Sărbătoare la rude intrare fără hotare
*
Încă mirosea a șampon ieftin, a șampanie și, curios, a portocale, deși nu curățase nimeni portocale în ajun la mine acasă pe Aleea Teilor din Chișinău. Pe covorul vechi, sub canapea, zăcea o coroniță de plastic cu sclipici. În sertarul de sub masa de cafea am găsit un fular de mătase, legat cochet, pe care scria Petrecerea visurilor.
Sub calorifer dormea o singură mănușă de cauciuc roz cu o fundiță jerpelită părea de parcă încercase să fugă, dar s-a blocat pe drum.
Eu, în halatul meu de molton, mototolit, cu ciucurele de la cordon pe jumătate descusut, am traversat sufrageria cu un sac menajer în mâini, iar la fiecare pas trosneau discret hârtiile de la bomboane călcate.
Pe pervaz trona un pahar cu resturi uscate de vin roșu, iar în vază, în loc de flori, trei paie cu steluțe strălucitoare. Pe perete mai curgea o ghirlandă din inimi de hârtie, una dintre ele mușcată vizibil.
În bucătărie mă așteptau alte lupte.
La masă, în mijloc, trona jumătate de tort cu trei etaje. Crema de unt se scursese ca un om de zăpadă topit, iar pe margine erau înfipte, oarecum strâmb, două lumânări în formă de 4 și de 8 deși nu sărbătorisem vreun majorat, ci doar o întâlnire între fete.
În chiuvetă, paharele cu urme de ruj se sprijineau măgulitoare unul în altul. Un platou cu urme de humus se înmuiase sub un șervet umed. Iar pe un scaun era un pachet de cărți de ghicit, jumate cu fața-n sus, jumate întoarse, de parcă s-ar fi încurcat profeția…
*
Am ridicat o carte popa de caro mă privea, obosit, de parcă știa tot ce urmează. Fetele, ieri seară, alcătuiau viitoarele nunți, mutări și bărbați străini din cărțile astea. Întâi șopteau, apoi râdeau tare, sorbind prosecco și visări deșarte.
Aplecându-mă să culeg o sclipire, am agățat ceva moale de sub canapea: era un ciorap dantelat, sfâșiat la bandă trofeu al dansurilor pe taburet de aseară. Am dat din cap și-am plecat spre dormitor, acolo măcar era liniște.
*
În dormitor, aparent ordine. Dacă ignorai cele trei perne aruncate pe jos și plapuma modelată-n melc. Când am aranjat perna, sub ea am găsit o foaie de hârtie roz, pliată.
M-a străfulgerat ceva neplăcut. O fi din nou vreo biletă uitată de unul Dani de la bar pentru una din prietenele Verei? Dar recunoșteam scrisul: litere mari, înclinate, fiecare o rotunjită ca un bob de mazăre fix ca la Verea.
Ești cea mai bună gazdă din lume! Verea.
Am rămas privind semnul exclamării care părea însuflețit. Am zâmbit abia schimonosit. Cea mai bună gazdă cu vaza ciobită de la mătușa Lenuța, cu sclipici în duș unde fiecare duș matinal devine foc de artificii…
De câte ori mi-am jurat că niciodată am mormăit, așezându-mă pe marginea patului.
Sub tălpi a trosnit ceva umed.
Am tras papucul și-am găsit înăuntru o portocală mică, perfectă, cu coajă ceruită. De ea era prinsă cu elastic o bucățică de hârtie: să-ți fie viața dulce.
Ieri am râs pe tema acestui toast. Azi portocala mi s-a părut o ironie.
Telefonul vibra pe noptieră. Pe ecran: Verea (uraganul nostru).
Desigur, i-am zis încăperii goale, dar am răspuns, curățându-mi vocea: Alo.
Domnișoarăăăăă! în telefon gălăgie, de parcă petrecerea nu s-ar fi terminat, doar s-a mutat altundeva. Tu ești zeiță! Fetele încă povestesc cum ai speriat fantoma dulapului!
