Secretul meu
Așezat pe zăpada înghețată, tare de la dezghețul de ieri și prima brumă de azi, totul părea să aibă un farmec ciudat. Înăuntru arzătoare, sângele îmi pulsa în tâmple, în piept mă durea, fața parcă ardea, iar gura era uscată, ca după un vis ciudat în care alergam mereu.
Am luat o mână de zăpadă cu palma, mișcându-mă încet de parcă eram amorțit, și am strecurat bulgărele alb în gură. Limba parcă se răcorea, dar gustul metalic strica totul. Sângele se scurgea încet din gingiile sparte, mă făcea să tușesc și să inghit, iar pentru a mă întoarce și a scuipa nu mai aveam putere.
Zăpada amorțea durerea pentru asta îi eram recunoscător: anestezie gratuită! Dar frigul nu stingea totul, ci doar trimitea durerea undeva departe, înspre marginea câmpului, unde soarele cădea sub linia orizontului ca o bilă roșiatică. Și uitându-mă la apus mă usturau ochii, lumina lui mă ardea.
Am strâns pleoapele. Soarele nu mai era soare, ci o pastilă galben-cenușie, difuză, fără contur clar.
Mi s-a făcut teamă. Mi-aș fi dorit să mă retrag undeva, într-un adăpost, într-o vale lipsită de drumuri, să mă strâng ghem, să mă ascund, ca un câine rănit, să mă încălzesc lătrând înăbușit, tremurând, dar n-aveam putere. Picioarele erau ca două buturugi întinse pe zăpadă. Câteodată, câte o tresărire le cutremura.
Mi-am încercat norocul, să mă întorc pe o parte, m-am sprijinit în mâna dreaptă, dar aceasta s-a muiat, și în umăr am simțit ca un cui ascuțit.
N-are nimic… Lasă, altfel trebuie! am oftat printre dinți, șoptind o voce ciudată, răgușită de undeva din mine. Mi s-a făcut groază de sunetul propriu, atât de străin.
Partea stângă părea întreagă și, după puțin timp, am reușit să mă sprijin cât să stau cumva șezând, dar palma s-a afundat în nămeți și, inevitabil, iar eram culcat pe zăpadă.
Aici ar fi momentul să mor. Acum, aici, să mă sting, și totul să se termine. Ce va fi după, nu mai contează. Îmi luasem prea mult din ce n-am putut duce. Să plătesc, să fiu pedepsit, să sufăr Asta merit acum.
Mâine dimineață poate mă vor căuta. Au promis. Dar poate mă găsesc lupii înainte? Și atunci o să râd de dușmanii mei, o să le rămână doar oasele.
Noaptea a venit repede, iar un somn greu mă trăgea către abisurile negre. Am început să plutesc printre umbre, ca un pește prins în gheare reci. Era, ciudat, plăcut. Dar apoi reveneam în durere. Deodată mă ardea roșu ca o flacără, se răspândea peste tot, mă zvârcolea, îmi făcea mușchii piatră, mă lăsa fără suflare. Din această suferință se năștea o furie tristă, o ură surdă, fără rost, fără aripi, și totuși mai sălbatică decât orice altceva. E ca și cum te-ai repezi la dușman cu pumnii goi și țipând. Poate dușmanul se teme, chiar dacă ești slab și neînarmat. Și aprinde dorința de răzbunare. Dar eu nu pot lovi o femeie, n-aș putea niciodată. Așa că răzbunarea rămâne doar un fum…
Furia îmi punea mintea în mișcare, scârțâind, oprindu-se, scoțând gemete, dar tot învârtindu-se.
Și, de undeva din pântece, se ridica frica. Frica aceea veche, animalică, de moarte. Îmi ținea ochii larg deschiși, nu mă lăsa să pier.
Dintr-un crâng din stânga se auzea urletul unui lup. M-am strâmbat și am gândit: Nu, fraților, nu vă dau așa ușor! Toți sunteți lupi, fie că mergeți pe două picioare, fie pe patru, dar oasele mele nu le veți avea!
