S-a sfârșit totul! Ecaterina Șerban, cu un șervețel alb ca laptele, șterse colțurile ochilor și oftă atât de dureros, încât soțul ei, Ion Șerban, tresări speriat.
Ecaterino, ce e? Picăturile?
Lasă odată picăturile tale, Ionuț! Nu realizezi ce s-a întâmplat? E o rușine! Rușine, Ion! Ne-am făcut de râs cu toții! Uită-te la ea! Nici măcar nu arată vreun semn de părere de rău!
Singura moștenitoare a familiei Mihu nu părea deloc vreo păcătoasă căită. Nu-și arunca cenușă în cap, nu-și smulgea părul, nu plângea cu sughițuri să-i zguduie sufletul. Nimic din toate astea.
Ilinca Mihu ronțăia cireșe. Își odihnea picioarele lungi și grațioase pe balustrada terasei, picioare pe care mama ei le spunea adesea că i-au rămas moștenire de la bunica prim-balerină la Teatrul de Operă din Chișinău. Ilinca lua o cireașă dintr-un bol mare cu motive populare, o băga în gură, apoi, țintind, scuipa sâmburele în tufișul de trandafiri. Gestul ei o făcea pe mamă să-și dea ochii peste cap aproape la fiecare mișcare.
Ilinca! Termină odată! Ce ți-ai permis?! Avem ceva serios de discutat, iar tu tu
Ecaterina ridică indignată mâinile și plecă să-și caute până la urmă picăturile.
Ilinca, fetița mea, nu glumești, da? Ion îi aruncă fiicei un colț de speranță, înainte să-și urmeze soția.
Nu, tată! Nu glumesc! Și, te rog, anunț-o și pe mama că n-are niciun rost să mai bată apa-n piuă cu logodna asta. Eu cu Victor nu mă mărit! Să nu mai spere.
Îi frângi inima!
Nu exagera, tată!
Poate vrei să te mai gândești?
M-am gândit destul. I-am spus lui Victor azi, totul s-a lămurit. Dacă n-ai auzit prima dată: nu, n-o să fie nicio nuntă.
Ah, vai de mine…
Din sufragerie se auzeau bocetele Ecaterinei, care îl făcură pe Ion să alerge spre soție, iar Ilinca oftă și mai luă o cireașă.
Doamne, ce-o să spun lumii?! E dezastru! Am plătit restaurantul, invitațiile au plecat!
Mamă, eu nu te-am rugat să le trimiți! Ilinca fredonă calm, fără să ridice vocea. Te-ai hotărât singură? Rezolvă-le tot singură!
E crud ce faci! Eu voiam binele tău!
Dar a ieșit ca de obicei, nu-i așa, mamă? Ilinca zâmbi ironic și se întinse leneș. Eu am alte planuri pentru viața mea. Ce nenorocire, nu?
Ilinca! glasul Ecaterinei se frânse, iar lacrimile reveneau. Cum poți?!
Deocamdată, nimic spectaculos! Ilinca se ridică, strânse cănile neatinsite cu ceai rece și-i făcu semn mamei cu mâna. Știu exact ce urmează să spui. O să fiu în stare să spăl trei căni. Poate nici nu sparg vreuna.
Ilinca dispăru în bucătărie. Ecaterina lăsă șervețelul deoparte.
E leit mă-ta! izbucni, îndreptându-se spre soțul ei. Are și tonul acela! Doamne, ce-am făcut să merit așa belea?!
Soacra celebra Regina Mihuleanu fusese încă de la început un ghimpe pentru Ecaterina. Ea se credea deja destul de matură și experimentată când s-a măritat, deci considera firesc să fie respectată. Dar Regina n-avea habar ce așteptări avea nora ei și continuă să vorbească cu toată lumea la fel ca mereu.
Ecaterina dragă, ce parfum e ăsta? șoptea Regina, strâmbând din nas pe furiș de câte ori intra nora în sală.
E noul meu parfum! Nu vă place?
Poate că e bun, dar parcă ai vărsat tot flaconul. Trebuia puțin, la încheietură.
