Știi, în satul nostru, care abia se deosebea de-un cătun, trăia o fată pe nume Cătălina. Era copilă când mama ei, care credea în toate cele supranaturale și blesteme, a luat-o de mână și a dus-o la Baba Viorica, ghicitoarea satului.
Baba Viorica s-a uitat în cărți, apoi a dat din cap și a zis:
Să știi, femeie, că fata ta o să fie fericită. Are noroc, are stea bună. Dar uite că un bărbat pe lângă ea, eu nu văd.
Cătălina avea vreo zece ani atunci. Nici nu pricepea bine ce-a vrut bătrâna să zică, dar cuvintele i-au rămas în minte ca un cui ruginit.
Anii au trecut. Fata a crescut frumoasă și mândră, cu ochii ca murele și părul lung. Băieții din sat îi stăteau la picioare, parcă toți încărcați de aiurea numai să o vadă. Dar Cătălina nu s-a legat de niciunul. Ba se întâlnea cu unul, ba cu altul, mai de probă așa…
Nici n-a plecat la oraș după ce-a terminat liceul, deși ar fi avut medii bune. A rămas să lucreze la fabrica de lactate din sat. Se zvonea că ar fi avut un amant mai cu funcție, dar nimeni n-a prins-o în fapt cu cineva.
Femeile de la fabrică îi spuneau colegei nou-venite:
Ai grijă, draga mea, să nu rămâi pe loc aici. Te roade satul de nu te vezi! Mai bine pleacă la Chișinău, căci de la oraș nici pe jumătate nu-s ca tine la chip. Te-ar lua cu tot cu mâini și picioare!
Cătălina asculta, zâmbea și nu răspundea niciodată la zvonuri.
Ei, dar nu a trecut mult și țipetele babei de la poartă s-au transformat în știre-n sat: Cătălina e însărcinată! A început să se dezbată peste tot: cine o fi tatăl? Când a apucat să-i pună pata satului?
Multe s-au presupus, dar degeaba, că nimeni nu știa nimic sigur.
Mama Cătălinei nici nu a stat pe gânduri:
Iaca, te-ai jucat! M-ai făcut de râs. De azi înainte, fă cum știi! Să nu te aștepți la mine. Dacă ai știut să-ți faci, știi și să crești. Și vezi pe unde stai, că aici nu mai e loc de voi. Îți dau o lună.
Bine, mamă, i-a răspuns Cătălina calm, plec. Dar să nu mă cauți apoi înapoi.
După două săptămâni, Cătălina a cumpărat o căsuță mică, cu tot cu mobilă și blide. S-a gândit norocul peste ea, ziceau vecinii: copiii bătrânei au dus-o la oraș, și au vândut casa pe nimic. Nimeni nu știa de unde avea Cătălina bani, mai ales fiind însărcinată. S-a lăsat taină mare.
De aici încolo a început să pară că se întâmplă minuni. Parcă peste noapte, casa a înflorit. Gard nou, fântână forată în curte, toate puse la punct de niște oameni care apăreau și dispăreau ca norii. Apoi, curierul i-a adus cutii cu tehnică nouă, mobilă modernă. Cătălina era fericită, parcă nu avea grijă pe lume.
Toamna a născut un băiețel, Vlad. În curte, cărucior nou-nouț de un albastru deschis. Rapid și-a revenit după naștere, și arăta mai frumoasă ca niciodată. Trecea pe uliță, mereu aranjată, cu fruntea sus și zâmbitoare.
În casă, însă, nu stătea degeaba: copil mic, grădină de îngrijit, sobă de încălzit, fugă la magazin, grămezi de spălat. Dar nu s-a plâns niciodată, s-a deprins de mică cu munca și totul i se părea natural.
Vecinele au început să o respecte. Dacă trebuia să plece rapid undeva, îi mai stăteau cu Vlad, de ce nu? Se ajutau cu cartofii, cu răsadurile, una-alta, dar în mare parte Cătălina se descurca singură.
Când Vlad avea vreo doi ani, o vecină a venit la alta, şocată:
Ai văzut?
Ce?
A noastră Cătălina iar e însărcinată!
Nu cred!
Ba da, vezi cu ochii tăi!
Iarăși, lumea a început să toarcă pe la porți: dar cine-i tatăl? Că nimeni nu o vedea cu nimeni. Au zvonit, au scormonit, dar niciun bărbat nu apărea la orizont.
Cătălina nu lua seamă la gura lumii. Viața mergea mai departe. Odată cu o sarcină nouă, în curte a apărut și baia cea mică. I-au tras gazul, au pus în grădină o seră modernă din policarbonat. Costase bine.
De unde are fata asta atâția bani? bombănea satul. Scurt, sigur are un moș cu funcție mare pe undeva. Da’ tot n-au scos nimic la cap.
Îndată în curte a mai apărut un cărucior ca la Vlad, iar lui i s-a născut un frățior Ilie. Încă doi ani și vine și Nicu, încă un băiat.
Și-atunci, lumea s-a împărțit: unii râdeau de ea, alții o admirau pentru curajul ei, iar alții, mai blesemați, își dădeau fetele exemplu: Uite-așa n-ai să faci niciodată! Maică-sa nici nu voia să audă: rușine, nu i-a cunoscut niciodată băieții.
Dar Cătălina mergea mândră mai departe, parcă nimeni și nimic nu-i putea strica liniștea.
Ani au trecut, și într-o zi, la poarta casei a oprit o mașină luxoasă, cum nu s-a mai văzut pe la noi. Din mașină a coborât Ion Timofte, directorul fabricii de lactate. Avea un buchet imens de flori. S-a dus la Cătălina în casă și până să iasă, curtea s-a umplut de lume, numai urechi și ochi mari:
Ce se întâmplă? De ce a venit Ion Timofte la Cătălina, tocmai la amiază, cu ditamai florile?
Știa tot satul că Ion rămăsese văduv cu un an în urmă. Soția lui bolise multă vreme, el a îngrijit-o cu mâna lui, n-a abandonat-o niciodată.
Când Cătălina a ieșit cu Ion afară, lumea se înghesuia în jur. Și-atunci Ion a tras-o la el, a sărutat-o în văzul tuturor și a glasuit tare să audă și cei din curtea vecină:
Cătălina a zis da! O iau de soție. Vă invităm pe toți la nunta noastră, eu, ea și fiii noștri.
S-a făcut liniște, vreme de-un ceas n-a mișcat nici musca. Atunci au văzut toți cât de mult semănau băieții Cătălinei cu Ion Timofte
Și imediat din toate părțile, lumea a sărit cu felicitări.
Nunta a fost cu multă lume, veselie mare, și după aceea Ion a adus-o pe Cătălina și copii la el acasă. Tot satul a ajutat cu mutatul.
La un an după aceea, familia lor s-a mărit cu o fetiță, Ana-Maria…
Vezi tu, așa că nu mai crede în ghicitoare!