Trebuia să mă mișc. Unde? N-are importanță. Cum? Nici atât. Fie și târâș, dar să plec din locul rușinii mele.
Mama… Mi se făcea milă de ea. Mă aștepta, sigur se temea. N-avea idee unde sunt, nici cum se va termina totul… dar sigur o să afle. Va plânge. Eu voi fi vinovat de lacrimile ei. Tata o să mă blesteme. Așa merit.
M-a înțepat inima, lacrimile s-au prelins dar s-au oprit înghețate, rămânând lipite de obraji, n-au ajuns niciodată pe vestonul zgâriat…
Am început să mă târăsc. Ridicol, mă sprijineam într-un braț încă sănătos, îmi târâiam picioarele pe zăpadă, lăsând dâre roșii, dar încetul cu încetul, mă trăgeam departe de lătratul sălbatic…
Și apoi am căzut în neant. Acolo era cald, moale, liniște. Nici nu simțeam nimic. Totul era suspendat. Dacă ăsta-i iadul, atunci e chiar plăcut. Poate vreau să stau aici. Hei, demoni, luați-mă! Am păcătuit, trupul meu nu-mi mai folosește, faceți ce vreți cu el…
Dar nici în iad nu am fost primit. O lumină galbenă, dureros de puternică, mi-a lovit fața, apoi apă rece mi-a inundat gura.
Hai, ce stai? Tușește, spală-ți gâtul, dă afară tot! lovea cineva cu palma peste obrazul meu, dur, fiecare palmă zvâcnea în gingii ca ciocanul.
Uhh… am mormăit supărat, întorcând capul și scuipând sânge diluat în zăpadă.
Ești viu? Hai, să te târăsc acasă. Nu-i departe la mine. Culcă-te pe cojoc și te trag eu. Hai! Nu poți? Lasă că te urc eu Mâini puternice m-au ridicat, m-au pus pe o pielărie cu miros acru de oaie. Uite ce-au făcut din tine! Da se aude, vibrează de parcă e hornul la sobă. Am văzut faruri. Ei mereu vin aici, la margine. Câmpul ăsta le e cimitir. Proștii proștii boscorodea străinul, aranjându-mă pe blană. Te reparăm pe după aia vedem ce-i de făcut.
Am mai bombănit ceva despre lupi, despre dușmani, apoi mi-a fost bine și am adormit
Ce drăguț ești, câtă blândețe! râdea Luminița, lăsându-mă să-i sărut umărul rotund. Parcă ești un vițel, nu-i așa? m-a prins de obraji, mi-a lipit buzele de ale ei, respiram cald unul peste altul. Dintr-odată, s-a desprins, a sărit, și-a pus halatul, și-a strâns cordonul rapid. Pleacă. E timpul.
Lumi am zâmbit tolănit în cearceafurile tari. Măcar să dorm un pic E devreme, uite ceasul! Iar mă alungi
Rămâneam deseori la Luminița peste noapte. Mă hrănea, mă trimitea să fac un duș, ea așternea patul curat, călcat, oprea lumina și mă aștepta. Noaptea zburam parcă, eu venit abia din armată, flămând după trup de femeie, găseam raiul după duș. Luminița era frumoasă, blândă, nu semăna deloc cu fata de la colțul blocului.
Îi priveam coapsa fină când își trăgea ciorapi, cum se schimba după paravan, rochia, lenjeria…
Totul îi vedeam în oglindă. Luminița din acea sticlă era ca soarele, ireală, prea dorită.
Ți-am zis, ieși! a murmurat. Și închide fermoarul, pleacă. Maxim, mai rău îți va fi! Gata, mâine vino, auzi? Mâine…
Ne-am sărutat o clipă, apoi Luminița mi-a aruncat hainele și a dispărut.
Am auzit-o la bucătărie aprinzând aragazul, râșnind cafeaua. Aroma aspră, nevăzută, s-a răspândit. Viorel, soțul ei, bea cafea tare, cu ardei iute, spune că-i dumnezeiască. Luminita stă cuminte, cu tălpile pe podul scaunului, zâmbește, dă din cap. Ca o cloșcă grijulie cu puiul așa stă. Trebuie să fie atentă, să nu-i scape vreo vorbă greșită, să nu-l alinte cu alt nume… cu numele meu.
