Sărbătoare la rude fără vreo graniță la ușă
*
Adu-ți aminte, dragă, și citește mai departe ca să vezi cum era odată, pe vremea când lumea nu se grăbea să trăiască, iar fiecare sărbătoare avea gust de cozonac fierbinte, vin roșu și miros de portocală, din acelea pe care le găseai doar iarna pe tarabe.
Uite așa… suspină Ştefania, ridicând cu grijă un ciob al vechii vaze de Horezu, primită de la mătușa Lidia. N-avea curaj s-o arunce, așa că o așeză pe pervaz, lângă muscata veșnic înflorită. Iartă-mă, mătușă Lidia… îngână ea, departe de ochii lumii.
Apartamentul mirosea a șampon de familie şi șampanie ieftină, dar pe undeva, în tavan, plutea încă mireasma portocalelor. Pe covor, ascunsă după canapea, zăcea o coroniţă de plastic cu sclipici. În sertarul de la măsuţa de cafea, Ştefania găsi legat un batic mătăsos cu inscripția Petrecerea fetelor de vis.
Chiar sub calorifer, timid, se ascundea o mănușă roz de spălat, cu o fundiță jumulită. Parcă voia să fugă de resturile serii trecute, dar picase la mijloc.
Ştefania, într-un halat mototolit, cu ciucurașii ponosiți, rătăcea prin cameră cu un sac de gunoi agățat de mână, zdrobind la fiecare pas foițe de bomboane uitate peste tot.
Pe pervaz, un pahar cu o dâră de vin roșu întărit. În vază nu mai erau flori, ci trei paie din plastic cu stele strălucitoare. Un șir de inimi decupate din hârtie era lipit pe perete, una dintre ele mușcată ca-ntr-o joacă de copil.
În bucătărie o aștepta alt front de luptă.
Pe masă trona stingheră jumătate de tort cu mai multe etaje, cremele curgeau ca zăpada topită, iar în el erau înfipte strâmb lumânări în formă de 3 și 8, de parcă s-ar fi sărbătorit vreun majorat, dar cu o seară înainte fusese doar o întâlnire a fetelor de demult
În chiuvetă se înghesuiau pahare cu urme de ruj, farfurii cu pete uscate de zacuscă, iar pe un scaun un pachet de cărți de ghicit soarta, răsturnate, exact ca după o prevestire dată peste cap.
*
Mecanic, Ştefania mai ridică o carte un popă de romb îi zâmbea obosit și parcă ușor ironic. Aseară, fetele așezau cărțile pentru nunți viitoare, mutări peste hotare și feți-frumoși misterioși. Șopteau, dar la final izbucneau pe rând în hohote, dând pe gât spumantul cu ieftinite promisiuni.
Aplecându-se după o sclipire mică, Ştefania scoase de sub canapea ceva moale un ciorap de dantelă, rupt, trofeu de la dansul pe taburet. Dădu din cap ușor amuzată și se retrase în dormitor, unde era ceva mai multă liniște.
Acolo, cât de cât ordine. Doar trei perne pe jos și plapuma făcută melc. Sub una din perne, găsi o foaie roz, îndoită cu grijă.
Inima-i tresări.
Oare mai o scrisoare pierdută de la Ionel de la bar pentru Ioana? Dar scrisul era cunoscut tare, rotund, la fiecare o făcea un bulgăraș mic.
Ești cea mai bună gospodină din lume! Olițica.
Privirea îi rămase pe semnul exclamării. Parcă și ăla tremura nițel. Zâmbi într-o parte. Cea mai bună gospodină, cu vază spartă și cu sclipici în cabina de duș, unde fiecare baie matinală devenea o sărbătoare.
De câte ori am zis că nu mai fac murmură, așezându-se pe marginea patului.
*
Auzi un plescăit sub papuc.
Se uită în papuc stătea pitit, perfect, un portocală cu coaja netedă. Era legat cu o agrafă de hârtiuță: să-ți fie viața dulce.
Aseară, râdeau ele de acest toast. Acum, portocala i se pare o neobrăzare blândă.
