Scrisoare către tata
Măi, Nicușor, ce om ești! Nu mă așteptam la una ca asta de la tine! Ileana nu s-a mai încurcat în formalități și și-a șters nasul de mâneca bluzei.
Bluza aia frumoasă i-a făcut-o mama ei. Dintr-un stoc de mătase, a oftat puțin, oftica că nu-i rămâne ei frumusețea aia, dar s-a pus la mașina de cusut.
Că doar așa… Fata a crescut. Trebuie haine frumoase. Cine se uită la ea dacă e îmbrăcată de oricine-știe-cum?
Mai bine nu s-ar fi chinuit mamă-mea… La ce-mi folosește? gândea Ileana, privind în urma primei ei iubiri.
Dragostea asta a ei șontâcăia de lângă ea cu pas de militar și nici nu s-a uitat înapoi.
Să te apuce nervii!
Ileana a mai smiorcăit un pic, dar și-a adus aminte că are genele date cu rimel, deși maică-sa i-a interzis, așa că nu-și permitea să plângă.
Nicu, Nicușor, Niculiță…
Dragostea și unica ei! Și-au avut doar vreo jumătate de an de fericire, Ileana știa exact. Din ziua când s-au cunoscut, fix șase luni trecuseră.
Doar șase luni și câte s-au întâmplat…
Până la urmă, Nicu s-a uitat o dată înapoi, dar Ileana s-a prefăcut că nu l-a observat.
Lasă-l! Vine ea cu o veste bombă, iar el face pe supăratul? Să plece! Marinar tot marin. I-a trebuit Marea și libertatea! Să-i fie cu noroc! Nu-i nevoie de el! Se descurcă singură și cu copilul, și cu tot! Nu-i cere permisiune! Mare lucru…
Ileana clocotea de supărare, dar în suflet o jale subțire răsuna ca un țipăt de șoarece.
Cum așa? I-a jurat iubire, i-a promis stelele de pe cer! A zis că o ia de nevastă… Acum ce? Se evaporă fix când îi spune că e însărcinată?
Sau mă rog, nu i-a spus-o chiar direct…
A zis doar că vrea mai mult de la el decât întâlniri duminica, iar el: Mă așteaptă Marea. Nu-mi schimb planurile pentru gândurile tale. Dacă mă iubești, atunci hai cu mine.
Cum să lase ea tot și mamă, și sat să meargă la capătul țării, unde nu cunoaște picior de om?
Nu, domnule! Nu se face!
Ileana s-a ridicat de pe bancă, și-a netezit fusta și și-a aranjat părul. Trei fire avea, dar permanentul făcea minuni. Mama ei avea dreptate aparențele contează mult. Uite-l pe Nicu, nici nu-i prea reușit la chip. Și totuși fetele l-ar mânca de viu: e deștept, caraghios, și când te uiți, are vorbă cât pentru doi. Nici n-a făcut școală mare, dar cine-ar zice!
Și Ileana, nu mai are. A terminat profesionala și gata. Mama tot o bătea la cap cu facultatea, dar degeaba. S-au certat crunt atunci, nici nu i-a mai vorbit vreo lună!
Dar Ileana știe ce e bun pentru ea. Oricum, câștigă destul la construcții, îi trimite și mamei, are bani și pentru ea.
Mama s-a calmat, au făcut iar pace, a luat-o sub aripa ei, cum fac mamele. Dar… ce-o să-i spună când află că-i va fi bunică? O să facă scandal?
Zadarnic să-ți faci griji. Fără asta nu se poate!
A țipat mama de s-a adunat toată scara blocului. Dar nu le-au lăsat în casă. Sunt treburile noastre, nu le rezolvă cineva din afară!
Cum ai putut, fata mea? Ți-am spus să te ferești până la nuntă! Cui mai trebuiești acu? Ouu, Niculiță! Nu mă așteptam de la el! Părea băiat bun… Șarpe! L-o fi luat la goană cum a aflat că-i copil?