Ecaterina, recunoscându-și pasiunea pentru parfumuri, făcea buze supărate și se retrăgea.
De ce mă urăște? ofta ea către Ion. De ce trebuie să fie așa?
Lasă, draga mea, mama așa vorbește cu toată lumea, e stilul ei.
Atunci să și-l schimbe! Și nu-mi mai spune dragă, detest cuvântul ăsta!
Evident, Regina Mihuleanu n-a schimbat nimic. Ironiile și replicile ei acide au născut certuri și răceli între Ecaterina și soacră, iar uneori și între Ion și mama lui. Până în ziua când, la teatru, cineva îi făcu Ecaterinei un compliment care mai mult a supărat-o decât a măgulit-o:
Ecaterina, ați devenit o adevărată doamnă! Asta-i de la statul cu Regina. Femeie fenomenală, ce rafinament! Bine că are o copie atât de frumoasă acum!
Compararea cu soacra o deranja, dar laudele îi ajungeau la inimă. Regina chiar era un etalon; Ecaterina decise să fie mai diplomatică și distanțată. După ce s-a născut Ilinca, toate supărările păreau uitate. Regina îi adora nepoata și ar fi stat ore în șir cu ea dacă părinții ar fi lăsat.
În familia Mihu, unde toți erau artiști, cu excepția Ecaterinei dentist se așternuse liniștea. Ilinca primea toată grija, era răsfățată de bunică și de tată, iar mama visa să-i dea copilului tot ce nu avusese ea.
Despre trecutul ei, Ecaterina nu vorbea niciodată. Soțul știa câteva detalii, dar n-a insistat niciodată. Tocmai de aceea, Ecaterina îi era recunoscătoare. A rupt tot ce ținea de trecut și s-a agățat de prezent.
Cu mama ei nu se mai vedea. Avea motive serioase, dar prefera să nu-și răscolească amintirile. Destul îi era medalionul de pe gât, cu poza băiețelului ei buclat. Nu-l deschidea niciodată. Îşi aducea aminte prea bine cum avea Andrei doi ani când bunica în grija căreia îl lăsase a plecat doar pentru zece minute la magazin. Era vară toridă, geamurile larg deschise… pătuțul mutat lângă fereastră ca să doarmă mai bine copilul…
Pierderea lui Andrei a distrus-o. Nu putea dormi, nici mânca, nici gândi… Se acuza că nu și-a luat pauză, că a continuat facultatea. În ziua aceea nefastă avea examen. Când s-a întors… viața i se sfârșise înainte să apuce să înceapă.
Soțul, plecat mereu prin deplasări, n-a reușit nici măcar să-și ia rămas bun de la copil. Au divorțat imediat, după numai trei ani de căsnicie și-a dat seama repede că nașterea nu a salvat nimic.
După ce actele au fost gata, Ecaterina a lăsat acel oraș în urmă pentru totdeauna. Din clipa în care nu mai era mama lui Andrei, simțea că s-a ofilit de vie. Totul arsese în ea, rămăsese doar scrum.
Așa credea.
Până a apărut Ion.
El a venit la cabinet cu o falcă umflată de durere.
De când vă chinuiți?
De-o săptămână, doamnă…
Chiar sunteți adult și nu pricepeți nimic?! îi aruncă El, iritată.
Aveți dreptate… Nu pricep nimic, zâmbi el printre dureri.
În zâmbetul lui era ceva care o făcu pe Ecaterina să se bâlbâie și să amestece instrumentele, lucru nemaiîntâlnit la ea. Roșise zdravăn, aproape rușinată.
A lucrat în tăcere, dar mâinile îi redeveneau ușoare ca altădată… După aceea, aproape un an, Ion o conducea seară de seară acasă. Vorbeau puțin, simțeau mult…
Când i-a propus căsătoria, Ecaterina a stat pe gânduri:
Mă simt bine cu tine… Dar nu știu dacă pot să te fac fericit.
De ce te îndoiești?
Nu vreau copii.
De ce?
O să-ți povestesc… nu în detaliu. După ce-ți zic totul, gândește-te ce vrei. Poți chiar să ceri sfatul mamei tale, că văd că vă iubiți. Să vedem ce zice.