Telefonul zbârnăi pe noptieră. Pe ecran: Olița (taifunul nostru).
Normal, răspunse Ştefania, îndreptându-se în gol, dar tot ridică receptorul: Alo?
Ştefiiiii! în spatele Oliței era gălăgie, ca și cum cheful nici nu s-ar fi oprit. Ești zeiță, pe bune! Fetele încă povestesc! A mai rămas Manuela-manicura, și râdem cum ai alungat duhul din dulap!
Un glas se auzi de undeva: Spune-i Ștefaniei că numai la ea o să nasc de-acum! și încă un răs de fete.
Mulțumim, Ştefi, mai încet, adaugă Olița. Tu știi. La tine e ca acasă.
Ştefania privea portocala din papuc.
Mda, zise ea. La mine, ca acasă
Gata, nu te mai rețin! Odihnește-te, regină a ospățelor! și liniștea s-a așternut după închidere.
*
Ştefania luă ochelarii și îi așeză lângă biletul Oliței. În oglinda de la dulap zări chipul unei femei de aproape cincizeci de ani, obosită, cu ochii verzi-cristal tineri încă, și părul prins grăbit într-un coc din care răzbătea un firicel de sclipici. Unul, rebel, rămas de la petrecere.
Telefonul zumzăi din nou alt sunet. Tania fiica ei.
Ştefania oftă, trecu cu mâna prin păr, sclipiciul tot nu căzu.
Da, draga mea? acceptă video și fața Taniei, cu breton rebel și ceșcuță de cafea, apăru.
Mamă! Tania se holbă cu ochii mijiți. Știam eu. Iar sclipici pe Miti?
Pe mine, corectă Ştefania. Miti s-a ascuns de ieri, de la dansul cu cărțile. Probabil iar prin lada cu lenjerie
Și-i povesti câteva năzbâtii.
Mami, Tania zâmbi, apoi se făcu brusc serioasă. Auzi ce zici? Miti se ascunde, Horezu-i făcut cioburi, portocale prin papuci Chiar n-ai să-i spui nu Oliţei niciodată?
Ştefania simți în vorbe drag și enervare, ca două limbi de pendulă.
E greu pentru ea răspunse, din obișnuință.
Dar pentru tine nu-i greu? o întrerupse blând fata. Tu când ai stat acasă, nu ca gazdă pentru lume?
Ştefania privi mănușa roz de sub calorifer, biletul cu numele Oliței, și apartamentul gol, plin de râsete de ieri.
Nu știu Parcă și eu m-am ascuns pe undeva ca Miti.
Tania râse scurt.
Te iubesc, mamă. Dar gândește-te. Poate data viitoare bem un ceai doar noi două. Fără ghicit și fără sclipici.
O secundă de tăcere între ele, ca aerul înainte de ploaie.
Vedem noi, zise Ştefania.
Dar era prima oară, după mult timp, când vedem noi nu suna ca un da, Olița, ci a începutul altcuiva.
*
Întâia oară, Olița a venit la Ştefania așa, degeaba la început de primăvară. Afară încă era zăpadă murdară, dar pe pervazul Ştefaniei creșteau firave muguri verzi.
Ştefi, deschide, vin cu pace! se auzi glasul Oliței, înainte de sonerie. Și cu plăcintă!
Ştefania deschise ușa și dădu la o parte intră val-vârtej o femeie mirosind a parfum dulceag și vânt de martie, cu o tavă mare, rumenă.
Plăcintă cu varză, ca la bunica, mai ţii minte? fără să se descalțe, Olița deja intra-n bucătărie. Of, ce hol ai! Pare poză din revistă!
Ştefania zâmbi stânjenită, aranjând un fular pe cuier. Apartamentul ei cu două camere, la bloc, îi era mândrie și adăpost. Perdeaua la ton cu tapetul, pledul de pe canapea tricotat de mama, bucătărie cu faianță albă și chiuvetă lucioasă, florile pe pervaz.
E tare primitor, ziceau toți. Pentru ea, asta însemna ceva.
Intră, dezbracă-te, zise Ştefania firesc, luând plăcinta. Uff, ce grea!