Ileana s-a gândit să-i spună adevărul? Mazilu pe spate. E mai ușor să zică Da, mamă, așa a fost.
Of, sărăcuța mea… Cum ne descurcăm noi?
Cum?! Suntem oameni mari, mamă! Ne descurcăm! Avem o pe cine să ne bazăm, trecem noi și peste asta.
Unde să plec? Să las copilul? Care mamă-și lasă fata la greu?
Ileana a închis ochii, un minut, apoi a răsuflat ușurată.
Așa, Nicușor! Mergem mai departe, și fără tine! Du-te la Marea ta dacă nu vrei să vezi cum crește copilul!
Peste ceva timp, Ileana a uitat detaliile discuției cu Nicu. A și ajuns să creadă că i-a spus clar de copil, că s-a certat și gata. Așa se așează în suflet și supărarea, și ciuda fac cuib la un loc și, din când în când, îți aduc aminte:
Ia uite, fata seamănă leit cu tat-su! Tot un drac mic! Aleargă, se-nvârte, îți toacă nervii de nu mai poți! Spune-i, spune-i! Să nu întrebe unde-i tatăl ei de zburătăcit… cum s-a dus la mare, așa nu a mai dat niciun semn. Și ea tot așa o să-ți plece, când o să se facă mare! Asta-i nu știe să iubească, n-o să știe niciodată!
Poate de aceea, Alina, fata Ilenei, a crescut convinsă că doar bunica o iubește pe lume și și aia, numai când n-o aud vecinele. O mângâie, o alintă, dar de cum râde vreo vecină pe scară, pac!, o dă la o parte:
Hai, du-te! Du-te la mă-ta! Să te mângâie ea, sărmănuțo… De ce suntem pedepsite noi așa, Doamne? Cu ce-om fi greșit?
Până pe la trei ani, Alina chiar era convinsă că sărmuță și pedeapsă sunt numele ei, la fel ca Alinei. Așa-i zicea mama doar când avea chef de alint.
Hai la mama, fetițo! Să-ți prind codițele! Mamă, ce păr frumos ai… Nu ca a mamei… Ai păr des, ca taică-tău… Și ochii, albaștri, bălți! Ca Marea pe care-a plecat el. Tot pe el ai ieșit… Faci ce vrei, asta nu-ți aduce fericirea.
De ce? Alina își făcea buza.
Așa…
Mama ridica tonul și Alina știa că-i mai bine să nu întrebe. Fugea la bunica, se băga cu nasul în șorțul ei, mirosind a supă și chiftele, și plângea puțin de milă de sine, apoi de mama și, la urmă, și de bunica. Că rușinea mamei, bunica trebuie s-o ducă mai departe.
Ce-i rușinea asta și de ce trebuie s-o care cineva, a înțeles Alinea abia mult mai târziu. Pe la zece ani, mama a-nflorit, s-a făcut alta și a plecat la oraș să-și facă un rost nou.
Alinea a rămas cu bunica.
Nu se plângea, că mama și înainte o lăsa mult la bunici când mergea să lucreze. Dar atunci mama aducea cadouri, o mângâia pe Alina de slăbănoagă ce era, apoi îi făcea mutre bunicii:
Mamă, de ce-i lăsată să slăbească? Oamenii o să zică că n-o îngrijim!
Ce să-i fac eu? Îi dau să mănânce, nici pâine nu vrea! Dacă era mama ei pe lângă ea, era altfel! Eu una, cu vitele, cu ferma, plus copilul acasă! Ai grijă mai bine, nu mă certa! Uite ce ți-am adus!
Cine are nevoie de ele? Mai bine să fii aproape, mi-e inima goală de dor…
Mama se posomora, iar Alina fugea speriată, știind că urmează ceartă.
Ție-ți e greu?! Dar mie? Poate sunt eu tânără și frumoasă, la ce-mi folosește? Trăiesc ca o babă! Să nu-mi zici tu și tu! Îmi vine uneori să nu mai trăiesc… Of, mamă, măcar tu ai milă! Am tras pe gât povara asta… Dacă știam, îl mai lăsam să plece?