Ion n-a consultat-o pe Regina. Era deja bărbat, iar mama nu se amesteca. Excepție făcuse doar cu Ecaterina, mai târziu. Regina glumea că nu e ușor de suportat la pensie și că noră-sa a nimerit în bancurile cu soacre. Ea părăsise scena de balet devreme, se recăsătorise de două ori…
Ion i-a spus mamei tot. Regina și-a stins țigara în ceșcuța subțire de porțelan, a ascultat în tăcere, tot mai serioasă, și la sfârșit l-a întrebat direct:
O iubești?
Da.
Atunci, de ce eziți?! Dragostea, băiete, e mai scumpă decât tot aurul, înțelegi? Oricât ai plăti, tot puțin e! Să nu-ți fie frică de greutatea ei, dacă-i adevărată, îi vei găsi puterea.
Chiar crezi?
Eu știu, nu cred!
Aici s-a încheiat discuția. Ion a prezentat-o mamei pe Ecaterina, Regina a pupat-o pe obraz, a dus-o la croitoreasă, iar din vechiul dulap a scos o casetă cu bijuterii.
Aici sunt podoabele Mihuleștilor.
Nu trebuie, nu le vreau!
Ba trebuie, fată dragă. Acum ești de-a noastră! Ia ce-ți place, dar să știi nu sunt bijuterii de joacă! Să le porți cu cap.
Adică?
Bunica zicea că la piață cu diamante doar dacă ești la Galați să moară toate țațele de ciudă și să primești reducere…
Ecaterina rămase surprinsă că încă mai știa să râdă.
Regina o învăța, Ecaterina se enerva dar era recunoscătoare. Iar când a rămas însărcinată, prima care a aflat a fost, evident, Regina.
Ce-i cu paloarea asta? Regina, întoarsă dintr-o călătorie cu noul soț, o bănuia pe Ecaterina. Ion lipsea, iar vorbele bunicii nu întârziară s-o lămurească.
O să naști la Sofia. E cel mai bun medic. O știu de-o viață…
Cred că nu rezist…
Lasă prostiile, fată! Mulțumește-i lui Dumnezeu și acționează! Cât pot, eu vă sprijin… Să nu te temi!
Mulțumesc…
Lasă mulțumirile. Când oi ajunge o babă sâcâitoare, să-ți amintești!
Ilinca a venit pe lume zdravănă și cu poftă de țipat. Regina a preluat-o din maternitate și a izbucnit râzând subțire:
Meșter mare, Ecaterina!
Și și-a ținut promisiunea: de ajutor mai bun nu avusese. Regina, celebra dansatoare, arunca blana scumpă, își sufleca mânecile, făcea baia copilului și spăla scutecele cu săpun de casă cel mai bun la pânză. O săruta pe Ilinca pe tălpi și bombănea cu dragoste, ca orice bunică:
Comorile mele! Să fii sănătoasă!
Toate certurile s-au risipit. Ecaterina găsise în sfârșit liniștea și familia visată.
Nu, niciodată nu l-a uitat pe Andrei. Ion o ducea de două ori pe an în orașul natal, dar nu intra niciodată în vechiul cartier și nu-și vizita mama. Închiriau un mic hotel la margine și Ecaterina abia aștepta să iasă, să termine repede tot.
Anii au trecut așa, până când Ilinca a împlinit zece ani, iar Ecaterina a primit o scrisoare de la mama ei.
Numai Regina a știut ce conținea scurta scrisoare. Ecaterina i-a cerut sfatul.
Du-te. Nu vei uita, nu vei ierta, dar e mama ta. Adu-ți aminte și ce a fost bun, și vorbește cu mama aceea din copilăria ta. Gândește-te că toți greșim. Și eu, și tu. E greu, nu cer să fii sfântă. Dacă nu poți ierta așa să fie. Dar, Ecaterino, discuția asta nu pentru ea, pentru tine e! Altfel te vei roade și nu vei avea liniște. Și Ilinca nu va sta bine atunci. Eu mă gândesc la voi, nu la ea.