Am rămas în baie, m-am spălat alene, am râs, mi-am pus cămașa, pantalonii, am mers pe hol, m-am rezemat de tocul ușii. Luminița era cu spatele, halatul ei părea străpuns de lumină, lăsând ghicite rotunjimi.
Avea cincisprezece ani mai mult decât mine, dar nu mă rușinam, ba chiar mă simțeam mândru că s-a uitat la mine, când atâția băieți îi dădeau târcoale.
Luminița… era pricepută, tolera stângăciile mele, chicotea dulce și mă săruta amețitor. Îmi dădea voie să dorm la ea, într-un apartament generos, cu tavan înalt, candelabre de cristal, parchet lustruit, vase ca pentru boieri. Mă hrănea, mă urmărea mâncând lacom din tigaie, prăjeală și chiftele, dând pe gât păhărelul ca un copil…
Îi plăcea să bem cot la cot, apoi râdea, capul pe spate, lăsându-mi săruturile grele pe gâtul ei alb.
Ar fi vrut să nu ne fi cunoscut niciodată dar am stăruit.
Într-o seară am văzut-o în tramvai. Am îmbrâncit lumea ca să ajung lângă femeia care mi se împăienjenise în minte. Eram beat, nesăbuit. Cu mine era Grig, prieten vechi, dar l-am pierdut repede. Mă târam după Luminița, voiam s-o conduc acasă, ea refuza rușinată.
Am reușit să o petrec totuși până la intrarea blocului. Mi-a spus să plec. Am dat din cap, m-am furișat în gangul blocului și-am pândit să văd la ce fereastră se aprinde lumina.
Era la parter. Apartamentul dădea exact spre mine. Am zărit-o după perdea, se schimba de haine. Mă uitam fermecat, abia de nu urlam de uimire, până nu m-a alungat femeia de serviciu, amenințându-mă cu mătura
Asta a devenit un obicei. Îi spuneam mamei că mă plimb, dar făceam de gardă sub geamul Luminiței.
L-am văzut și pe bărbatul ei. Bucătăria tot spre curte dădea. Viorel umbla prin casă în maiou și pantaloni lălâi, colțurile genunchilor mișcându-se ca niște buzunare goale. Era slab, adus de spate, cu gâtul de gâscă. De ce, Doamne, a luat pe unul ca el?! mă miram. Putea să se îndrăgostească?
Viorel rupea gazeta la masă, mesteca la cină, apoi Luminița îi aducea ceai și biscuiți. Eu priveam. O dată bărbatul s-a răsucit brusc, parcă simțea privirea mea, a azvârlit perdeaua. Două siluete s-au contopit. Mi s-a făcut rău. Cum putea să se sărute cu unul ca el?
Am obosit de această pândă. Într-o seară m-am furișat pe geam în dormitorul Luminiței. Bărbatul plecase cu valizele, iar eu am riscat să fiu erou.
Când m-a văzut la masa din cameră, Luminița s-a speriat, a vrut să țipe, dar i-am acoperit repede gura. Apoi am sărutat-o.
Ce miros avea! Părul, trupul, rochia ușoară de vară fiecare cu parfumul lui…
Mama n-a avut niciodată parfumuri. Pe ea mirosea mereu ori a lucru în fabrică, ori a trabuc, sau a săpun tare. Avea dinți galbeni de la fumat. Nu râdea niciodată larg, îi era rușine. Dar Luminița avea dinți drepți, albi ca ai actrițelor. Mama se îmbrăca mereu simplu. Am început să-mi fie rușine că nu-i cumpăr nimic, banii îi cheltuiam pe flori pentru Luminita. Soțul nu-i aducea niciodată buchete, era după mine un om mic, prăpădit, soios. Dar apartamentul lor era ca din vis: mobilă de lemn scump, tablouri adevărate, nu decupaje. Luminița mi-a spus cândva că toate erau moștenire. Deci bărbatul doar profita. Șmecher…
Eu nu. Eu voiam doar pe Luminița, fără nimic în jur! Mâncărurile, pernele moi, totul era un plus. Alături de ea pe un șir de paie mi-ar fi fost la fel de bine.
