Aruncă-l afară! L-am găsit sub zăpadă pe motanul vecinilor, iar stăpâna lui a refuzat să-l salveze
Maricica a avut mereu rezerve față de motanul vecinilor. N-avea nimic cu pisicile în general, dar acest mastodont tărcat i-a pus răbdarea la grea încercare de câteva ori bune.
Povestea de față e dovada clară că, oricât te-ar enerva viața sau motanul vecinului, e bine să nu uiți să fii om.
În acea vară, motanul vecinilor, Costel, prinsese obiceiul să folosească straturile Maricicăi pe post de toaletă publică. Maricica îl prindea adesea în micul ei petic de grădină, escavând pământul cu râvnă, ca și cum tocmai descoperise comoara lui Vlad Țepeș. Se pornea pe țipete și alerga după el printre straturi, dar Costel, cu o superioritate tipic felină, o ignora total și o rupea la fugă.
Căsuța Maricicăi era micuță, dar zdravănă, rămasă moștenire de la bunica, și era pe o stradă liniștită, la marginea Chișinăului nu chiar la țară, dar nici chiar în buricul târgului.
Dacă o luai la picior până la capătul străzii, dădeai de un sat veritabil, cu găini mahmure și porci leneși. Dar dacă mergeai în cealaltă direcție, până la stația de microbuz, orașul era la doi pași. Pe vremea când trăia bunica, Maricica adora să vină aici. Și după ce bunica a plecat, tot se oprea la casa din marginea satului în weekenduri: aducea prietene, făceau răchie la cazan, frigeau fripturi pe grătar și strângeau mure din pădurea din apropiere. Într-o oră de cules, umpleai tigaia cu hribi. Liniște, aer curat, spațiu cam tot ce-ți trebuie ca să te speli de praful Chișinăului.
În același sat locuia și verișoara ei, Lenuța fiica lui Moș Vasile, fratele mamei. Din copilărie, cele două erau de nedespărțit. Ogradă, râu, grădină nu aveau timp să se plictisească.
Maricica semăna pe lângă casă puțină ridiche, pătrunjel și un strat de ceapă verde. Grădina era mică, dar era a ei. Tocmai de asta o apucau toți dracii când motanul Costel și-o făcea de cap în răsaduri. S-a dus la Stela, stăpâna motanului, să-i spună de necăjiți. Stela, ridicând ochii la cer, i-a aruncat printre dinți: “Da ce vrei să fac? Să-l păzesc? Ieși cu vreun băț după el dacă nu-l poți prinde!”
Nu era greu de înțeles atitudinea ei: Costel fusese motanul soțului ei răposat, nea Mitică. Și Stela n-a prea avut treabă cu pisicile vreodată, mereu spunea plină de convingere: “Eu dacă-i am pe câini, ce-mi mai trebuie și pisici?” Dar după ce-a rămas singură, a moștenit și motanul – ca la loterie, fără să-l fi cerut.
Costel n-avea nevoie de prea multă grijă. Prindea șoareci cât pentru un sat întreg, iar lumea zicea că l-au văzut și cu pește luat direct din Prut. Pe vremuri, mergea pe lângă nea Mitică la baltă și nu pleca acasă până nu vedea găleata plină. Tot ce-i trebuia era un acoperiș și o sobă caldă unde să se ascundă de ploaie și viscol.
Maricica a intrat într-un război veritabil cu motanul. A încercat să-i vorbească băbește, să-l îmbuneze, ba chiar să-i dea o bucățică de parizer pe ascuns. Nimic! Costel n-a fost impresionat de bunătăți sau de cuvinte dulci. Se uita la ea cu un ochi galben și suspicios, păstrând mereu distanța regulamentară de minimum cinci metri.
Într-o zi, Maricica l-a turnat cu apă rece din furtun. Altădată s-a dus la plivit cu fluierul și, când l-a zărit împărțind grădina ca pe terenul de fotbal, i-a dat start la goană, fluierând din răsputeri ca arbitrii de pe Divizia A. Când s-a prăbușit pe pământ, râdea cu lacrimi, amintindu-și cum Costel a sărit gardul și s-a întors să o privească mustrător: “Nu se cade așa, doamnă!”. Apoi, cu coada vesel ridicată, s-a făcut nevăzut printre tufe.