Ca viața mea! făcu un semn larg Olița, zâmbindu-i. Să știi, Ştefi, la mine arătă spre blocul vechi al ei, bucătărie de șase metri, vecinu bormașină la orice oră. Iar la tine
Se învârti printre masă și canapea.
Aici respiri, pricepi? Respiră casa! deschise brațele. E păcat să stai singură! Hai s-o facem mică, o șezătoare? Doar noi două, plus două prietene. Sunt minunate, promit!
Păcat să stai singură ca o apăsare stranie pe spate.
Ştefania își aminti de seri lungi și reci, de tv în fundal și de eșarfe tricotate în tăcere cât era Tania pe la ai ei. Iar rudele le vedea doar de sărbători.
Şezătoare? întrebă nesigură. De ce nu… Am plăcintă, făcu cu ochiul.
Olița ridică sprâncenele.
Deci accepți?! Mă gândeam c-o să trebuiască să te mitui cu ceva mai scump! râse. Atunci, sâmbătă? Fără motiv, doar de probă, ca o repetiție de fete.
Plăcinta fu pusă la cald. Sâmbăta părea departe, doar un vis.
Bine, zise Ştefania. Pregătesc eu ceva.
Ești o comoară! o strânse Olița cu foc. Nu degeaba spun că suntem surori aproape.
Cuvântul aproape sună ciudat, dar Ştefania nu zise nimic. O înecase un viitor gust de plăcintă…
*
Paștele acelui an se făcuse tot la Ștefania, cum altfel decât din inițiativa Oliței.
La Ştefi mereu e casă! povestea ea tuturor. Pasca de revistă, ouăle ca pictate, iar pisica Miti supraveghează totul.
De fapt, Miti, pisica tărcată, semăna a paznic obosit.
Olița nu veni singură, ci cu trei prietene dintr-odată.
Obișnuită cu mese liniștite de familie, Ştefania fu uimită când îi năvăliră în hol o roșcată zgomotoasă, în gabardină galbenă, o brunetă în jachetă de piele și o minionă cu râs puternic.
Ea-i Lena, ea-i Irina, ea-i Maria, făcu prezentările Olița. Iar asta-i Ştefania, la ea mereu miroase a cozonaci și e ca-n poveste!
Grăbită, Ştefania le pusese papuci, le arătă unde să-și agațe hainelor. Calcula în gând: scaune destule, două pasci, unsprezece ouă. Salată, piftie e bine.
Deja nu mai era de ajuns. După nici un ceas, între discuțiile despre glazură la pască, Olița scoase telefonul.
Vai! Katia şi Iulia sunt pe-aproape! Ce zici, Ştefi, nu te superi? Vin cu-tot cu ouăle lor!
Să zici că Ştefania a objectat, nici vorbă cuptorul făcu clic și ea fugi la pască. Când veni iar, Olița zâmbea larg:
Gata, ajung în câteva minute!
*
Petrecerea deveni târg, ca la oraș.
Fetele se întreceau la dulciuri, își lăudau glazura și copilăria la țară. Lena, demonstrativ, aruncă lingura din vasul cu ciocolată, picurând peste fețe de masă albă, până pe jos.
Ups! zâmbi vinovat Lena. Adică-i de bine, nu?
Olița izbucni în râs, urmată de toți. Ştefania se repezi cu șervetul, dar pata rămase.
Se spală, zise simplu.
Atunci întâlni privirea Oliței: caldă, recunoscătoare. Parcă salvase nu doar fața de masă, ci întreg universul.
Spre seară, pervazul era plin de ouă colorate, pe perete o coroniță din șervețele, subi masa curele și sandale amestecate. Olița ridică paharul cu vin și declară solemn:
Fetelor, oricând la Ştefi e sărbătoare!
Aplauze. Ştefania, roșie, simți în piept o apăsare ca și când bucătăria s-ar transforma în scenă mare.
*
În copilărie era invers. Adevărata sărbătoare era la Olița.
Ea a fost mereu liderul colorat, gălăgios, fermecător. Copiii din bloc se strângeau sub geamul ei. Făcea parade în halatul mamei, fonda cluburi secrete. Chiar și bunicile îi ziceau artista noastră.