Luminița emana un parfum rar franțuzesc sau cine știe. În părul ei, pe piele, la claviculă…
Eram mereu fascinat de femeia mea. Da, așa o numeam: Femeia mea. O cucerisem, intram în odaia ei, îngenunchea la picioarele mele.
Tot ce făcea parcă era dirijat: mânca, se îmbrăca sau fuma ca o madonă. Totul era lin, plăcut, ca sunetul unei chitare mergând ușor pe șoldurile ei. Zeiță, a mea!
Prima noapte nu am uitat-o niciodată. Atunci Luminița a fost gingașă, adevărată, fără prefăcătorie, fără ironie, fără artificii. Se topea în brațele mele, iar eu mă topeam la puterea care mă străpungea. Am înțeles dimineața: mă iubea. Cu celălalt, cu soțul, doar își trecea timpul, iar cu mine trăia, respira, era vie. Alături de mine era sângele care-i pulsa în vene, înfierbântat, dulce, obraznic.
Da, uneori, dimineața devreme, trebuia să fug.
Deschide ochii, dragul meu! Hai, pleacă, îmi spunea după a treia noapte. Vine curând Viorel, se întoarce de la drum. Maxim… Să nu vii săptămâna asta, că va fi acasă.
Dar eu m-aș certa cu el ca între bărbați! am râs. Te vreau numai pentru mine, Luminita! Vreau să fiu soțul tău!
A râs, cu capul pe spate, părul brunet ca niște șerpi căzând peste umeri. Am sărit pe ea și-am sărutat-o.
A mea! Numai a mea, auzi?! De ce să mă tem de Viorel? De-l lovești cu un băț îl rupi!
Nu mă gândesc la asta, scumpule. S-a retras din brațe. Vreau să rămâi taina mea, iar eu a ta. Sunt lucruri, Maxim, în care să nu bagi nasul. Acum pleacă, vreau să fac curat.
M-am supărat. Nu vrea să fie a mea cu acte! Cum așa?
Dar, înainte să plec, Luminita tot m-a sărutat pe buze. Era doborâtoare. Nu nevastă, nu doar pentru noapte, dar era DOAR A MEA. La mine se va gândi când adoarme, la mine când gătește dimineața soțului, cu mine mă va compara și eu voi câștiga. E a mea, iar Viorel păcălit
… După ce a plecat Maxim, Luminita a început febril să facă ordine. Soțul îi sunase noaptea, avertizând-o că vine acasă devreme. Un om învățat, viclean! Nu voia să o pună într-o poziție nepotrivită. Femeia tremura, roșea, aerisea casa să nu simtă Viorel parfumul străin. Dar el știa. Vulpoi bătrân, a adulmecat alt mascul.
Pute, Luminita! a trântit el geanta pe podea.
Cu ce? a făcut-o pe mirată ea, înfășurând mai strâns halatul.
Ceva murdar aici! N-ai păcătuit fără mine cât am lipsit? a privit-o iscoditor mai degrabă cu coada ochiului, încălțându-se. Ea zâmbea, deși simțea aerul tăios.
Ce zici! Am gătit găină la cuptor, era stricată, să vezi! Spală-te pe mâini, pun masa. Cafeaua-i gata, pârjoale avem. Încălzească-le? Hai, lasă prostiile! Te iubesc Mi-a fost dor ciripea ea fals vesel.
Viorel a apucat-o de păr, a tras-o lângă el și, după un timp, a lăsat-o, zâmbind.
Ți-am adus un cadou. Pune-i! A scos din buzunar o batistă legată. Cercei. Grei, din argint, cu pietre roșii ca sângele, aveau sistem vechi, puțin înegrite.