A doua zi, Ecaterina s-a despărțit de soț, a dus fata la bunica și a plecat la oraș.
Discuția cu mama sa a fost scurtă. Femeia s-a trezit câteva minute, cât să-i strângă mâna și să șoptească: Iartă-mă!
Ecaterina s-a întors după câteva zile. Regina, dându-i înapoi copilul, doar a dat din cap:
Ai făcut ce trebuia.
Dar nu găsea pace. Sfaturile Reginei i se înfășurau pe suflet ca o plasă lipicioasă…
Frica neînțeleasă, grea, peste măsură. Ion a început să se îngrijoreze.
O protejezi prea mult pe Ilinca, Ecaterino. E o fată mare, are nevoie de prieteni. Familia e bună, dar nu-i de-ajuns.
Nu înțeleg ce vrei de la mine.
Să nu-i mai controlezi fiecare pas. Libertatea îi prinde bine fetei.
Serios? Ecaterina devenea o felină încolțită. Tu vorbești? Îți lasă indiferentă fata?!
Nici vorbă, dar…
Atunci nu mă înțelegi! Nu pot să mai pierd încă un copil! Nu pot!
Dar de ce să-l pierdem? Ion ridica tonul.
Pentru că orice se poate întâmpla! Și atunci cine-i de vină? Cine trăiește cu vina?
Ion ridică din mâini, neajutorat. Reginei îi veni iar o idee salvatoare:
Dați-o pe Ilinca la dansuri.
De ce, mamă? N-ar mai avea timp deloc, deja umblă la ateliere și cursuri…
Lasă-le să danseze, să facă pereche!
Atât de mult contează?
Mult!
Bine, încercăm…
Așa la dansuri l-a întâlnit Ilinca pe Victor.
Un băiat cam rotofei, stângaci, adus de bunică la sala de dans sportiv. L-au pus partener cu Ilinca: Să bată pasul împreună, nu strică! și-au zis antrenorii, fără să bănuiască ce urma.
Peste trei ani, au câștigat primul trofeu și-n alți câțiva ani ajunseseră un cuplu nelipsit de pe podiumurile turneelor. Victor devenise înalt și frumos; privirile pe sub sprâncene și zâmbetele lui cădeau direct pe Ilinca, iar juriul presupunea o adevărată poveste de dragoste între cei doi.
Ilinca chicotea, nu confirma, nici nu nega, fără să știe că mama îi aranjase deja viața.
Abia după bac, a aflat de planurile Ecaterinei.
M-am hotărât. Dau la Medicină!
Ilinca avea tot timpul note mari, dar decisese la limită, după multe frământări.
Fata mea, dar noi credeam altceva… zâmbi Ecaterina, strâmb. Lui Ilinca îi trecu un fior.
Ce anume, mamă? Ți-am spus eu ceva?
Nu, desigur… Dar am vorbit cu Victor și părinții lui.
Și?
Avem trei luni de pregătiri. O nuntă la toamnă, nu-i vis mai frumos! Vorbim și cu bunica, organizăm un eveniment select, avem relații!
Nuntă? Ilinca îngustă ochii. Cine se căsătorește? Victor?
Iubita mea! Voi doi, firește! Sunteți pereche de vis și pe scenă, și-n viață!
Iar pe mine cine m-a întrebat, mamă? Ilinca vorbi apăsat.
Am crezut că totul e stabilit, draga mea.
Nu-mi mai spune draga mea! răspunse ferm Ilinca.
Cum a ieșit, și-a strâns repede hainele și s-a mutat la bunica. Ecaterina a aflat abia pe seară.
Regina nu a avut nevoie de multe vorbe:
Ce credeai? Că Ilinca e o păpușă? O îmbraci în rochie albă și o trimiți la altar? Tu-ai fost mereu femeie deșteaptă, Ecaterino! Nu te recunosc!
Asta-i fata mea! Eu vreau doar binele ei! Victor o iubește!
Dar ea pe el? Întrebarea asta nu contează?
Eu știu mai bine ce-i trebuie! Nici nu-și dă seama!