Ştefania era tipicară, invizibilă. Venea la timp acasă, restituia cărțile perfecte la bibliotecă, și-și curăța pantofii ca pe bibelouri.
Ştefi, tu ești premianta, zicea mătușa Lidia, sora mamei, mama Oliței. Stai cu Olița, îi prinde bine ordinea ta.
La adolescență, drumurile s-au despărțit. Olița s-a reîntors cu povești de discotecă, Ştefania la contabilitate, apoi la cursuri serale. Se vedeau rar, la sărbători, la mesele mari de familie.
Apoi, mătușa Lidia s-a stins. Înmormântare, pomeni, fețe obosite și certuri vechi. Prima dată de atunci, au stat împreună la ceai până târziu.
Parcă a murit casa cu mama, i-a spus atunci Olița, privind în ceașcă. Nu mai știu cum să trăiesc fără ea.
Ştefania, fără mamă de patru ani, oftă:
Merge altfel. Nu mai rău, nu mai bine. Altceva.
De atunci și-au tot dat mesaje, întâi pentru acte, apoi doar de vorbă.
Cu timpul, Olița trăgea de Ştefania ca apa unei frunze prudente.
Ce, suntem rude, dar trăim pe drumuri paralele? se supăra. Vin eu la tine, vii tu la mine.
La Olița, însă, Ştefania ajungea rar, mereu cu motiv serviciu, Tania, oboseală. Dar Olița apărea tot mai des.
*
Așa formula la Ştefi a devenit lege.
Când, unde-i petrecerea? întrebau prietenele.
La Ştefi! răspundea Olița prompt. Acolo-i bucătărie open space și salata de boeuf ruptă din revistă.
Paștele? La Ştefi.
Ziua Mariei? La Ştefi, că are loc de tort și poze bune.
O seară doar de fete? Unde, dacă nu la Ştefi e cald și gustos?
La început era flatant.
Casa primitoare devenea un mic centru. Ştefania alegea fețe de masă, rețete noi, farfurii albe de poză. Le plăcea cum fetele se mirau de curățenie, ca-n reviste.
Dar curând, valul o copleșea. Apăreau și fără Olița.
Ştefi, salut! Sunt Lena, de ieri cu Irina, avem noutăți, ne lași pe la tine?…
Altă zi: la ușă cine, dacă nu Nadejda, veche prietenă a Oliței cu care avusese cândva o neînțelegere grea. S-au evitat după aceea ani buni.
Hei, rosti Nadejda, stingheră. Olița a zis la tine petrecerea, pot ajuta cu ceva
Ştefania stătu o clipă, gata să zică nu, dar tot s-a dat la o parte.
Intră Bei un ceai?
Prosopul din mâna ei era strâns ca un nod.
*
Prima tentativă de protest a fost copilărească.
Vrei să strici sărbătoarea? Ia fursecuri proaste! și-a zis.
De obicei, lua din brutărie covrigi dulci, crocanți, cu arome de copilărie. Atunci a ales conștient cele mai banale, ieftine și sfărâmicioase din supermarket.
Să vadă că nu totul la mine e ca-n restaurant, gândi încăpățânată.
Petrecerea, desigur, a reușit. Prietenele compensau dulciurile fade cu glume bune. Cineva a adus brânză, altcineva măsline, Olița cu roșii umplute. Către final, Maria a pus pe clanța de la ușă niște mărgele din plastic uriașe, uitate acolo. Dimineața, Ştefania s-a amuzat.
Îi veni iarăși Olița, râzând:
La tine și pe clanță e sărbătoare!
Voia să zică e prea mult, dar fața aceea bucuroasă o opri.
Sărbătoare, șopti strecurându-se printre oale.
Iar sărbătoarea nu voia să mai plece
*
Cel mai curat bârfă de fete a fost când Olița anunță: Gata, vetem privim în viitor azi!
Ştefi, tu ești oracolul nostru! La tine și ceainicul dă din casă!
Ştefania privi la ceainicul vechi, cu calcar. Oracol, zici?
