, vechi, grei, cu sistem englezesc.
Ce-i pata asta neagră, Mircea? Ce are pe ei…? a întrebat îndepărtându-se instinctiv, ștergându-se de palme.
Asta-i închipuirea ta. Pune-i și hai la masă! Repede, Dorina!
Docil, și-a dat jos cerceii vechi de la mama și i-a pus pe cei noi. Lui îi plăcea s-o aranjeze ca pe o păpușă. Îi cumpăra rochii, pantofi, gablonzuri. Uneori, o obliga să doarmă cu lanțuri grele de aur ce-i despărțeau pielea.
Stau cinci zile, apoi plec mai mult a anunțat el în timp ce ștergea farfuria cu miez de pâine. Am treburi bune. Unde-i puiul, Dori? a șuierat la un moment dat răutăcios.
Care pui? Mâna Dorinei a tremurat, cafeaua s-a vărsat pe fața de masă. Lui nu-i plăcea mizeria; avusese copilăria plină de mizerie și promitea că va avea totul curat, scump, cu prețul oricărui compromis. Dori era un trofeu, iar pentru asta, Mircea sacrifica orice. Dorina avusese logodnic, un băiat chipeș, dar acela fusese omorât într-un gang… întâmplare… jefuit…
Dori urla de jale, ar fi vrut să-și pună capăt zilelor atunci a apărut Mircea, șarmant, cu bani, cu promisiuni. L-a fermecat pe toți și, când familia era la ananghie, s-a insinuat salvator. Tata ei trebuia să fie arestat, Mircea s-a oferit și brusc altcineva a înfundat pușcăria, iar Dorina s-a măritat fără voia ei. A zâmbit, că așa se face la nuntă…
Acum, a zâmbit din nou, punând un șervet pe fața de masă pătată.
Puiul făcut la cuptor. Nu mai e la gunoi, a adăugat Mircea.
L-am dus la tomberon. Nu țin așa ceva în casă!
Soțul a râs. Știa el destule…
… Cum a plecat Mircea din nou, Dori m-a chemat imediat. A dat telefon la fabrică, unde lucram la instalațiile frigorifice, pentru înghețată. Dori adora înghețata la cornet, și eu îi aduceam mereu.
Mi-am cerut voie să plec, zicând că mi-e rău, și am venit direct după-masa. O doream de nu mai puteam. Era foc, iar Dori ardea mai tare ca oricând.
Eram de trei zile dispărut de acasă, nu sunasem nici pe tata, nici pe mama. Eram tânăr, zburdam… Ce conta?
Am aflat că mama era în spital, pe când l-am întâlnit întâmplător pe tata la poarta fabricii. Slab, cenușiu, abia om o stafie.
Tată, ce faci aici? l-am întrebat iritat.
Au dus-o pe mama la spital. Treci s-o vezi, poate… a zis el frângându-și șapca veche între degete.
La ce spital? am întrebat enervat de întrerupere răpise din gândurile mele cu Dori.
Mi-a spus adresa. Am promis c-o vizitez. Tata doar a dat din cap. Plângea, dar nu-mi păsa. Mama ajungea foarte des la spital. Ce să faci, așa e viața…
Dori m-a lăsat să merg, ba chiar mi-a pus ceva merinde. Îngerul meu…
Mama era pe un pat întins, pe un coridor, pentru că nu era loc în niciun salon. Vomita nonstop, iar infirmiera urla la mine să o iau acasă.
Unde să o iau? Are nevoie de tratament! m-am răstit. Nu vă permiteți să vorbiți așa cu mama mea!
Mama mă ținea de mână, mă ruga să mă liniștesc, dar nu puteam. Ce-i asta, să-ți ții părinții în coridor ca pe niște câini? Dar nervii mei erau puși pe altceva: în câteva zile venea Mircea acasă la Dori și trebuia să fug din nou…
Mamă, poți să termini singură? am întrebat, săltându-mă de pe scaun, lăsând pachetul cu mâncare la picioarele ei.
Te grăbești, dragul meu? Da, desigur… Să nu mai vii, vine tatăl tău la mine, mi-a zâmbit, mângâindu-mă.
Am plecat. Nu știam că toată mâncarea va fi aruncată pentru că mama nu putea s-o mănânce, nu știam că avea să rămână tot acolo, încorridor, cu curent și cujițe răstită la capul ei… Nu-mi păsa mă gândeam la Dori…
Când m-am întors la cuibușorul nostru, am găsit-o pe Dorina pe jos, plângând.
Ce-ai pățit? am rămas uluit.
Ea tremura arătând spre niște podoabe strălucitoare pe covor.
Mircea mi-a adus cerceii ăștia când a venit ultima oară. I-am curățat, vezi, sunt vechi. Dar au niște pete… și a început să tremure mai rău. Sunt murdari. Maxim! Scoate-i din casă! Dispară cu ei, să nu-i mai văd! Mă tem de ei!
A împachetat bijuteriile într-o cârpă și mi le-a dat.
Du-te! Aruncă-i! Ce-o să se-aleagă de mine acum?! șoptea, zvârlind cu mascarea machiajului pe față.