Pe fundal se aude: Să-i zici Marianei că doar la ea vreau să nasc! urmat de râsete.
Mulțumesc, Mariana! , deja mai încet, a zis Verea. Tu… știi. La tine e ca acasă.
Eu am privit la portocala din papuc.
Da, am zis. La mine e ca acasă…
Nu te rețin! Odihnește-te, regina bufetului! apoi s-a întrerupt brusc, aducând iarăși liniștea.
*
Mi-am dat jos ochelarii, punându-i lângă biletul Verei. În oglinda dulapului se vedea o femeie de vreo cincizeci de ani, obosită, dar cu ochi verzi, tineri și părul adunat fără grijă, din care ieșea un sclipici. Unul singur, încăpățânat.
Telefonul a vibrat din nou, de data asta apel video: Cătălina” fata mea.
Am oftat, am trecut mâna prin păr sclipiciul tot acolo.
Da, fata mamei? am răspuns, chipul ei cu breton ciufulit, cană de cafea în mână.
Mamă! și-a mijit ochii. Știam eu. Iar sclipici pe Pisica?
Pe mine, i-am corectat. Pisica s-a ascuns de ieri, de groaza dansului cu cărți. Probabil e în sertarul cu lenjerie…
I-am povestit detaliile.
Mamă, a râs Cătălina, apoi s-a încruntat. Te auzi? Pisica se ascunde, vaza spartă, portocale în papuci… N-ai putea să-i spui Verei nu?
În vocea ei simțeam tandrețe și iritare, ca două pendule.
Verei i-e greu, am răspuns pe pilot automat. Tu știi.
Dar ție nu ți-e greu? m-a întrebat blând. Ți-ai mai dat timp să te odihnești, nu doar să primești musafiri?
Mi-am aruncat ochii pe mănușa roz, pe biletul de sub mână și pe apartamentul gol, încărcat de râsete de ieri.
Nu știu, am răspuns sincer. Cred că și eu m-am ascuns de ceva vreme sub dulap, cu tot cu pisică.
Te iubesc, mami, a zâmbit fata. Dar gândește-te. Poate data viitoare bem ceai amândouă, fără ghicit și sclipici.
Semnalul a sărit, apoi a revenit. O secundă de pauză între noi ca un cuvânt nerostit.
Vedem, am spus.
Dar pentru prima dată, vedem nu suna ca un bine, Verea, ci ca începutul a ceva nou.
*
Prima dată Verea a venit la mine doar așa, la mijloc de martie, când zăpada de pe străzile Chișinăului încă păstra dâre de mocirlă, iar pe pervazul meu creșteau primele vlăstare verzi.
Mariana, deschide, vin cu pace! se auzea veselă înainte de a suna. Și cu plăcintă!
I-am deschis și am făcut loc. S-a năpustit în hol mirosind a parfum vanilat și aer rece. Avea în brațe o tavă imensă.
Plăcintă cu varză ca la bunica, ții minte? deja se despăcea în bucătărie, încălțată, desigur. Doamne, holul tău! Parcă-i poză de revistă!
Am tresărit, îndreptându-mi fularul bine împăturit de pe umeraș. Apartamentul din blocul de pe str. Testemițanu era mie drag, ales cu grijă: tapetul în ton cu draperiile, pled tricotat de mama pe canapea, bucătăria cu faianță albă și blatul de lemn, pervazurile pline cu flori.
Intră, dezbracă-te, i-am zis, preluând tava. Greu…
Ca viața mea, râdea Verea cu ochi jucăuși. Uite… la mine pereți subțiri, bucătărie șase metri și vecinul forțează bormașina non-stop… La tine…
S-a învârtit prin bucătărie-sufragerie, la masa rotundă și canapeaua de la geam.
La tine-i aer! Să nu cinstești singură-i păcat! Hai facem mini-petrecere? Doar noi, plus două prietene de-ale mele. Sunt faine, promit!
Să nu stai singură mi-a atins un nerv vechi.