Ce folos să plângi după, fată? Ce-i făcut, e făcut!
Mamă!
Ce?! Ai făcut copil du-l, crește-l! Nu vrei? Scrie-i tatălui, poate-l ia el!
Ce, să-i dau fata lui? Nu vreau! El nici nu a vrut să știe de ea! Să-i dau așa, aproape gata? Nici vorbă! Nu degeaba mă cocoșez pe șantier! Nu vine el și ia cu forța! Nu se poate!
Dacă nu, atunci nu te mai plânge! Ai stilul ăsta… Copilul aude! Și tu nu-ți dai seama, dar îl doare să știe că taica-său e un prost și mă-sa de-abia trage de ea!
Să se supere! Viața nu-i plină doar de miere! Mai și doare! Gata, mamă! Termină vorba asta! Să nu te-apuci să scrii matale lui Nicu. Te știu…
Bunica s-a ținut de cuvânt, dar nici multă răbdare n-a avut.
Alina se pregătea pentru examenele finale când a venit vestea de la oraș. Mama Alinei a născut un băiat și, peste o săptămână, s-a dus la Domnul, fără să explice nimic.
Secretul nașterii rămânea mare mister până când Alina, încăpățânată, a început să sape.
Când a aflat, bunica a plecat urgent la oraș nu a luat-o pe Alina care, printre lacrimi, rămânea să aibă grijă de casă.
Acuma nu-i de plâns, puiu bunicii… își înfășura mai strâns batista neagră, șoptindu-i bunica Alinei. Cum ne-om descurca? Pe ce bani să trăim?
Buni, o să mă angajez!
Stai! Mai întâi să vedem cu copilul. Taică-su nu vrea să-l crească. Dar eu… Putem, Alinea?
Avem de ales, buni? Eu fără mamă am crescut, îl ducem și pe el mai departe. Nu-l pun la orfelinat!
Și eu știu… Dar mi-e frică, Aline! Nu știu dacă mai am multă putere…
Bunica a plecat, iar Alina a răsturnat toată casa. Știa că fără ajutorul tatălui nu pot merge mai departe.
Știa ce are de făcut. De mică, încă înainte să știe litere, desena mesaje tatălui, le ascundea de mama și bunica. Povestea cum în casă a apărut o pisică, cum bunica a învățat-o să facă colțunași. Când bunica a găsit caietele, n-a zis nimic. A mai încercat o vorbă-două cu fata ei, degeaba. Ileana nu voia să audă de Nicu. Uitase că el habar n-avea de copil.
Apoi, Alina a început să scrie. Acolo era toată viața ei bucurii și necazuri, lume și dureri. Scrisorile, până la urmă, n-au mai rămas doar în caiet.
Acum era momentul acelui mare mesaj. Cel adevărat. Îl va trimite, în sfârșit…
Adresa pe care o căuta a găsit-o întâmplător sub o poză cu mamă-sa. Un plic vechi, ferit bine. Dacă nu rupea geamul ramei, nu ar fi găsit nimic niciodată. A început să plângă și mai tare.
Mamă! Ce mi-ai făcut?! Ce-am greșit?
A stat mult pe podea, certând-o, cerându-i iertare, fără să știe de ce…
Cu toate astea, nu i-a fost mai ușor.
Iartă-mă, mami, dar n-o să te ascult. Știu că nu vroiai să vorbesc cu tata. Dar am nevoie! Buni zice că nu mai are mult. Mă înfurie când spune asta, dar știu că are dreptate. Dacă el e om rău cum ziceai tu, măcar să știu; dacă nu, n-o să trăiesc toată viața cu întrebarea asta. Știi ce tare mă doare când nimeni nu mă iubește, doar că semăn cu cineva pe care nu l-am cunoscut niciodată? Asta e… vreau să-l văd! Să văd ce are de zis!
Nici nu-i trecuse prin cap că destinatarul poate s-a mutat.