Las că îi spăl… Dacă Mircea te întreabă? Ce-au pe ei? am mârâit. Am înțeles. Mircea nu avea rușine să aducă în casă podoabe care știai că provin din nenorociri. Asta făcuse mereu, dar acum era flagrant. Pete negre, ca urme de răni, ca sângele uscat…
Mi s-a făcut silă. Murdărie, scârbă.
Dorina! Poate ar trebui să anunțăm poliția? Dar nu, n-are sens. Oricum nu-l va trăda…
Am ieșit afară, am aruncat pachetul peste zidul tipografiei de lângă. Am trecut pe lângă un bărbat slab, cocoșat, stând în tufișuri și trebuia să-l fi băgat în seamă…
… Mircea, cu doi inși pe lângă el, au venit noaptea. Noi abia adormiserăm, uzi de vin și obosiți de atâta dragoste. N-am auzit când au încuiat ușa, când au făcut pașii, nimic.
M-a trezit o lovitură. În întuneric cineva mă bătea, Dorina țipa, apoi tăcea.
Am încercat să mă apăr, mă durea capul, gura plină de sânge, m-am zbătut, dar loveam în gol. Băusem prea mult în seara aceea.
Dintr-o dată, s-a aprins lumina. Mircea stătea liniștit în fotoliu, Dorina lângă el, cu ochii închiși.
Scuză de deranj, a zis, calm. Dar trebuie să iau ceva. Dori, dă-mi o sărutare că s-a-ntors bărbatul!
I-a apucat mâna, a tras-o la el, sărutând-o.
Mircea înțelege, el a arătat spre mine Dori.
Nu vreau, a clătinat el. A dat semn, iar eu iar am fost lovit. Am încercat să mă feresc, dar fără noroc. Toată tăria mi-am lăsat-o seara, cu vinul și dragostea…
Dori, hai, strange bijuteriile. Îmi trebuie.
S-a ridicat, s-a apropiat de mine. Abia îl vedeam prin ochii umflați; greu de respirat, simțeam că am coastele rupte.
Și tu, la pământ! Hai, târăște-te, băiete!
Mirce… râvnea Dori la comoda cu podoabe. Nu-l răni. Tu ai fost de acord… Ai zis că e ok…
Așa-i, dar nu-l înghit. Mama lui e în spital, pe moarte, iar el se lafaie aici, pe cearșafurile noastre! și mi-a dat un șut. Trebuie să-ți cinstești mama. Eu mi-am urât mama, dar tot am îngropat-o regeste. Tu ai fugit de-a ta…
De unde știi…? am șuierat, tușind.
Știu tot, Maxim. Nu ți-a spus Dori cine-s? Fata cu capul în nori, iar tu… nu ești primul, nici ultimul… Când nu-i iese cu averea, dă pe alții pe mâna mea. Ia-ți ce meriți, și gata!…
Am ridicat capul, privind-o pe Dori. În mintea mea se învârteau mama, coridorul din spital, zeama de pui, cearta cu infirmiera, noaptea cu Dori, alinturile ei… Dar totul s-a pierdut în ochii albaștri, reci, ai lui Mircea. A venit până la mine, s-a aplecat și a rânjit.
N-ai grijit de mama. N-o mai vezi! a șoptit. Am plâns, doborât. Sunt un nimic, un gunoi. O să mor…
Ce vrei să-i spun? A venit singur, nu l-am chemat. Nu contează. Uite, dragule, ia ca să pleci… i-a întins soțului punga cu bijuterii.
El a primit-o, a scotocit, a clătinat din cap.
Acum pune cerceii ăia, ultimii, a ordonat.
Nu-s pe culoarea halatului, Mirce! Mai târziu… se smiorcăia Dori, încercând să-l drăgălească. Eu zăceam.
Pune-i, am zis! a urlat și a tras cu pistolul, glonțul s-a oprit în parchet.
Dori s-a prefăcut că-i caută, răscolind haine, bijuterii.
“Are să găsească o scăpare! Mă va salva, va face ceva! îmi bubuia în cap. Are să ne scoată!”
Nu-s… Mirce, nu sunt! I-am ascuns aici și nu mai sunt! s-a uitat la mine, apoi m-a lovit cu piciorul. Tu i-ai furat! Cum ai putut? Eu făceam ciorbă pentru maică-ta, și tu mă jefuiești? Mircea, dă-l afară pe nemernicul ăsta! Ah, și ceasul…!…
Ceasul lăsat moștenire, Dori îl vânduse doctorului care-i făcuse avort. Avusese un copil cu mine și nu l-a vrut, dar Mircea ar fi obligat-o să-l păstreze, chiar dacă nu era al lui… Pentru secretul ăsta a plătit cu ceasul. Acum, a dat vina pe mine…
Mircea a ordonat să fiu ridicat. Din tot ce a rămas țin minte doar fața Dorinei, frumoasă, ispititoare, dar stând greu la umbra soțului, care mă sfărâma bucăți…
Nu sufăr să fiu furat, Maxim, mi-a zis pe zăpadă. Dragoste, tinerețe, nevastă treacă-meargă. Dar cu hoția nu glumesc. Ce-i al meu, e al meu!…
Am căzut pe zăpada rece, cu inima mea fierbinte, prost, auzit motorul mașinii, vântul, urletul iernii peste trupul meu. Doar pulsul în urechi mai rămânea… și gândul: femeia pe care am iubit-o cel mai mult m-a vândut. Inima mi s-a răcit. M-am vindecat.