Ce e pe ele, Viorel? Acea… acea… A pus cerceii pe poliță și instinctiv și-a șters palmele de rochie.
Aiurea! Ți s-a părut. Îi pui și mergem la mic dejun! Repede, Luminita!
A dat jos vechile cercuri de la mamă și și-a pus noii cercei. Soțul a încuviințat. Îi plăcea s-o împodobească ca pe o păpușă. Rochii, pantofi, poșete, bijuterii. Câteodată o punea să doarmă cu lanțuri groase de aur și brățări. Acelea îi lăsau urme pe piele, dar Viorel credea că e amuzant…
Rămân cinci zile, apoi iar plec. Am treabă. Dar unde-i găina, Luminita? a pufnit el, ochi mijiți.
Care? A tresărit din mână, cafeaua s-a vărsat. Viorel ura fețele murdare, îl scârbeau rău. Crescut cu o mamă bețivă, locuiau într-o cocioabă, nimeni nu-l băga în seamă, mânca ce rămânea. Slăbiciunea i-a rămas pe viață, n-a reușit să se îngrașe niciodată. Fura de mâncare de la cantină, visa să trăiască altfel, să aibă tot ce-i mai frumos și curat, să plângă de fericire. Pe Luminita o luase fiindcă era cea mai bună. Ar fi călcat peste orice pentru a avea totul. Luminita avea logodnic un fizician tânăr. Aveau data nunții deja. Dar el a fost ucis într-un gang, tâlhărie… La întâmplare…
Luminita a vrut să își ia zilele, dar Viorel a apărut pe aproape. Știa să vorbească mieroasă, a încîlcit-o în pânza lui, și-a îmbrobodit și soacra, a început să le ajute bănește, și-a introdus ajutorul pe furiș. Când tatăl Luminitei risca să fie arestat, Viorel a rezolvat, punând un alt om la închisoare. Așa a ajuns Luminita la masa de nuntă cu Viorel, zâmbind. El i-a poruncit să zâmbească, așa era obiceiul…
A zâmbit și acum, acoperind pata de pe fața de masă cu un șervețel.
Găina aia gătită. Nu-i în gunoi, a întrebat Viorel.
Am scos-o la tomberon, păi cum să țin așa ceva în casă? a dat din mână.
Viorel a râs scurt. Da, n-ai ce ține în casă așa ceva. Vulpoi bătrân…
… De cum a plecat bărbatul, Luminita m-a chemat. Mă suna la serviciu, unde dezmembrai frigidere la fabrica de înghețată. Îi plăcea înghețata cu smântână la pahar. Mereu îi aduceam, o hrăneam cu mâna mea, îi sărutam buzele dulci rămase cu firmituri.
M-am invoit, invocând rău de stomac, și-am venit la ea după prânz. Era dor intens. Nu mă săturam de dragostea ei, de îmbrățișările ei. Luminita era iarăși foc, arzătoare, nemiloasă. Era din nou a mea.
Trei zile nu mai ajunsesem acasă. Nu răspundeam la telefon, nu-i suna tata sau mama. Dispărusem… Ce? Sunt tânăr, am nevoie!
Că mama e gravă în spital, am aflat dimineață, când tata m-a așteptat la poarta fabricii. Subțire, palid, părea o umbră.
Ce-ai, tată? l-am întrebat iritat.
Au dus-o pe mama la urgențe azi-noapte. Iar stomacul. Ai putea să vii să o vezi? bâigui strângând șapca murdară. Știam acea șapcă, nu o lăsa nici vara.
La ce spital e? am întrebat nervos că mă rupe de Luminița.
Mi-a spus adresa. Am promis că merg, am plecat nervos. Tata a plâns, dar nu m-a atins. Mama ajungea mereu în spital, ce mare lucru? Nu făcea din țânțar armăsar!
Luminița m-a lăsat să merg la mama, a strâns ceva de mâncare. Ce bună era, blândă, rară, un înger!…
Mama zăcea pe targă pe hol, saloanele pline. O durea, infirmiera urla la mine să o iau acasă.
Unde să o duc? Are nevoie de tratament! m-am indignat. Să nu mai faci gură la mama, da?