Mi-am amintit multe seri lungi, numai eu și televizorul pe fundal, torcând un fular cât Cătălina era pe la ai ei. Rudele mă căutau doar la sărbători.
Petrecere? am repetat. De ce nu. Tocmai avem plăcintă! i-am făcut cu ochiul, să par relaxată.
Verea a făcut ochii mari.
Deci zici da? Mariana, credeam că trebuie să mitui cu plăcintă și a râs. Sâmbătă, da? Fără motiv, să-i spunem… repetiție de petrecere între fete.
Am pus plăcinta la cuptor, să o încălzesc puțin. Sâmbăta părea departe. Ireală.
Bine, am zis. Sâmbătă fac și eu ceva.
Mariana, ești o comoară! Verea m-a strâns de zici că-mi trosneau coastele. Păcat de nu suntem surori pe bune…
*
Paștele tot la Mariana a fost anul acela. Desigur, ideea Verei.
La Mariana e ca acasă! spunea tuturor. Pască de poză, ouă de revistă și Pisica supervizor!
În realitate, Pisica tigrata noastră Mioara era mai degrabă un paznic plictisit, dar serioasă dădea mai bine în poveste.
Pe lângă Verea au venit, desigur, alte trei prietene galagioase.
Eu, obișnuită cu mese cumpătate, m-am trezit cu holul plin de geci, încălțăminte și fetele Verei: una roșcată în pardesiu galben, o brunetă în geacă de piele, alta brunetă chicotind zgomotos.
Ea-i Mariana, cea cu ospitalitatea, făcea prezentările Verea. Le descălțam, le dădeam papuci, arătam cuierele. În minte, inventar: suficiente scaune, două cozonaci, 11 ouă. Plus salate și răcitură.
Nu a fost destul. Spre seară Verea: Ups, uitasem, Oana și Irina-s în apropiere, le chem. Tu nu te superi, aduc ele ouăle lor!
Am deschis gura să zic ceva, dar cuptorul a pocnit. M-am dus la cozonaci. Când m-am întors, Verea deja le invita pe fete via mesaj.
Vin în jumătate de oră!
*
Petrecerea a devenit rapid o mini-piață de Paște.
Fetele discutau despre glazura de cozonac și copilăria la cuptorul bunicii. În vervă, roșcata a rotit lingura cu ciocolată rezultatul, stropi maronii pe fața de masă albă ca spuma laptelui, fix până la capăt.
Oops! a rămas cu zâmbetul de vinovată. Adică… noroc la bani?
Verea și restul au izbucnit în hohote. Eu, reflex, am șters pata. Era deja absorbită.
Nicio problemă, se spală.
Am prins privirea Verei caldă și recunoscătoare, de parcă salvam mai mult decât o față de masă.
Seara, pervazul era plin de ouă colorate, pe perete o coroniță din șervețele (toate am meșterit-o), sub masă cineva și-a lăsat sandalele. Verea, cu pahar de vin roșu, a proclamat solemn:
Fete! Oficial declar la Mariana mereu e sărbătoarea adevărată!
Toate au aplaudat. Eu, roșind, am simțit că acel sărbătoare adevărată parcă prinde rădăcini sub coaste. Zece ani am tras să fie ordonat. Poate scăpa ceva al meu…
*
În copilărie era pe dos. Adevărata sărbătoare era la Verea.
Era lider, zgomotoasă, populară. Curtea de la bloc era a ei. Facea parade cu halatul mamei, cluburi secrete sub scară. Bunicile o botezaseră actrița noastră.
Eu, cumințica: mereu la timp acasă, dau cărțile la bibliotecă întregi. Mătușa Leontina sora mamei, mama Verei spunea: Mariana, tu ești olimpica noastră, ține-o pe Verea sub observație.
Adolescente, ne-am despărțit. Verea s-a întors devreme acasă, cu povești despre discoteci, eu am intrat la Colegiu, apoi la Facultate, seral. Am devenit contabilă, viață în linie dreaptă. Ne vedeam rar, la sărbători în familie, toată suflarea la masă.