Una din fete aduse cărți de Tarot, o lumânare groasă de ceară și oglinjoară cu ramă sculptată.
Fete, azi chemăm spiritele! anunță solemn.
Ştefania pufni.
Spirite de borș, când mă uit în jur!
Eh, relax, e joc! râse Olița.
Stinseră luminile, aprinseră lumânarea, umbrele aurii jucau pe fețe. Miti, pisica, ciulită pe pervaz.
Lena așeza cărți, oglinjoara reflecta fețe parcă din alte vremuri.
Acum întrebăm universul, șopti.
Ştefania se simțea în plus la propria masă. Întrebarea lor iubire, bani, plecări nu-i spuneau nimic.
Cândva, parcă în ciudă, se stinse lumina. Prima o dată într-o cameră, apoi peste tot.
Vai! șuieră cineva.
E semn! murmură Lena și fetele ţipară entuziasmate.
Ştefania se repezi la telefon s-aprindă lanterna, când o umbră îi trecu pe sub picioare. Miti, panicată de zgomote, dădu buzna în dormitor, trântind ușa de la dulap.
E semn clar: nu încap spiritele la noi! şuieră Ştefania.
Luminile s-au aprins repede. De vină fusese vecinul cu flexul pe scară. Pisica n-a ieșit din dulap o zi întreagă. Ştefania o mângâia blând:
Hai, Miti, ne ascundem împreună?
Pisica tăcea, mai ales acolo unde rămăsese sclipici.
*
Ştefania a decis greu.
Stătea la bucătărie, privind cursorul pe ecranul telefonului.
Scrise: Olița, data viitoare sărbătoriți la tine. Șterse.
Altă variantă:
Olița, nu mai pot
Olița, hai să nu mai facem chefurile la mine.
Olița, sunt obosită de atâta oaspeți.
Prea blând sau prea dur, niciodată nu suna cum trebuie. Avea în minte replicile Oliței: Ştefi, tu înțelegi, nu-ți-e greu
Într-un târziu, lăsă telefonul și se duse la oglindă.
Olița, data viitoare la tine, spuse. Vocea îi tremura ca după febră. Se îndreptă.
Fără scuze, auzi vocea Taniei. Ai dreptul.
Se îndreptă, bărbia sus, ca la spectacol.
Olița, privindu-se în ochi, îmi plac întâlnirile noastre, dar nu mai pot cu atâtea petreceri la mine. Data viitoare, la tine.
Vocea îi dădea să plângă, dar continuă.
Fără dar, fără poate. Nu sunt biroul de scuze.
Ştefania reveni la mesaj:
Olița, chiar m-am săturat. Data viitoare la tine, bine? Am nevoie de pauză.
Degetul tremură, frica de a pierde, frica de a fi numită plicticoasă.
Trimise. Apoi șopti: E pentru binele nostru, să vorbim față-n față.
În oglindă, tot exersa.
Olița, e casa mea, și mă copleșește
Olița, te iubesc, dar nu trebuie să fiu gazdă tuturor
Olița, hai să stabilim granițe.
La cuvântul granițe, vocea devenea un șuier.
Dar între a treia și a cincea repetiție, privirea i s-a schimbat: nu furie, nu blândețe, ci hotărâre. Calmă, tăcută.
Bine, îi spuse dimineții din oglindă. Merg la ea. Nu la mine. La ea.
*
La Olița, Ştefania s-a dus anume fără anunț.
Dacă ea vine cu plăcintă și fetele, fără să mă întrebe, pot să mă duc și eu, măcar o dată. Nu ca gazdă ca oaspete. Ca martor.
Bloc de epocă, scări late, tencuială scorojită. Vremea când spiritul istoriei părea romantic acum nu o mai încânta deloc.
Fără lift, Ştefania urca pe scări, privind urmele de covor sintetic, miros de detergent ieftin și ciorbă răsuflată.
Ușa Oliței, recunoscută imediat: coroniță de plastic și o tăbliță Aici stă minunea. Cândva era simpatic, acum părea trist.
Bătu. Nimic. Sună. După minute pași târșiți, voce răgușită:
Cine-i?
