Se spune că atunci când înaintezi în vârstă, devii invizibil…
Că nu mai contezi. Că ești o povară.
O spun cu o răceală care doare
parcă a nu mai fi văzut ar fi o clauză din contractul bătrâneții.
Parcă ar trebui să accepți colțul…
să te transformi într-un alt obiect de mobilier
tăcut, nemișcat, pus deoparte.
Dar eu n-am fost născută pentru colțuri.
Nu o să cer permisiunea nimănui să exist.
Nu am de gând să-mi cobor vocea, ca să nu deranjez.
N-am venit pe lumea asta ca să devin umbrele mele,
nici să mă micșorez pentru ca altora să le fie mai ușor cu mine.
Nu, domnilor.
La vârsta asta când mulți așteaptă să mă sting…
eu aleg să ard ca o flacără.
Nu-mi cer iertare pentru ridurile mele.
Sunt mândră de ele.
Fiecare e semnătură de la viață
că am iubit, am râs, am plâns, am trecut prin toate.
Refuz să încetez să fiu femeie
doar pentru că nu mă mai încadrez în șabloane,
sau din cauză că oasele mele nu mai suportă pantofii cu toc.
Rămân dorință.
Rămân creativitate.
Rămân libertate.
Iar dacă asta supără…
cu atât mai bine.
Nu mă rușinez de părul meu cărunt.
Aș avea rușine doar dacă n-aș fi trăit destul încât să-l merit.
Nu mă sting.
Nu mă las.
Nu părăsesc scena.
Încă mai visez.
Încă mai râd din toată inima.
Încă mai dansez pe cât pot.
Încă strig spre cer că mai am multe de spus.
Nu sunt o amintire.
Sunt aici, acum.
Sunt jarul care arde mocnit.
Sunt suflet viu.
Femeie cu semne adânci
care nu mai are nevoie de cârje emoționale.
Femeie care nu așteaptă confirmarea altuia ca să știe cât e de puternică.
Așa că nu-mi spuneți săraca.
Nu mă treceți cu vederea doar fiindcă sunt bătrână.
Spuneți-mi curajoasă.
Spuneți-mi puternică.
Spuneți-mi pe nume
cu voce fermă și paharul sus.
Spuneți-mi Milca.
Și să fie limpede:
încă sunt aici…
dreaptă, cu suflet ce arde.
Azi am înțeles că viața se măsoară nu în aplauze primite, ci în curajul de a arde cu fiecare zi, cât încă e foc în inimă.