Știți ce-a urmat…
… Am zăcut în cabana vânătorului săptămâni. A adus un fel de medic, amândoi m-au reparat, deși coastele mi-au rămas chinuite. Doi necunoscuți m-au pus pe picioare. Le-am mulțumit prin dinți.
Va fi bine, frate, zicea vânătorul. O să alergi, o să vezi!
După trei săptămâni am ieșit afară. Era atât de luminat încât am crezut c-o să orbesc. Câmpul strălucea ca un râu de oțel topit, sau ca oul pe tigaie, și zăpada ardea sub soare. Vânătorul mi-a dat ochelari negri.
Acum du-te, mi-a zis. Și nu te mai pune cu ai altora. Altădată nu mai ai noroc…
Încălțându-mă, i-am auzit pe salvatorii mei vorbind despre cât le-a dat Mircea pentru treaba făcută cu mine. Am înlemnit, am scăpat bocancul, m-am sprijinit de perete.
Ce-ați zis? am întrebat încet.
Nimic, Maxim. Mircea e om bun, dar e hapsân. Nevasta tot încearcă să-i vândă aurul pe la alții, zice că de-odată își va face un rost. Iar dacă o prinde, dă peste niște copii ca tine la tocat. Tu nu ești primul, nici ultimul. La bogați așa merge. Să iei doar cât poți duce, Maxim. Pleacă, e timpul…
… Am ajuns în oraș pe înserate și direct la spital. Poate totuși să-mi mai văd mama?
Nu există la noi așa pacient. Îmi pare rău, mi-a trântit fereastra registratoarea. Cred că am speriat-o cum arătam.
Doamnă, vă rog să verificați! am bătut, am implorat, apoi am plecat.
Apusul era iarăși roșu, ca atunci, la câmp. Mi s-a făcut frică.
Se aprinsese lumina acasă. Am sărit șchiopătând spre bloc. Am sunat, iar când s-a deschis, mama era acolo, mică, slabă, tremurând. Am sărit s-o îmbrățișez, am văzut și pe tata, am izbucnit în plâns…
Am fost tare îngrijorați, copilul meu, zicea mama, tot punându-mi și mai mult cartofi prăjiți în farfurie. Dar a sunat Mircea Petrescu, a zis că ai avut necazuri, dar te faci bine și te întorci, și mi-a spus să nu te caut că te-ar băga la închisoare…
Mircea Petrescu? am lăsat furculița să cadă.
Da. Un domn din Ministerul Sănătății. Mi-a găsit loc în salon la spital. Maxim, mulțumesc că l-ai rugat să mă ajute! Fără el, m-aș fi prăpădit…
Mai spunea mama ceva, mă mângâia pe capul tuns, iar tata mă privea atent. Nu i-am putut întoarce privirea…
Ani mai târziu, cu soția mea, Mariana, pândind o brad cât de simplu pentru sărbători Marușa adora mirosul de brad, acele ce-ți rămân pe podea, trunchiul stropit cu rășină am trecut de câteva ori prin piață, dar nu găsisem bradul nostru.
Hai să încercăm aici, mi-a spus Masha, arătând spre o tarabă sărăcăcioasă, luminată slab. Printre crengi, lăstari uscați pe-un colț, o voce răgușită și acră a izbucnit:
Cumperi, nu pipăi, ai înțeles? Mâinile la spate!
O femeie în bundă, cu cizme groase, cu basma pe cap, fața brăzdată, fără pic de rimel, cu ochii plini de venin…
Am recunoscut-o. Era Dorina. Prima dragoste. Femeia care mi-a lăsat semne pe piele și-n amintire. Mariana deseori mă întreba de unde am cutare sau cutare cicatrice; inventam povești fără sens. O mințeam, căci ea era portul meu sigur, adevărata mea dragoste, trimisă de Dumnezeu. Nu voiam să sufere pentru trecut.
Dori m-a privit, apoi a scuipat în zăpadă. M-a recunoscut…
Mircea o lăsa să vândă brazi în frig, cât el sorbea șampanie prin restaurante. Nu o lovea, nu țipa doar mai șiret ca oricând. Ea și-a pierdut tot. Iar băieți de sacrificiu n-au mai apărut, frumusețea s-a stins cu anii…
Hai, Mariana, plecăm. Nu-s buni brazii aici. Mergem în pădure, alegem noi unul frumos…
Masha mi-a zâmbit, având încredere în mine. Mă iubea cu adevărat, iar eu mă întrebam mereu dacă mă pot ridica la dragostea ei.
Și pentru viața mea fericită am de mulțumit oare lui Mircea Petrescu? Că n-a poruncit să mă piardă? Să-mi fi primit lecția… Mircea, subțire și cocoșat, a câștigat până la urmă, și eu i-am rămas veșnic dator. Bine-mi face…
