Aruncă-l afară! Am găsit motanul vecinilor sub zăpadă, iar stăpâna a refuzat să-l salveze
Întotdeauna am privit cu ușoară suspiciune motanul vecinei mele, doamna Galina. Nu avusesem niciodată vreun necaz cu pisicile, dar acest motan imens, tigrat, mi-a pus cândva răbdarea la grea încercare.
E o poveste veche, din alte vremuri, care mă face să cred cât de important e să rămâi om cu adevărat indiferent de ce ți se întâmplă.
Într-o vară din acele vremuri, motanul vecinilor, Toma, începuse să-și facă nevoile prin straturile mele cu salată. L-am surprins de mai multe ori pe Toma, harnic și nepăsător, scormonind pământul printre ridichi, ca la o adevărată săpătură arheologică. Fugeam să-l alung, iar el, fără grabă, se furișa printre rudele de ceapă, sărind pârleazul.
Casa de la țară, pe care o moștenisem de la bătrâna mea bunică, nu era mare, dar era rezistentă și bine așezată, chiar la marginea satului. Dacă ieșeai pe ulița principală, vedeai că tot satul păstra încă miros de foc de lemne și de iarbă proaspătă. Cine se încumeta să ajungă în oraș, o putea face repede, ieșind la șoseaua principală.
Pe vremuri, când trăia bunica, adoram să vin aici. După ce s-a dus și ea, tot veneam deseori în weekend: chemam prietene la băiță, făceam foc la vatră, strângeam mure din lunci. Și într-o oră de hoinărit prin pădure aveai o tigaie întreagă de bureți galbeni. Aici simțeam liniște, aer curat, spațiu tot ce-ți trebuie să-ți pui sufletul la odihnă. În sat locuia și verișoara mea, Otilia, fiica lui unchiului Vasile, fratele mamei. De mici am fost prietene apropiate. Cu atâtea drumuri la râu și grădină, n-aveam când să ne plictisim.
În grădinuța mea semănam câteva straturi de ridichi și pătrunjel, mai aveam un loc mic pentru ceapă verde. Nu era mult, dar era al meu. Tocmai asta îl atrăgea pe Toma, care găsise locul ideal pentru “arheologia” lui. M-am dus la doamna Galina, stăpâna motanului: s-o rog să-l țină mai bine. Și ea, ridicând o sprânceană, doar a râs: Ei, ce să-i fac? Să-l păzesc toată ziua? Aruncă spre el cu o creangă dacă nu-l poți prinde!.
Am înțeles repede de ce era așa de categorică. Toma fusese motanul răposatului ei soț, domnul Nicolae. Pe Galina nici nu o interesaseră vreodată pisicile; mereu spunea: Nu-mi trebuie mie pisici!, fiind în schimb mare amatoare de câini. Dar, după ce soțul ei a murit, a rămas cu Toma fără voia ei.
Motanul nu avea nevoie de prea multă grijă. Era vânător de temut, prindea șoareci și, după cum se spunea prin sat, și pește din prut. Îl însoțea pe domnul Nicolae la pescuit. Tot ce voia era un acoperiș deasupra capului și soba caldă ca să treacă iarna.
N-am reușit să-l împrietenesc cu adevărat niciodată. I-am vorbit, l-am alintat, i-am dat resturi de la oraș, dar n-a vrut să mănânce nimic din mâna mea. Se uita la mine chiorâș din depărtare, mereu cu ochii pe mine și doar la o distanță sigură.
O dată, la supărare, l-am stropit cu apă rece din furtun. Altădată m-am înarmat cu un fluier și, văzându-l printre straturi, am început să-l urmăresc ca un arbitru pe teren. Când n-am mai putut de râs, m-am aruncat în iarbă, gândindu-mă la privirea lui indignată, când a sărit gardul și s-a uitat la mine ca și cum ar fi spus: Asta e deja prea mult!.
Doamna Galina se uita amuzată prin gard și nu-i păsa, cu atât mai mult cu cât, între timp, fiica ei îi adusese în vacanță o cățelușă mică, Pica, și acum avea cu ce să-și ocupe vremea. Ca să-mi protejez grădina, am adus trei saci de rumeguș și i-am pus într-un loc umbrit, invadat de urzici.
Toma s-a bucurat de cadou și de atunci a săpat doar acolo. M-am liniștit. Dar curând am simțit cum pisoiul mă pândește din fiecare colț, prin scândurile gardului, din tufele de liliac, de pe acoperiș. Seara, când ieșeam pe prispa casei, mă speriam de ochii lui galbeni care luceau în întuneric. Strigătul meu cred că a trezit tot satul! Cu Toma eram mereu la distanță niciodată nu știai de unde răsare.
Am stat toată toamna la bunica, apoi m-am întors la facultate, iar la țară veneam rar, doar în weekend.
Într-unul dintre acele weekenduri reci, ieșind dimineața pe prispă, am văzut chiar pe treptele din spate o movilă albicioasă de zăpadă. Era Toma. Motanul mare, tăcut, stătea pe covorul alb, cu gheață la mustăți și colea pe spate. Nu a mișcat când m-am apropiat. I-am scuturat zăpada și i-am mângâiat fruntea; nici măcar n-a putut să scoată un mieunat.
L-am luat degrabă în casă. L-am învelit într-un pled, i-am dezghețat mustățile cu un prosop încălzit, și am pus sticle cu apă fierbinte în jurul lui. Abia mai avea putere să miaune. Când s-a mai dezmorțit puțin, am pornit spre doamna Galina.
Dar ea a spus cu răceală: Locul lui e în șopron. Mi-a murdărit toată casa vara trecută, nu-l mai primesc în prag! De când a venit Pica, mai tot încerca să atace cățelușa și să-și marcheze teritoriul. Din liniște am ales să-l mut în șopron.
Vara a trecut-o cumva, dar iarna, în șopronul neîncălzit, s-a dovedit prea grea pentru un motan bătrân. I-am spus doamnei Galina că motanul nu mai rezistă frigului, că altădată era vânător, dar acum e numai gheață, necaz și foame. Ea mi-a răspuns: I-am pus niște mâncare uscată într-o oală, să mănânce și să bea zăpadă dacă-i sete! De foame n-o să moară. Aruncă-l pe uliță!.
Atunci am priceput, uitându-mă la Toma adăpostit la ușa mea: nu venise la întâmplare. Rămăsese fără speranță de la stăpâna lui, așa că venise chiar la mine, cu care se luptase toată vara.
Am început să dau telefoane, să întreb cunoștințe dacă vor un motan bătrân și liniștit nimeni nu voia. Otilia mi-a propus să-l duc în șopronul cu vaca și porcul cald, dar nu pentru casă, la ei deja erau două pisici.
Între timp, Toma, mai întremat, a ieșit de sub pled, a venit încet, m-a atins cu lăbuța și s-a așezat în fața mea, privind adânc în ochii mei, de parcă știa că-i hotărăsc viitorul. Am oftat și am sunat-o pe mama la Chișinău. Ea n-a fost niciodată de acord cu animale în apartament, dar când și-a amintit cât de săritor fusese domnul Nicolae cu bunica, câtă pește le aducea și cum Toma, credincios, îl urmărea peste tot, s-a înmuiat. A plâns un pic, gândindu-se la biata creatură, ajunsă la bătrânețe fără stăpân.
Așa s-a luat hotărârea.
Mi-am cumpărat din sat o ladă din plastic cu mânere, am adăpostit cu grijă motanul Toma și l-am dus cu autobuzul la oraș. Pentru el, a început atunci o viață nouă.