Apoi a murit mătușa Leontina. Înmormântare, pomeni, dispute vechi răscolite. Atunci am stat la bucătărie cu Verea până la trei dimineața, înghițind amarul cu ceai dulce.
Parcă a murit casa cu mama, spunea Verea privind în cană. Nu-mi vine să cred cum să funcționeze altfel…
Eu, cu mama plecată de patru ani, i-am zis:
Funcționează, doar că altfel. Nici mai bine, nici mai rău. Altceva.
De atunci am început să vorbim mai des. Prima dată, despre succesiuni, acte; pe urmă, doar să întreb: Ce mai faci?
În timp, Verea m-a tras în vârtejul vieții ei ca un curent subt și leneș.
Suntem rude, dar să nu fie ca în povești fiecare în bula ei, protesta ea. Eu vin la tine, tu la mine.
Adevărul e, la Verea acasă nu mergeam de obicei. Ba serviciul, ba Cătălina, ba oboseală. Dar Verea, invers: mai des la mine.
*
Formula la Mariana a ajuns standard.
Fetelor, la Mariana, clar. Nu la mine, am o bucătărie de closet, la Mariana ai sufragerie open-space de instagram!
Unde-i Revelionul? la Mariana, și vine și salata de boeuf ca tortul.
Paștele? la Mariana.
Aniversarea Mădălinei? la Mariana, facem tortul și mai frumos!
Seară fără motiv cu vin? Unde altundeva decât la Mariana, la ea-i cald și gustos.
La început mă simțeam bine. Casa mea devenea centrul, oamenii veneau cu drag. Alegeam șervețele asortate, încercam rețete noi, mă bucuram când Verea și prietenele făceau ochii mari: Mariana, ai ca în reviste!
Dar treptat, casa s-a umplut prea tare. Vizitele au venit chiar și de la cunoștințele Verei…
O dată, după ce Livia (o veche cunoștință din tinerețe ce mă judecase grav pe nedrept) a apărut, invitată tot de Verea, cu moșteniri de ranchiună, am vrut să spun: Verea s-a încurcat, nu organizez nimic. Dar am făcut loc, le-am servit ceai…
*
Prima încercare de protest a fost aproape copilăroasă.
Dacă vrei să strici cheful, cumpără biscuiți proști, mi-am zis. În locul covrigilor de la brutăria de colț, am ales cei mai ieftini biscuiți sfărâmicioși din magazin. Să vadă că nu-i totul la Mariana ca la restaurant.
Petrecerea, evident, a reușit. Biscuiții proști au trecut neobservați, vorba bună și, cum era de așteptat, Verea s-a oprit la ușă la plecare: La tine până și clanța e festivă!
Aș fi vrut să zic: Nu e sărbătoare, e haos. Dar entuziasmul ei nu lăsa loc la replică.
Petrecerea rămânea, zi de zi…
*
Cel mai special a fost seara de ghicit anunțată solemn de Verea pe grup: Fete, azi proroceala! Mariana, ești oracolul nostru. La tine și ceainicul spune povești!
Eu am privit la ibricul meu cu reziduuri de calcar, oracol, ce să spun…
Lena, una din fetele Verei, a venit cu set complet: tarot, lumânare groasă, oglinjoară sculptată.
Azi contactăm spiritele! solemn.
Am râs nervos: Spiritele? Poate spiritul borșului. Pe aici numai el mai bântuie…
Hai, joacă-te! a râs Verea. E de distracție.
Au stins lumina, au aprins lumânarea. Umbre aurii în cameră. Mioara, de obicei la calorifer, s-a urcat ciufulită pe pervaz.
Lena a așezat cărțile, oglinda cu fețele fetelor înflăcarate. Întrebăm universul, a șoptit.
Eu, pe marginea canapelei, simțindu-mă străină în propria casă. Priveam cum lumâna clipește, fețele lor pâlpâie. Întrebări despre iubiri, bani, plecări parcă niciuna nu mă privește.