Ba știe foarte bine vrea să fie chirurg. Vis nobil, nu?
Vrea să învețe? Să-și vadă de școală! Dar mai întâi s-o văd măritată! Asta mă liniștește!
Cum, concret? Că Victor va fi mereu acolo? Măi fată, îi bagi și tu în colivie. Chiar dacă-i aurită, tot colivie e! Și tu știi asta.
Discutăm degeaba. Nunta se face.
Bine, ți-ai găsit adversară pe Ilinca! rânji Regina. Nu-ți știi fata, clar!
Și Ilinca a dovedit. După conflictul din pridvor, s-a mutat la bunici. Ecaterina n-a iertat. Nu răspundea la telefon, nu trecea pe la fiică, nici măcar când află, de la Ion, că Ilinca luase examenul la facultate unde visase.
Ecaterino, nu-i vremea să lași mândria? Nu-i mai bine să-ți strângi fata în brațe, cât e aici? Ce tot aștepți? De ce suferi? Ilinca întreba de tine s-a văzut că te iubește!
Da, sigur, spune-mi că-i pasă!
E prea mult! ridică Ion vocea. Este tot ce ai pe lume, așa ai visat, așa ai sperat! Acum, de ce te îndepartezi de copilul pe care-l iubești ca pe ochii din cap? Crezi că nu văd cât suferi? De ce? De ce te pedepsești singură?
Nici eu nu mai știu! Am dat tot peste cap… și nu găsesc calea spre împăcare… Ionuț, ai dreptate. Mă sufoc fără ea… Mă doare, ca atunci când l-am pierdut pe Andrei…
Gata! o strânse Ion tare de umeri. Ilinca trăiește și te așteaptă! Ia-ți haina!
Unde să merg?
La ea. Și oprește-te din a crede că poți controla tot universul! Dă-i voie să trăiască, nu s-o fereci ca pe o floare de cristal.
Vorbele lui Ion sau revolta lui, nu se știe ce, au convins-o pe Ecaterina.
Împăcarea s-a produs. Despre ce-au vorbit, numai ele știu. Ion a văzut doar chipurile roșii, ochii umflați de plâns și a simțit că fetele lui și-au găsit din nou calea una spre alta.
Dar viața avea alte planuri pentru familia Mihu. Destinul, pus pe șotii, le-a aruncat în cale o provocare tocmai când Ilinca mergea hotărâtă spre visul ei.
Domnișoara doctor Mihu, au adus un caz de apendicită acută!
Vin imediat! Bine, nu e nimic bun în asta, dar trebuie!
Ilinca își termină cafeaua și intră glonț în secție. Deși tura se termina, nu refuza niciodată o operație. Avea nevoie de experiență!
Tu?
Eu… Victor abia zâmbi, strâmbându-se de durere.
E clar! Ai încredere în mine?
În tine? Da!
Chiar fără testament, fără lamentări?
Ilinca, ești o trufașă!
Lasă, că am de ce…
Trei ani mai târziu, Ilinca apăsa poarta casei părintești, trăgând de mână un băiețel.
Hai să vadă bunica cum știi să alergi! Mamă, prinde-l!
Micul Andrei chicoti și sări direct în brațele bunicii, care îl strânse cu dragostea lumii.
Minunea mea! Ce dor mi-a fost de tine!
Mamă, salut! Bunica-i acasă?
Cum altfel! Ecaterina îl sărută pe Andrei și zâmbi. A fugit la Năvodari! Are o nouă pasiune!
Oho! Cine e, mamă?
Pare pictor. Sau sculptor. Sau ceva pe-acolo. Nu mă întreba o să-ți povestească ea tot când revine. Victor unde-i?
Lasă mașina la poartă.
Perfect! Carnea s-a rumenit, tata scoate plăcinta din cuptor. Hai, spălați-vă pe mâini și la masă! Eu îl culc pe Andrei și vin!
Sigur ții tu copilul lângă tine, îi cânți și-l adormi!
Și ce-i rău în asta? Ecaterina zâmbea, sărutându-și nepotul.
Deloc! E minunat, mamă!
