Aici e o treabă, curând ne vin oaspeţi şi voi trebuie să plecaţi de undeva. Ştiţi voi că nu ne va fi nici o sărbătoare cu voi.
Fiu, şi undeam să mergem? Nu avem pe nimeni pe aici întrebă mama.
Dar eu nu ştiu, că vecina din sat, Ana, cândva nea chemat la sărbătoarea ei, aşa că haideţi.
Victor Ştefan şi Marina Mihailovna au regreţat de nenumărate ori că iau ascultat pe fiul lor şi au vândut casa. A fost greu, dar acela a fost căminul lor, unde erau stăpânii. Nu le rămânea altă opţiune.
Se tem să nu iasă din camera lor, ca să nu trezească mânia nevestei lor, Catrina. Totul o enervează pe Catrina: cum păşesc pe podea, cum beau ceaiul, cum mănâncă.
Singurul din apartament căruia îi este nevoie este nepotul Dinu. E un tânăr frumos, dar iubeşte pe bătrânii până la nebunie. Dacă mama ridică glasul în prezenţa lui, el reacţionează imediat.
Fiul lor, Vlad, fie se teme de soţia lui, fie îi este indiferenţ. Nu la apărut pe niciun moment pe lângă părinţii. Dinu chiar mănâncă cina cu bunica şi bunicul, dar locuieşte de obicei la căminul de studenţi lângă muncă, venind acasă doar în weekenduri.
Bătrânii aşteptau nepotul cu nerăbdare, ca şi cum ar fi fost sărbătoare. Era aproape Anul Nou. Dinu a venit dimineaţa devreme, doar ca să le ureze tuturor La mulţi ani!
A intrat în camera lor şi lea adus fiecăruia căciuli şi mănuşi călduroase. Ştia că mereu lee frig şi voia să le înveselească. Bunicul a primit mănuşi simple, iar bunica căciuli brodate.
Marina Mihailovna a strâns căciulile la faţă şi a început să plângă.
Bunico, de ce? Nuţi plac?
Nu, drăgălaşule. Cel mai frumos cadou. Nu am mai primit ceva atât de scump în toate sensurile vieţii mele.
A îmbrăţiat nepotul şi la sărutat. Dinu a început să îi sărute mâinile bunicii, un obicei din copilărie. Mâinile ei miroaseau mere, cozonaci, căldură şi iubire.
Băieţi, ţineţivă aici trei zile fără mine. Eu mă odihnesc cu prietenii şi apoi mă întorc acasă.
Odihneştete, dragul meu spuse bunica vom aştepta.
Dinu şi-a strâns geanta, a luat rămas bun şi a plecat. Bătrânii sau întors în camera lor.
După o oră au auzit cum Catrina repeta cu voce tare că trebuie să ne pregătim gazdele. Săi ducem undeva, căci e rușine să rămânem în faţa oamenilor și nu ne putem relaxa.
Unde să-i punem să doarmă pe oaspeţi? a încercat să răspundă Vlad, dar Catrina nu la ascultat.
Bătrânii stăteau ca niște şoareci, nici măcar să bea ceai nu sau dus în bucătărie. Victor a scos din ascunzătoare niște vafe, lea împărţit cu soţia.
S-au aşezat lângă fereastră şi, în tăcere, le mestecau. Erau prea temători să vorbească. Lacrimă i sa strecurat în ochii Marinei. Cum doare să ajungi în acea stare când nu mai eşti necesar nimănui.
Afara sa întunecat. În camera a intrat Vlad.
Aşa e, curând ne vin oaspeţi şi voi trebuie să plecaţi. Ştiţi voi că nu ne vom distra cu voi.
Fiule, şi unde mergem? Nu avem pe nimeni prin casă întrebă mama.
Eu nu ştiu, dar vecina din sat nea chemat cândva, aşa că plecăm.
Unde mergem? Autobuzul nu mai circulă şi nu ştim nici unde e staţia. Şia mai trăit vecina?
Nu ştiu, scurt, Catrina a zis că avem o oră să ne adunăm.
Vlad a ieșit. Victor şi Marina sau privit, fiecare ţinânduse în frâu să nu plângă. Începuseră să se îmbrace, iar darurile lui Dinu au venit în ajutor.
S-au încălzit şi, în tăcere, au ieșit din casă. Era deja întuneric. Oamenii se grăbeau în treburile lor.
Marina a luat pe mâna lui Victor şi sau îndreptat lent spre parc. Pe drum sau oprit la o cafenea mică, au comandat ceai şi sandvişuri, căci nu mâncaseră nimic toată ziua.