Și, deodată, ca să întregească atmosfera, a pâlpâit becul, apoi încă o dată, apoi a picat curentul.
Ooo! a zis cineva speriat.
Semn! șoptește Lena, fetele țipă încântate.
Eu am întins automat mâna la telefon, să pornesc lanterna, tocmai când un ghem de blană trece pe sub picioare. Mioara, speriată, cu un mieunat răgușit, s-a băgat în dulapul din dormitor.
Semn clar, am spus. Că ne sugrumă spiritele.
Lumina s-a întors peste câteva minute. Vecinul de la etaj pornise aparatul de sudură și sărise siguranța. Dar Mioara n-a ieșit din dulap încă o zi. Doar miorlăituri descurajate răsunau din adâncul sertarelor cu prosoape.
Când, după atâta timp, pisica a ieșit tremurând și murdară, am mângâiat-o spunându-i: Ne ascundem împreună oare?
Mioara a plecat bombănind spre bucătărie, unde încă mai strălucea câte-o sclipire demult uitată.
*
N-am reușit să schimb nimic din prima.
Stăteam la masa din bucătărie, privind ecranul telefonului cu mesajul început: Verea, să petreceți la tine data viitoare, apoi șters.
Am probat variante: Verea, nu mai pot…, Verea, hai să mai lăsăm cu petrecerile la mine, Verea, am obosit de musafiri, pe bune.
Orice aș fi scris, suna ori prea blând, ori prea dur. Mă bântuiau replicile Verei: Mariana, știi că pe tine se poate conta, tu ești bună, nu-ți e greu la nimeni…
Am tras adânc aer, am pus telefonul deoparte și m-am dus la oglinda de pe hol. Becul arunca umbre pe fața mea. Am luat peria de păr, dar în loc să-mi aranjez părul, m-am uitat fix în ochi:
Verea, data viitoare petreceți la tine.
Vocea mi-a tremurat.
Fără scuze, am auzit șoapta Cătălinei în minte. Meriți să zici nu.
M-am îndreptat. Verea, am rostit privindu-mă, mă bucur de serile noastre, dar am obosit de petrecerile la mine. Data viitoare le faci la tine!
La acel la mine, vocea devenea protector-justificativă.
Fără dar. Eu nu-s avocată!
Am scris încet: Verea, chiar sunt obosită. Data viitoare la tine, bine? Am nevoie de pauză de la invitați.
Degetul a stat pe Trimite. Sub stern, anxietate: să nu o pierd, să nu o jignesc, să nu-mi aud: Tu mereu ai fost scorțoasă…
Am trimis și-am pus telefonul deoparte.
Acum e vremea să vorbim pe bune, am șoptit.
În fața oglinzii, am repetat de mai multe ori ce aveam de spus.
Verea, e casa mea, e greu când am tot timpul lume…
Verea, te iubesc, dar nu trebuie să fiu platou pentru toți…
Verea, hai să fixăm niște limite.
Dar la limite”, vocea îmi slăbea iar. În oglindă, nu vedeam o gazdă fermă, ci o femeie ce abia învață să spună nu, cuvânt străin ca și cum ai încerca altă limbă.
Dar după a treia, a cincea repetiție, privirea mi-a devenit altfel nu furioasă, ci hotărâtă. Neclintită.
Gata, i-am zis dimineții. Plec eu la ea. Nu invers.
*
La Verea acasă am mers fără anunț.
Dacă ea vine cu plăcintă și fetele fără să întrebe dacă-s acasă, pot să merg și eu pe neașteptate. Nu ca gazdă de sărbătoare. Ca martor.
Casa Verei, un bloc bătrân la Botanica tavan înalt, pereți cu tencuială scorojită, miros de gaz vechi. Altădată mi se părea boemă; acum, tristă.
Fără lift. Pe scările largi, pași greoi, priviri pe trepte tocite. Al treilea etaj: miros de odorizant ieftin, supă învechită.