Mama m-a apucat de mână, mă ruga să nu mă supăr, dar nu puteam. Ce fel de spital e acesta? De ce să-mi pierd timpul cu prostii? Am eu viața mea, mama veșnic e internată, s-a obișnuit.
Mânca încet supa de la Luminita, zicea că-i gustoasă. Eu priveam ceasul. Timpul Două săptămâni și se întoarce Viorel! Iar va trebui să fug de lângă Luminita…
Mamă, poți să termini singură? am întrebat, lăsând pachetul la picioarele ei.
Te grăbești, fiule? Bine, mergi… Tatăl tău va veni, nu te frământa, mi-a făcut cu mâna.
Am plecat. Nu știam că toată hrana va fi aruncată, mama neavând putere; nu știam că va mai sta pe targă, sub curent, sub ocara infirmierei… Mă durea în cot, eu mă gândeam la Luminița.
Am revenit la cuibușor, Luminita plângea pe covor.
Ce-ai pățit? am rămas uimit. Ce s-a întâmplat?
Se zvârcolea, mi-a arătat niște bijuterii lucioase pe covor.
Viorel mi-a adus cercei. Asta toamna trecută. Voiam să-i curăț, s-au înnegrit. Dar pe ei… pe ei… tremura. Sunt murdari. Maxim! Ia-i de aici, du-i cât mai departe! Nu trebuie să fie aici! Mă tem!
A înfășurat podoabele într-un prosop, mi le-a pus în palmă.
Ieși! Du-i afară, aruncă-i! Uf, mă tem! Ce-o să se întâmple? plângea, ștergându-și rimelul.
Lasă, îi spăl eu. Viorel va întreba de ei! Ce-i cu petele astea? Uff…
Atunci am înțeles. Bărbatul aducea acasă bijuterii furate. Poate a mai făcut asta, dar acum era clar. Petele negre, ca niște răni vechi și mari…
Mi-a venit greață, m-a străbătut un frig ca un nămol.
Luminita! Poate să mergem la poliție? Totuși… Dar n-aveam rost. Luminita nu-și va da bărbatul pe mâna legii.
Am ieșit, am aruncat biletul cu bijuteriile peste gardul vechii tipografii. N-am observat omul înalt, cocoșat ascuns în tufiș ar fi trebuit…
Viorel cu alți doi au venit noaptea. Dormeam, beți amândoi, nici n-am simțit când s-a deschis ușa, când au scârțâit încălțările pe parchet.
M-au trezit pumnii. În întuneric mă loveau, Luminita țipa, apoi s-a stins.
Încercam să lovesc înapoi, capul îmi zvâcnea, gura mi-era plină de sânge. Dădeam cu pumnii, dar nimeream aerul. Eram prea beat.
Deodată s-a aprins lumina. Viorel s-a așezat în fotoliu, m-a privit. Luminita stătea lângă el, ochii închiși.
Scuzați deranjul, a spus încet. Trebuie să-mi iau ceva. Scumpo, pupă-mă, că sunt acasă, bărbatu a venit!
A tras-o de braț și i-a mușcat obrazul.
Viorele El a arătat spre mine Luminita.
Nu vreau, a clătinat Viorel capul, a dat semn și iar m-au lovit. Nu puteam riposta, toată puterea mi-o lăsasem în vin și dragoste…
Luminita, fă-mi bagajul de podoabe, te rog. E urgent.
Viorel s-a apropiat de mine, vedeam doar încețoșat, ochii mi se umflaseră, respirația îmi era grea, simțeam coaste rupte.
Și tu, gândacule, pe burta și târăște-te! mi-a spus.
Viorele Luminita bâjbâia printre sertare. Nu-l bate. Mi-ai dat voie Gata… De ce-l bați?
Pentru că și-a băgat nasul unde nu-i fierbe oala. Pe maică-sa cine o caută, când el linge pătura la tine-n pat? m-a izbit cu piciorul. Să-ți respecți mama! Eu pe-a mea am urât-o, dar tot cu alai am înmormântat-o. Iar puiul ăsta și-a abandonat mama bolnavă.