Au stat aproape o oră în cafenea, nu vroiau să iasă în frig, unde vântul şuiera şi ningeau fulgi. Noaptea, gerul sa intensificat. În parc era o mică alee cu o pergolă. Cuplul sa ascuns în ea, căci era tot un adăpost.
Au stat lângăl, strânşi încăpăţân. Marina a privit mănuşile pe mâinile ei. Victor a privit-o şi a spus:
E bine că nepotul nostru are o inimă curată, chiar dacă inimile părinţilor lui sau încruntat.
Aşa, promiteam să-l ţinem aproape, dar nu am reuşit răspunse bunica.
Timpul trecea, iar zăpada nu se linişa. În apartamente se aprindeau brazi de Crăciun. Mulţi erau deja la masă, sărbătorind Sfântul Anul Nou. Brusc, lângă picioarele Marinei şi ale lui Victor a apărut un câine mic, un ciobănesc peşte. S-a urcat pe genunchii bunicii. Aceasta a zâmbit şi la mângâiat.
Domnule, ce faci aici singur? Teai pierdut? întrebă Marina.
Deodată, din depărtare se auzi o voce de femeie:
Domnule, unde eşti? E timpul să mergem acasă. Unde eşti, drăguţel?
Fata a auzit lătratul câinelui.
Domnule, domnule, vin spre tine. Ce sa întâmplat?
Fata, pe nume Daciana, sa apropiat de pergolă. Câinele stătea cu lăbuţele pe genunchii Marinei şi lătra. Privind la bătrâni, Daciana a înţeles că stau de mult timp acolo.
Scuzaţi, domnule, nu o să vă fac rău. Îmi spuneţi, cât timp staţi aici?
De mult, fetiţă, ce frumos câine ai.
De ce nu mergeţi acasă? E frig, iar anul nou e aproape.
Bătrânii sau ţinut tăcuţi.
Scuzaţi încă o dată, nu aveţi unde să mergeţi?
Au clătinat din cap.
Foarte interesant. Mă tot gândesc cum sămi continui drumul.
Câinele nu se desprindea de bunică, dând din coadă.
Cred că ar trebui să continuăm discuţia în altă parte. Am ieşit săl plimb pe Lord (așa lam numit), m-am îmbrăcat uşor şi deja mie frig. Şi voi, cred că aţi îngheţat. Hai să mergem la mine.
De ce, micuţo, de ce vrei să faci asta? Vom sta până dimineaţa şi apoi vom decide ce să facem. În acest oraş nu ştim pe nimeni.
Nu, nu te voi lăsa să pleci. Noi cu Lord locuim singuri, aşa că oaspeţii vor fi bineveniţi. Hai, că se apropie anul nou.
Să nu pierdem sărbătoarea.
Marina şi Victor sau privit, au oftat şi au început să se ridice. Chiar şi cu şosetele călduroase, picioarele le erau îngheţate.
Au mers încet, Lord alergând în jur, dând din coadă cu bucurie. Pe drum sau întâlnit cu alţi oameni, au vorbit.
Marina Mihailovna a povestit cum au ajuns în pergolă. Era ruşinos, dar fetiţa Daciana părea săşi găsească alinare în acele cuvinte. Daciana era tristă, nu înţelegea cum săşi dea ochii de pe părinţii ei, ce nu mai erau în viaţă.
În apartament era căldură, mirosea din bucătărie de clătite proaspete. Sa hotărît să bea ceai, să se încălzească, apoi să întindă masa.
În sufragerie strălucea bradul cu lumini colorate, era confortabil, ca acasă. Marina a ajutat pe Daciana să pună farfurile pe masă.
Victor se juca cu Lord. Au întâmpinat Anul Nou cu veselie. Bătrânii i-au mulţumit lui Daciana, iar ea lea spus că nu vor fi singuri în noaptea de sărbătoare. Dimineaţa nu ia lăsat să plece nicăieri, ia invitat să stea la ea cel puţin o săptămână.
Aşa a fost. Se simtea bine cu ei, ca cu proprii săi.
Dinu sa întors şi a intrat în camera bunicii şi a bunicului, dar era pustie. Pe pat a înţeles că nu mai erau acolo.
Mamă, unde sunt bunica şi bunicul?
Cum să ştiu eu? Hai să plecăm.
Unde au plecat? Când?
Pe 31decembrie au plecat, am cerut să se plimbe, că avem oaspeţi, cum poţi săţi imaginezi să sărbătoreşti cu bătrâni, e rușine.