Eu, Ştefania.
Zăvorul rezistă. În cele din urmă, ușa se deschise.
Olița, ciufulită, într-un trening subțiat și într-un singur ciorap. Al doilea în mână, ochii somnoroși.
Ştefi, tu? Ce te-a adus fără veste?
Tu când mă anunți înainte să vii? răspunse calm.
Olița clipește, lasă ușa să se deschidă.
Apartamentul lovea din prima nu cu mobila, ci cu golul din el.
În hol nu era nici preș, nici raft de pantofi. Doar mopul sprijinit de perete, pantofi vechi, cizme și pete de cafea pe gresie.
Dincolo un singur divan vechi, haine într-o grămadă, valuri pe margine.
Pe jos, sticle goale de vin, cutii de energizant, o revistă fără copertă, laptopul pe taburet, scrumieră plină de mucuri.
Sub masă două căni una răsturnată, uscată, alta cu cafea întărită și scrum plutind deasupra.
Ştefania își aminti cum Tania numea acele căni cafea beată.
Pe pervaz nu flori, ci pahare de plastic, o pungă de chipsuri și o lămâie trecută.
Îi veni un gol în stomac nu doar dezordine, ci o viață cu colțuri goale.
*
Nu te uita așa, spuse sec Olița, prinzându-i privirea. Nu am strâns după… după toate.
După ce? întrebă încet.
După mama, după serviciu, după tot… după viață, de fapt.
Olița trecu în bucătăria minusculă o masă, un scaun, un frigider mat. Chiuveta plină, tigaia cu cartof negru, gunoiul nescos.
Voiam să te sun, confirmă, punând ibricul. Dar… nu știu…
Ştefania ținea geanta la piept. Chipurile de la masa trecută îi reveneau în minte fața de masă albă, tortul, sclipiciul, râsetele. Acum era un alt tărâm, tăcut, neschimbat.
Realiză brusc: pentru Olița, casa ei era unicul adăpost.
Ai venit… cu vreun scop? întrebă Olița, întorcându-se.
Da, răspunse Ştefania. Dar și cu o mică inspecție.
*
Credeam că încă te superi, oftă Olița, așezându-se greu. Ochi lucioși, dar nu de fericire.
Chiar mă supăr, zise Ştefania onest. Nu mai pot cu toate șezătorile la mine. Aseară a fost prea mult.
A așezat geanta, fără să miște nimic de pe masă.
Dar am vrut să înțeleg…
Olița își trecu mâna pe față, stricându-și rimelul.
Ce anume vrei să pricepi?
De ce la tine… e așa. Și de ce la mine e ca acasă?
Olița râse scurt, amar.
Pentru că tu ai casă, Ştefi. Eu am doar decor. Nu simt că-i al meu. De când a murit mama, de când ne-am certat toți. Pereții nu-s ai mei. Eu doar… stau aici, lucrurile sunt, casa-i nu.
Ştefania simți un nod în piept. Își aminti de primele luni după moartea mamei. Cum strămutase mobilele, doar să simtă că trăiește altceva.
Când vin la tine… totul e la loc. Pledul, ceștile, Miti la geam. Tu știi orice, unde-i așezat. Ești ca și cum, nu știu… stăpâna vieții.
Olița suspină.
La tine nu mi-e frică. Nu mă simt singură.
Ştefania simți un val cald sub stern.
Eu… râse stingherit Olița, am crezut că-ți place să ai mereu lume. Că te bucură agitația.
Şi-a împreunat mâinile.
Eu chiar am crezut că ești fericită când gălăgia umple casa. Nu voiam să văd… făcu semn spre cani și haine, haosul ăsta. Eu doar mă agățam de tine, ca ultim loc ca înainte de mama.
Ştefania înghiți în sec.
Și așa… zise încet, casa mea s-a umplut de… haosul tău.
Olița își acoperi fața.
Mi-e frică să fiu singură, Ştefi. Seara vine vocea mamei, acuză, ceartă, n-ai făcut bine. Dau drumul la muzică, chem lume și fug la tine, fiindcă acolo simt că am iar acasă.