N-a analizat prea mult. A acționat.
A stat seara și jumătate de noapte la masa din bucătărie, pe o foaie ruptă din caietul vechi. Trei rânduri i-au ieșit, unde pusese tot nevoia și jalea și speranța.
Dimineața l-a expediat, în drum spre liceu. Când a ajuns acasă, a găsit-o pe bunica sosită cu un nou-născut.
Asta e, Alinea… Alex îl cheamă… Frățiorul tău… plânsese bunica, dar a strâns băiețelul la piept.
Buni, dar ce mic e!
E normal. Tu ai fost și mai mică la naștere.
Da?
Apoi, ai crescut, nu? O să crească și el.
Buni, dar taică-su…
A zis că ajută, dar să-l ia la el, nu. Altceva are în cap…
E bun și așa… și-a înfipt Alina tonul să semene cu bunica, de i-a smuls un zâmbet.
Of, Alinea! Crezi că ne descurcăm?
Cum? Asta e, buni, ne descurcăm! Uite la Oana de peste drum, are nouă copii, nu se plânge! A promis că-mi aduce scutece și hăinuțe de la gemeni. Erau aproape noi…
Da, Alinea. Copiii cresc repede. Parcă ieri țineam așa pe maică-ta, și-acum nu mai e…
Buni, să nu plângi! Că mă pun și eu pe plâns, și se sperie și Alex. Plânge și el? De foame?
De foame, cred. Ia-l în brațe! Ești fată pricepută… Să te-ajute bunul Dumnezeu să reușești!
Alina a amuțit. În brațe ținea dovada că nu mai e singură. Câți ani și-a dorit să aibă pe cineva care să aibă nevoie de ea la fel cum are ea nevoie de cineva?
Descurcatul cu frățiorul a venit repede. Oana, transpirată, a venit într-una din zile, a desfăcut băiețelul, a râs de piciorușele lui:
Gata, Alinea, ascultă! Nu-i nimic grav! Toate femeile se descurcă, și tu poți! Îți arăt cum să-l speli, să-l schimbi. Bunica unde-i?
La oraș, cu acte, să nu avem probleme apoi. Mi-a arătat, doar am vrut să verific cu tine…
Ce, nu-ți place cum face bunica? Ce te miri, ea a uitat cum e cu bebelușii! Eu abia ce-am ieșit din maternitate cu gemenii…
M-ai convins, Oana, nu mă mai tem! Uită-te la Alex cât e de mic…
Să nu-ți fie frică! Ne descurcăm! Altădată se făceau copii tineri. Erai deja cu doi, după obiceiuri! Hai că poți!
Alina și-a lipit privirea pe mâinile Oanei, dar gândea: nici nu mă simt pregătită să fiu mamă. Scutecele nu-s totul. Trebuie să-i și iubești… Cum?
Alex a învățat-o el. De la școală fugea acasă. O aștepta zâmbetul fără dinți al frățiorului. Și cuvântul Aina l-a zis primul.
Aina! striga dolofanul, chinuindu-se să vină după ea.
Vin, puiul meu! Hai la mine!
Îl înfășura cu drag, îl pupa de nu mai putea.
Unde-ai fost? De ce ești murdar? Hai la spălat!
Alex făcea orice lângă ea, până și spălatul. Bunica râdea:
Ești șerpușor! Ține-l bine, Alinuța!
Printre griji, Alina a uitat de scrisoarea către tată. Nu a primit niciun răspuns, dar a luat tăcerea ca pe-o concluzie. Dacă tace, înseamnă că nu contează pentru el.
Ciupitura nevoii a mai persistat, dar era mereu ocupată cu Alex. Bunica tot insista cu universitatea, dar Alina era hotărâtă.
Ne descurcăm aici! Stau aici, găsesc de lucru! Pe Oana o ajut la magazin, dacă vrea! Nu mă duci tu la facultate!
Dar bunica insista.
Fată, să nu pățești ca mama ta! Vreau să ai tu alt rost!
