Nu pot uita nici azi zilele acelea când veneau la orfelinat potențiali părinți adoptivi Aveam vreo șapte ani de când locuiam acolo, iar niciodată, niciodată nu fusesem aleasă. La început, când eram de-abia venită, mai mică și încă visătoare, așteptam aceste zile ca pe o sărbătoare. Mă uitam fermecată la femeile elegante și la domnii îmbrăcați frumos. Mi se păreau niște zâne și feți-frumoși care ar fi putut să mă ducă cu ei într-un palat. Mă gândeam că, dacă mă vor alege, noua mea mamă mă va săruta de noapte bună, iar noul meu tată mă va purta pe umeri la plimbare. Credeam că voi avea propria mea cameră și nu va mai trebui să-l văd zi de zi pe Costel, care nu pierdea ocazia să-mi tragă de codițe și să mă poreclească “Cipercuța”.
Nici nu știam ce înseamnă cuvântul acela, dar îmi suna tare jignitor. Costel mereu repeta, cu zâmbet poznaș:
Cipercuța! Cipercuța!
Aveam cinci ani când am ajuns la orfelinat. Părinții mei muriseră într-un accident și eu nu înțelegeam de ce nu veneau să mă vadă sau de ce m-au lăsat acolo. Încetul cu încetul am început să înțeleg că nu se vor mai întoarce niciodată. Cu anii, chipurile lor s-au estompat în mintea mea. Sunetele vocilor s-au stins, la fel ca mirosul lor, ca liniștea casei în care am crescut.
Cum treceau anii, speranța că mă va alege cineva se transforma încet într-o durere tăcută. Creșteam și știam deja că nu voi fi aleasă niciodată: nu eram nici frumoasă, nici delicată, nici nu aveam zâmbetul acela fermecător pe care îl admirau vizitatorii la alte fete cu plete lungi și ochi senini.
Costel tot nu mă scăpa din ochi, doar că acum știam că cipercuță înseamnă o mică pasăre, nu ceva urât. Zece ani mi-au trecut așteptând pe cineva care să mă ia de acolo dar într-o zi, înainte să înceapă vizita, am luat foarfeca și m-am tuns băiețește. Nu mai voiam să fiu într-o vitrină, voiam să am curajul să îmi aleg singură drumul! Educatoarele au rămas fără cuvinte văzându-mă, iar Costel a chicotit, ca de obicei:
Cipercuța, măi!
Aveam doisprezece ani atunci, iar Costel deja trecuse de cincisprezece. Nici în ziua aceea n-a venit nimeni pentru mine tunsoarea strâmbă și privirea aprigă nu inspirau încredere.
După trei ani și-a luat rămas bun de la orfelinat Costel, dușmanul meu de moarte, dar la despărțire a venit la mine.
Ei, Cipercuță, rămâi cu bine!
Drum bun, i-am răspuns fără să clipesc.
Ține-te tare! Trei ani trec repede și după aia vin după tine! mi-a spus hotărât.
Poate că nu vreau eu să vin cu tine! Cine știe ce mi-aș dori eu peste trei ani? l-am repezit, fără milă.
Costel m-a privit lung, aproape cu tristețe, și a plecat fără să se mai uite înapoi.
După plecarea lui, am simțit că încep cu adevărat viața. Am ieșit în poarta orfelinatului, am inspirat aerul rece al unui început pe cont propriu. Cu timpul, m-am schimbat: fetița urâțică a crescut într-o fată cu păr bogat, ochi mari, verzi, și o siluetă delicată. Mă întorceam spre apartamentul părintesc, moștenit de la ai mei, când în spate aud vocea cu care copilărisem:
Bună, Cipercuță!
Mă întorc și-l văd pe Costel.
Ce cauți aici? l-am întrebat, ușor iritată.
Ți-am spus că vin după tine! Am venit să țin promisiunea, s-a apropiat de mine.
Eu mi-am promis mie că de acum înainte doar eu aleg în viața mea! i-am spus pe ton serios, privind spre el. Între timp, Costel crescuse și el, era înalt, solid…
Și de ce să nu mă alegi pe mine, Anișoara?
Am să mă mai gândesc, am răspuns și am grăbit pasul spre scara blocului.
Costel m-a urmat până la intrare, și-a luat la revedere din priviri, apoi a plecat. În fiecare seară, îl vedeam cum se așază pe banca de la intrarea blocului și nu pleacă până când nu sting lumina din cameră.
Vara cea caldă a trecut, a venit toamna cu ploile ei mărunte, apoi a pus stăpânire iarna. Costel mereu era acolo, pe bancă, așteptând. Într-o seară am prins curaj, m-am așezat pe bancă lângă el:
Nu te-ai plictisit? Nu îți este frig?
Mă obișnuiesc cu frigul. Dar dacă mă alegi, nici nu-l mai simt! mi-a zis și m-a privit cu ochi blânzi, apăsați de dorință.
Am sărit de pe bancă și am fugit în casă, privind pe furiș la el cum rămâne pe loc, privind spre fereastra mea.
În seara de 31 decembrie, după ce m-am întors de la serviciu, am început să pun masa pentru revelion, să îmbrac rochia nouă. Era pentru prima oară când camera mea mirosea a cozonac și a mere coapte. Când am aruncat o privire pe fereastră, banca era goală. Inima mi-a sărit o bătaie. S-a întâmplat ceva? Am terminat totul și am turnat un pahar de vin de buturugă de pe la țară. Apoi m-am apropiat de fereastră. Tot nu era Costel. O teamă rece mi s-a cuibărit în stomac.
“Unde să-l caut? Nici adresa, nici numărul lui nu-l știu. Ce fată neinspirată sunt!” îmi spuneam printre gânduri.
Chiar în clipa aceea, dincolo de geam a izbucnit lumină! A început focul de artificii, mi-am zis. Dar, când m-am uitat mai atent, pe zăpadă, scrise cu lumânări aprinse, se vedea clar:
“ANIȘOARA, ALEGE-MĂ!”
Iar Costel, așezat pe bancă, îmi făcea cu mâna, cu ochii licărind sub cerul de Anul Nou…