Ușa Verei, decorată cu o coroniță veche, inscripție hazlie: Minunea locuiește aici. Altădată mi se părea veselă, acum copilăroasă.
Am bătut. Nimic. Am sunat, trill lung. După un timp, foșnete, pași, o voce buimacă:
Cine e?
Eu, Mariana.
Cumpăna zăvorului părea să tragă de timp. În sfârșit, s-a deschis.
Verea apăru, ținându-și ușa ca pe scut. Trening lălâu, un singur ciorap din lână, celălalt în mână. Părul prins dezordonat, ochii umflați.
Mariana? Fără mesaj?
Tu mă anunțai când apareai la mine? calm.
A clătinat, dar mi-a făcut loc.
Dincolo nu m-a izbit mobila sau pereții, ci golul. Simțeam cu pielea.
În hol nu tu covoraș, nu tu pantofar. O mătură sprijinită, pantofi răsfirați. Pete uscate pe podea.
În cameră, un singur divan, cândva verde-crud, acum ros. Pe el, haine rochii, blugi, tricouri, un maldăr. Pe jos, sticle goale, cutii și un laptop pe taburet, lângă o scrumieră plină. Două căni sub masă, una sleită, alta cu lapte uscat și scrum de țigară.
Pe pervaz nu flori, ci pahare de plastic, pungi de chipsuri, o lămâie uscată.
Mi s-a strâns inima.
Nu era murdărie, era… lipsă de viață, nimeni nu conta.
*
Nu te holba așa, a zis Verea, simțindu-mi privirea. N-am reușit să fac ordine după… după tot.
După ce? am șoptit.
După mama, serviciu, tot haosul ăsta. După viață, ce să mai.
S-a dus în bucătărie, cu inima strânsă. Mică, întunecoasă, masă, scaun, frigider vechi, chiuvetă cu vase împietrite, tigaie cu cartofi vechi. La colț sacul de gunoi, nici el dus.
Voiam să te sun, a spus, punând ibricul, clar neediat. Dar n-am avut… Putere?
Stăteam cu geanta strânsă la piept, cu gândul la bucătăria mea ordonată. Aici, ca-n alt film.
Am realizat clar: pentru Verea, apartamentul meu e un refugiu, nu doar comod.
Ai venit pentru ceva anume? abia a întrebat Verea. Sau ca să mă judeci?
Am venit pentru ceva anume. Dar și… să văd cu ochii mei.
*
Eu… Verea s-a prăbușit pe scaun. Credeam că te-ai supărat pe mine.
Ochii îi luceau de lacrimi.
M-am supărat, am admis. Sunt sătulă de petreceri la mine. Azi-noapte a fost picătura.
Am pus geanta pe masă, fără să fac loc de la borcane.
Dar am vrut… să înțeleg.
Verea s-a șters pe față, bariera rimelului s-a topit.
Să înțelegi ce?
De ce aici e așa, iar la mine tot ca acasă.
Râzând printre lacrimi, Verea: Pentru că la tine e casă, iar aici… eșarfă de decor ieftin. De când a murit mama, nu mai simt acasă nicăieri. E ca și cum locuiesc cu chirie la propria viață. Lucruri am, dar casă nu. Ai înțeles?
Am tăcut. Mi-am amintit cum, după moartea mamei mele, mi-am schimbat draperiile ca să nu simt străinătatea.
La tine… când vin, totul are locul lui: pled, cești curate, pisica pe pervaz. Tu știi ce faci, parcă ești stăpână peste viață.
A început să plângă cu sughiț.
Pentru prima dată la tine, nu mi-a mai fost frică. Și nu eram singură.
M-a pătruns o compasiune caldă.
Și eu… râdea amar am crezut că-ți place vuietul casei… Că e animație, nu singurătate.
Și-a strâns palmele.
Chiar am crezut că te bucuri de agitație. Și n-am văzut… a făcut un gest pe canapea. Nu voiam să văd. Mă trăgea la tine ca la singurul acasă de când a murit mama.
Am înghițit sec.