De unde știi am încercat să zic, tușind.
Din oraș. Toți sunt ai mei aici, Maxim. Ce, n-ai știut cine-i Viorel? Luminita nu ți-a spus? I-ai stricat viața, băiete, ca mulți alții…
Am căutat cu privirea pe Luminita. În cap mi se amestecau: coridorul rece de spital, mama, bărbatul subțire de la capăt, miros de ciorbă caldă, certurile asistentei, noaptea cu Luminita, mângâierile fără griji, cum zicea ea… Iar peste toate s-au pus ochii albaștri, reci ai lui Viorel. S-a aplecat, râdea în fața mea.
Degeaba ți-ai lăsat mama, n-o mai vezi! a șuierat. Am scâncit, m-am temut. Sunt nimic, urât om, curând mor…
Ce să-i spun? s-a adunat Luminita, a început să dea din casă diverse bijuterii. A venit singur, nu l-am chemat. E adult, de mine ce să vrei? Uite totul, dragul, ia-le…
A primit geanta, a verificat-o, a dat din cap.
Acum, pune-ți cerceii ăia roșii, a ordonat el.
Nu-s asortați cu halatul, Viorel! Mai târziu, hai… a încercat să se lipească de el. Am înțepenit.
Ți-am spus să-i pui! a urlat. Un glonț a străpuns parchetul lângă degetul meu.
Luminita a făcut pe uituca, căutând în sertare printre lenjerii.
Va găsi o ieșire! Luminita sigur găsește, ea ne salvează! mi se învârtea în gând. Era privirea ei, printre acea fantă îngustă care-mi mai rămăsese la ochi. Tu! și-a repezit piciorul în coastele mele. Ai furat! Cum ai putut? Dacă eu fierbeam supă pentru mă-ta săracă… Ce om ești? Viorel, scoate-l, gonește-l! Nici ceasul străbunicii n-am! N-ai, Maxim… Putred ești și te-am crezut curat…
Ceasul acela îl dăduse doctorului pentru avort. Ea cu mine ar fi avut un copil, dar nu voia. Viorel ar fi vrut, dar nu putea. El n-ar fi lăsat-o niciodată să renunțe la copil, chiar știind că nu-i al lui… Luminita a plătit cu ceasul, cu secretul plătit. Și acuma, tot pe Max a dat vina …
Viorel m-a pus să mă ridic. Nu-mi aduc aminte clar. Am rămas cu imaginea Luminitei, frumoasă, caldă, în spatele soțului, iar el mă sfărâma…
Nu suport hoția, Maxim, mi-a spus afară, pe zăpadă. Înțeleg totul iubirea, tinerețea, și-a mea nevastă. Am și eu amante; dar să furi nu iert. Ce-i al meu al meu rămâne!
Am lăsat trupul fierbinte pe zăpada rece, am auzit mașina plecând, vântul urlând, aruncându-mi fulgi în obraz. Apoi n-am mai auzit decât ciocănitul sângelui în tâmple. Cel mai drag om m-a trădat… Inima mi-a înghețat. Așa s-a vindecat.
Ce-a urmat, știți…
Am zăcut zile multe în casa vânătorului. Un felcer adus de el mi-a tratat coastele și picioarele din fericire nu fuseseră rupte. Cei doi mi-au cusut rănile, m-au reparat. Mormăiam recunoștință printre dinți, ei zâmbeau.
Stai liniștit, băiete. O să alergi din nou! a spus vânătorul.
Abia după trei săptămâni am ieșit. Am rămas mut de strălucirea lumii: câmpul scăldat în soare orbitor, ca gălbenușul întins în tigaie, ca oțelul topit. Zăpada mi-a pârlit ochii. Vânătorul mi-a pus ochelari negri.
Acum să pleci, băiete. Și altă dată nu mai apuca la ceea ce nu-i al tău. Poate data viitoare nu scapi…
În timp ce îmi luam bocancii, i-am auzit vorbind între ei despre cât le dăduse Viorel pentru salvarea mea. M-am oprit, am lăsat bocancul să cadă, m-am rezemat de perete.