Ba, nu, buni! Sunt altele mai importante!
Și, tocmai atunci, a apărut cel pe care nu-l mai aștepta.
Se întorcea cu Alex de la Oana. Băiatul se lăsase cu greu convins de somn. La poartă, s-a agățat de fusta ei:
Aina! Na, ia-mă!
L-a luat cu drag, râzând de na! lui.
A împins poarta, a făcut câțiva pași pe alee și s-a oprit. Pe prispă, un bărbat necunoscut se chinuia cu becul. S-a urcat pe un scăunel, a făcut ceva și, minune!, s-a aprins lumina care nu mergese niciodată.
Gata! a chicotit omul. Doar atunci a remarcat-o pe Alina și pe Alex.
Fata mea…
Nicu a făcut doi pași și, fără să-i mai dea vreo șansă să se ferească, a cuprins-o pe ea și pe Alex în brațe.
Fata mea dragă…
Alina a văzut lacrimi în ochii necunoscutului.
Iartă-mă, copilă… N-am știut de tine! Al tău? i-a făcut semn către Alex, care se uita mare la dânsul. Îl lași la moș?
Doar atunci Alina a realizat cine era.
Nu-i al meu! Adică… E fratele meu, tată. Alex…
Aha! Nicu l-a strâns la piept pe puștiul care nu a zis nici pâs, l-a luat drept moș și i s-a proptit în barbă.
Pişcă!
Lasă, dragule, mă rad! Intrăți în casă! Mâncați-vă țânțarii aici! Ce țară! M-au ros pe viu!
E lângă râu, tată…
Așa țin minte…
Bunica a întâmpinat-o cu privirea: Gata, am discutat. Pace. Deci, pace.
Ce mai conta ce-a fost între părinți? Acum au un om în casă. E de ajuns.
Apoi, Alina a aflat că scrisoarea a ajuns unde trebuia. Ună femeie, care locuia acolo, s-a străduit s-o trimită mai departe. L-a găsit pe Nicu tocmai când se întorcea dintr-o cursă pe mare.
De cum am primit scrisoarea ta, am și venit! Mă credeam singur pe lume. I-am scris lui mă-ta, de nenumărate ori. Am vrut familie.
Și ea?
Mi-a răspuns o dată: c-a măritat și să n-o mai caut. Și-am lăsat-o… Dacă știam, veneam înot! Ce noroc pe capul meu! N-am crezut să fiu atât de norocos! Vrei să vii cu mine? Am apartament mare la Constanța, cu Marea la geam, să vezi ce apusuri…
Nu pot, tată…
De ce?
Nu plec fără Alex și bunica! Nu se cade!
Cine-a zis să vii fără ei? E spațiu pentru toți! Tu trebuie să mergi la facultate! Buni stă cu Alex, rezolvăm acolo!
Și cu ce bani să trăim? Tatăl lui Alex nici el nu ajută a promis, dar nimic! Numai de două ori a venit, și-atât. Să vadă că-i bine copilul. Apoi a dispărut.
Vrei să mă jignești? Eu pot să am grijă de două femei și-un prichindel! Hai, gata! Bagajele! Buni deja-i de acord. Așteptam doar da-ul tău, l-am primit, nu-i așa?
Da, tăticule. Da…
Și o va îmbrățișa strâns, recunoscătoare că i-a trecut prin minte să-i scrie. Și-o să plece cu el, la mare, care nu-i nici ea mereu liniștită.
Dar, la fel ca și viața Alinei, unde au fost furtuni, valuri și multe porturi, ea va ști mereu: are un acasă unde se poate întoarce mereu.
Și-acolo e cald, liniște, și miros de plăcinte cu varză. De coacere nici n-a reușit, în ciuda tuturor eforturilor bunicii.
Și acolo o va aștepta frățiorul ei, care va țâșni spre ea cu voce groasă, deja de adolescent:
Hei, a zis tata că vii! Alinei, mi-a fost dor!
Și mie, puiule… și mie…