Ştefania stătea acum vizavi. Replicile exersate la oglindă nu mai păreau tăioase.
Olița, rosti blând, dar ferm. Îmi pare rău că te simți așa. Eu încă mă bucur dacă spui că a mea casă e adăpostul tău. Dar…
Își așeză mâinile pe masă ca să nu tremure.
Nu mai pot să fiu mereu salteaua ta de scăpare.
Olița privi-n podea; Ştefania expiră zgomotos.
Hai să încercăm altfel, propuse.
*
Altceva, cum? întreabă Olița printre șervețele.
De exemplu… nu toate sărbătorile la Ştefi.
Aruncă ochii pe cana uscată de pe linoleum, pe hainele deranjate.
Începem cu ideea că o casă nu este doar loc de veselie, ci și de respect pentru tine însăți.
Olița surâse trist.
Rușine de mine, am de mult.
Atunci, reparam aici, Ştefania se ridică. Dacă tot cari toate chefurile la mine, locul ăsta rămâne lipsit de viață. Eu… nu mai rezist.
Sprijinindu-se de scaun, privi în ochi pe verișoara ei.
Uite ce propun: întâlniri, prin rotație. O dată la mine, o dată la tine. Dar nu grămezi doar două-trei persoane. Și nu săptămânal, ci o dată pe lună.
Tu chiar vrei… să vezi lume aici? arată spre dezordine.
Începem să nu-mi mai folosești casa ca unic refugiu. Ci să faci și aici un acasă.
Se îmblânzi la privirea Oliţei.
Și altceva… nu cu oameni. Începem cu noi.
Olița se încruntă.
Adică?
Ştefania suflecă mânecile.
Începem să aruncăm gunoiul, să spălăm ceștile, să ștergem masa și… să coacem clătite. Nu cu fetele, nu cu ghicit. Doar noi două.
Clătite? Chicoti Olița; în ochi o scânteie cunoscută. Eu știu mai bine să fac gogoși!
Atunci gogoși, zâmbi Ştefania.
*
Și-au început.
Mai întâi stângaci. Ştefania aduse sacul la ușă, Olița strângea ceștile rușinată. Când apa fierbea, povestea:
Nici eu n-am crescut cu divan curat, zâmbi. Mama așa mă învăța, apoi viața.
Olița nu spunea nimic, doar freca ceștile cu ambiție, de parcă era examen.
Când s-a simțit miros de ulei încins Olița, cu făină pe mâini, era iar fetița de la scară, ce făcea parada modei. Doar că acum aici aveau pereți crăpați și cartofi reci.
La masă, când mușcau din gogoșile calde, sună cineva la ușă.
Iar? tresări Olița.
Ştefania privește pe vizor și îi apare un zâmbet.
Cineva cunoscut, declară ea.
În prag Tania, cu rucsac în spate și o pungă.
Am venit după miros, se scuză. Ți-am scris, mamă, n-ai răspuns. Am intrat așa, să văd ce faceți.
Olița coboară ochii. Tania privește camera, masa, pe mama ei și pe verişoară. Mirare, apoi aprobare în privire.
Of, râde. Acum și la mătușa Olița e sclipici.
Ce sclipici? întreabă aceasta.
Uite pe tavan, râde Tania.
Ridică ochii: pe lampă, agățată, strălucea o steluță argintie, rătăcită de la vreo haină.
Ştefania râse.
Vezi, murmură. Acum avem amândouă sclipici. Și nu doar eu.
Important să fie… cu voia tuturor, conchise Tania.
Ştefania simți o liniște nouă. Încă o enerva Olița, încă se temea de șezători, dar avea o alegere. Și Olița la fel.
Stăteau toate trei pe bucătăria mică, mâncau gogoși din aceeași tigaie și, când făina albise pe obrazul Oliței, au râs toți.
Și-n râsul ăsta nu era nimeni folosit fără întrebări. Erau doar Ştefania, Olița și Tania. Cel mai mic, dar curat, început de sărbătoare: fără regine de bufet, fără cea mai gospodină din lume, doar noi, așa cum suntem.