Ce-ați zis? am întrebat.
Nimic, ridicând din umeri. Viorel e om bun, doar foarte zgârcit. Nevasta lui? O vipera. Vinde aurul lui pe furiș, tot visează să fugă. Dacă o prinde, scapă cu pielea dând de mâncare la flăcăi ca tine. N-ai fost nici primul nici ultimul. La bogați așa e. De-acu’, ia cât ți se cuvine. Pleacă, Maxim. Du-te…
Până seara am ajuns în oraș. Am fugit direct la spital. Poate apuc s-o văd pe mama…
Nu apare niciun astfel de pacient pe listă. Scuzați, a trântit ghișeul asistenta. Poate o fi speriat-o chipul meu.
Vă rog! Uitați-vă mai atent! am bătut disperat, apoi m-am răsucit și am fugit acasă.
Apusul era iar roșu, ca în câmp. M-a apucat groaza.
Lumina ardea în ferestrele casei noastre. Am răsuflat adânc și am fugit, șchiopătând, la bloc. Am sunat lung la ușă, și când s-a deschis, pe prag stătea mama, mică, slabă. Se uita la mine speriată. Am îmbrățișat-o, l-am zărit pe tata, am izbucnit în plâns…
Ne-am îngrijorat tare, băiete, oftează mama, punând și tot punând cartofi prăjiți în farfuria mea. Dar a sunat Viorel, a zis că ai ajuns într-o încurcătură dar o să scapi, și că n-ar trebui să te bagi prin oraș, să nu pățești ceva…
Viorel? am scăpat furculița.
Da, un domn de la Ministerul Sănătății. A venit la spital, m-a trecut în salon cu plată. Maxim, mă bucur că l-ai pus să ne ajute! mama lăcrima. Fără el nu m-aș fi descurcat…
Amai zis ceva, mă mângâia pe capul ras, tata mă privea atent. Eu n-am suportat privirea și m-am întors…
Mulți ani mai târziu, eu și soția mea, Maria, ne plimbam printre tarabele de brazi. Se apropia Crăciunul, Maria voia musai un brad viu, să simtă miros de rășină, să scuture ace, să vadă stropii de rășină lucind la tăietură.
Tarabele de brazi erau peste tot, dar niciunul nu ne mulțumea.
Să intrăm și aici, a zis Maria, arătând spre un țarc cu pânză groasă, luminat anemic.
Am dat din cap. Maria a început să atingă ramurile, dar dintre umbre o voce răgușită s-a auzit:
Întâi cumperi, apoi atingi!
O femeie în suman, cu basma groasă pe cap, urâtă, cu ochi răi, fără pudră pe față. Am recunoscut-o. Era Luminița. Prima mea iubire. Femeia ce-mi lăsase urme. Soția mă întrebase uneori de unde am unele cicatrici. Invenții… N-am vrut să-i stric liniștea. Maria e vie, sinceră, bună, stanca mea. Făcută din coasta mea, răsplată de la Dumnezeu. Nu vreau să o doară.
Luminița mi-a aruncat o privire, apoi a scuipat. M-a recunoscut…
Viorel o ține să vândă brazi înghețată la colț, iar el stă la căldură și bea șampanie într-un restaurant. Nu o bate, nu o ceartă. Doar e mai șiret din nou. Ea a pierdut tot. Niciun alt băiat nu a mai salvat-o. Frumusețea i-a dispărut, peștii nu mai mușcă…
Hai, Maria, am luat-o ușor de mână. Brazii aici nu-s buni, mergem la pădure, tăiem unul, numai al nostru.
Maria a zâmbit. Avea încredere. Mă iubea sincer, dar eu tot nu-mi cred norocul…
Să-i mulțumesc oare lui Viorel? Pentru fericirea mea? Că n-a ordonat să mă omoare atunci? Viorel, slăbănogul cocoșat, m-a învins, m-a făcut dator pe viață. Poate că merit…