Nu, şi mie îmi e rușine să trăiesc cu voi! Nu sunt ei în vârstă, ci voi. Îmi pare rău de voi a strigat Dinu la părinţi.
Dinu sa îmbrăcat şi a ieșit afară, nu ştiind unde săi caute. A întrebat trecătorii, dar nimeni nul ştia. După două ore de căutări, disperarea la cuprins.
În depărtare a zărit o tânără cu un câine. Sa apropiat, a observat mănuşile pe mâinile ei aceleaşi mănuşi pe care le dăduse bunicii.
Scuzaţi, de unde aveţi aceste mănuşi?
Ce?
Eu leam dăruit bunicii, dar acum nu mai sunt nici ea, nici bunicul. Nu ştiu unde să le găsesc.
Eşti Dinu?
Da, şi cum ştiţi?
Eu sunt Daciana. Hai cu mine.
Sa întors, a chemat pe Lord şi au pornit spre casa Dacianei. Pe drum, Daciana ia povestit cum a găsit bunica şi bunicul în pergolă, ia adus acasă şi ia lăsat să stea la ea. A cerut lui Dinu să le lăşeze la ea doar lucrurile de care aveau nevoie.
Daciana a deschis ușa, iar din bucătărie mirosea de clătite.
Îmi place mirosul acesta spuse Dinu.
Uitaţivă pe cine am adus cu Lord a spus Daciana.
Dinu a intrat în bucătărie, bunica la îmbrăţiat în braţe şi a plâns. Bunicul a ieşit din camera, apoi toţi sau aşezat la masă, au băut ceai, au mâncat clătitele delicioase ale bunicii. Dinu şia cerut scuze părinţilor.
Au vorbit mult despre ce să facă în continuare. Daciana ia convins pe toţi să rămână cu ea. Bătrânii au lăsat lucrurile la ea, Dinu lea adus înapoi. A început să fie aproape de Daciana în fiecare zi.
În acel mare apartament cu trei camere trăiau odinioară doar Daciana şi Lord. Acum, casa e mereu plină de oameni. Mirosul de mâncare umple aerul, Lord, fericit, îşi alege cu grijă cu cine să doarmă noaptea.
Cât despre Daciana şi Dinu, asta e o altă poveste. Ideea principală este că bunătatea este un sentiment imens. Uneori, e suficient să zâmbeşti cuiva, să întrebi ce sa întâmplat, să faci ceva frumos. Totul se întoarce în cele din urmă.
Vă mulțumesc că aţi citit. Dacă vă place, daţi un like și lăsaţi un comentariu cu părerea voastră. În noaptea dintre ani, când clopoțelul bisericii a început să bată, toţi din apartament au ridicat un pahar în cinstea lui Dinu, a Dacianei şi a lui Lord, semn că fiecare sărbătoare poate să înflorească dincolo de pereţi reci şi de temeri neîmpărtăşite. Pe masa plină de clătite aurii, bunica a povestit cum, în copilăria ei, un înger cu blândeţe a apărut sub forma unei mame necunoscute, iar astăzi acel înger purta numele Daciana. Victor, cu ochii umezi de recunoştiunea neîncetată, a şoptit că nu există regret mai mare decât să nu îţi oferi şansa de a iubi din nou, iar Marina a zâmbit, simţind că fiecare fir de păr căzut în iarnă se transformă în fulgi de lumină în inimă.
Când primele raze ale zorilor s-au strecurat prin ferestrele înzăpezite, Dinu a îmbrăţişat pe Daciană, iar ea i-a promis că orice drum pe care îl vor urma va fi întotdeauna marcat de căldura celor dragi. Lord, cu coada ridicată spre cer, a sărit de pe canapea şi a alergat spre balcon, lăsând în urmă urme de paşi mici ca nişte speranţe proaspete. În acel moment, sunetul de râs al copiilor din cartier a ajuns până la urechea lor, ca un ecou al fericirii ce se răspândea în fiecare colţ al oraşului.
Astfel, anul nou a început nu cu un simplu foc de artificii, ci cu o promisiune colectivă: să nu lăse niciun suflet să rămână singur în întuneric. Apartamentul lor, odată plin de gol şi frică, a devenit un far de căldură, iar fiecare vizită, fiecare masă împărţită, a adăugat un strop de lumină în povestea lor. Și, pe măsură ce clopoțelul a încetat să mai bată, toţi au ştiut că, deși timpul trece, bunătatea rămâne mereu acolo, gata să înveţe inimile să cânte în corul etern al speranţei.