Stela se uita la aceste scene peste gard și zâmbea complice. Nu de alta, dar ea în sfârșit și-a văzut visul cu ochii: a ajuns să aibă câine. Fata ei îi lăsase spre sejur acasă pe mica Pințica, un cățel de talie minusculă, și viața avea alt gust. Problema straturilor a rezolvat-o Maricica simplu: a comandat de la magazinul sătesc trei saci cu rumeguș și a făcut un colț special într-o zonă cu urzici.
Costel a văzut cu ochi buni noul cadou, și de atunci acolo și-a mutat săpăturile. Maricica și-a făcut cruce în gând, dar a început să observe că motanul o ținea sub observație: ba din tufe, ba de pe acoperiș, ba prin ochiurile gardului. Într-o seară, când ieșise prin curte, i-au apărut în întuneric două ochi galbeni lucioși dinspre lemnărie. A scos un chiot de au sărit toate găinile din coșărcărie! Cu Costel era mereu la dumneavoastră nu știai niciodată când apărea pe la colț.
Până prin toamnă încă a mai stat în casa bunicii, după care, odată cu facultatea, vizitele au devenit tot mai rare doar sâmbăta și duminica.
Într-un astfel de weekend, dimineața, Maricica a ieșit pe la spate și a văzut un ghemotoc acoperit cu zăpadă pe prispă. Era Costel. Motanul uriaș ședea acolo, cu un strat de omăt pe spate și țurțuri la mustăți. Nu s-a mișcat, nu și-a ridicat coada, stătea cocârjat și resemnat. Când a scuturat zăpada de pe el, nici măcar nu a clintit o ureche. L-a mângâiat, iar motanul a deschis mut gura, ca și cum voia să miaune, dar nici măcar abur n-a scos.
Maricica l-a luat în brațe, l-a adus în casă, l-a înfășurat în pled, i-a dezghețat botul cu un prosop călduț. Costel nu avea putere să se zbată. Liniștită, a pus lângă el sticle cu apă caldă și s-a dus la Stela.
Dar Stela i-a trântit-o scurt: El stă-n șopron. În casă nu-l mai bag! Mi-a stropit covorul, a sărit la Pințica… să stea la șopron!.⠀De când sălta pe Pințica, Stela îl ținuse afară, în șopronul fără geamuri bune.
Vara a supraviețuit cumva. Dar când a venit iarna, șopronul dărăpănat a fost ca un congelator pentru bietul motan. Maricica a încercat să-i explice să-i dea iar voie în casă, că altfel nu va rezista. Dar mesajul a rămas fără ecou: I-am pus mâncare uscată și să bea apă de la zăpadă! Nu piere de foame! Dacă e să moară, să-l arunci la stradă!
Ajunsă acasă, Maricica a priceput dintr-o dată: motanul venise să-și caute salvarea la ea. Nădăjduise până la capăt că măcar fosta dușmancă nu-l va lăsa să piardă.
S-a pus pe dat telefoane, poate găsește pe cineva să-l ia. Niciun amator de motani bătrâni. Lenuța, verișoara, i-a propus să-l pună în grajdul cu vaca și porcul măcar acolo era mai cald decât la stradă, dar nu putea să-l ia în casă că avea deja pisică și motan.
Costel, odată revenit la viață, a coborât din pled, s-a plimbat încet prin cameră, i s-a pus la picior și s-a uitat fix la ea. Parcă îi zicea cu ochii: Tu decizi acum, doamnă. Maricica a oftat grea și a sunat-o pe mama ei. Femeia aceea n-a vrut niciodată animale în apartament, dar și-a adus aminte cum nea Mitică aducea pește pentru jumătate de sat și cum motanul îi era camarad credincios. I s-a muiat inima, și-a șters o lacrimă și… a spus Bine, să-l aduci.
S-a lămurit rapid.
Maricica a mers la magazinul sătesc, a luat o cutie mare de plastic cu mânere, l-a îmbrăcat pe Costel în pled și l-a dus la Chișinău cu microbuzul. Pentru el începea o viață nouă la bloc, de data asta, cu căldură, acoperiș, și, în sfârșit, pace.