Și de aia… am zis încet casa mea a devenit doar o extensie a dezordinii tale?
Verea și-a ascuns fața.
Mi-e frică să fiu singură, Mariana. Groază. Seara aud vocea mamei prin casă… Doar la tine găsesc puțină pace.
M-am pus pe scaun. Nu mai era loc de supărare, doar de adevăr.
Verea, am spus blând, dar clar îmi pare rău că ești atât de singură, dar… nu mai pot fi singura ta pernă.
A lăsat capul in piept. Am oftat.
Hai să încercăm… altfel.
*
Altceva cum? s-a șters Verea pe șervețel.
De exemplu, nu toate petrecerile la Mariana.
Mi-am aruncat ochii pe cănile de pe jos, pe canapeaua prăbușită, pe gunoiul din colț.
Casa e locul unde nu-ți e rușine cu tine însăți.
Mie mi-e rușine de mult, a recunoscut.
Atunci începem acum. Dacă tot aducem lume la mine, aici rămâne constant gol. Și pe mine mă apasă greu.
Deci spui chestii pe bune. Cui să aduc aici oameni așa?
Nu trebuie să fie la mine refugiul unic, am spus. Transformă-ți apartamentul în ceva viu. Și, întâi, să fim doar noi, nu găști.
Cum adică?
Mi-am suflecat mânecile.
În sensul că azi facem curat, spălăm cănile, ștergem masa și… gătim clătite. Doar tu și cu mine. Fără fete, sclipici, farmece. Doar așa.
Clătite? a râs printre lacrimi. Eu știu de oale.
Să fie oale!
*
Am trecut la treabă. Năuci, la început. Am găsit un sac menajer, am legat gunoiul, l-am dus la ușă. Verea, stânjenită, aduna cănile. Eu apă, burete.
Nici eu nu m-am născut cu canapea curată, i-am zis. Mama m-a ținut pe linie. Tu… ai supraviețuit altfel.
Tăcea, spălând cănile ca la concurs.
În bucătărie mirosea deja a ulei încins. Odată ce a început să se miște firesc printre tigăi, am recunoscut copilul din curtea blocului care organiza defilări de modă. Doar că acum, în loc de halate, avea pereți crăpați, cartofi cruzi.
Ne-am așezat la masă roșind, cu primele oale pufoase, cu dulceață.
A sunat la ușă.
Cine mai e?
Am privit. Era Cătălina cu rucsacul și un pachet.
Am venit după miros, și-a cerut scuze. Ți-am scris, mami, nu ai răspuns. Am zis să intru.
Verea s-a aranjat instinctiv.
Intră! i-am zis. Facem repetiție pentru un alt fel de sărbătoare.
Cătălina privea mirată, apoi cu un zâmbet șmecher.
Oho, și la mătușa Verea s-au mutat sclipiciile!
Care sclipici? n-a înțeles Verea.
Uită-te la lustră!
Toate am privit și pe abajur, agățată, strălucea steluța aceea argintie adusă probabil pe haine.
Am râs.
Acum avem steluțe amândouă, am zis. Dar de-acum, sclipici să fie cu voie.
Important e să fie cu accepțiune, a glumit Cătălina.
M-am simțit ușurată. Încă aveam rețineri, încă mă temeam de haos. Dar știam că pot alege și eu.
Am stat toate trei la masa mică, împărțind oale aburinde și râzând când făina s-a apropiat de nasul Verei.
Acel râs n-a mai semănat cu o aniversare forțată, ci cu un moment autentic și împăcat. Fără regine de bufet sau cea mai bună gazdă. Pur și simplu eu, Verea și Cătălina.
*
Acum, când scriu aceste rânduri, știu că e bine să dăruiesc confort, dar nu e musai să port pe umeri toată veselia nimănui. O casă devine caldă și pentru ceilalți abia după ce devine caldă pentru mine însămi. Am învățat să spun nu fără să strig și să fac loc pentru un da care contează mai mult.
Și, dacă e să fie sărbătoare, atunci să fie cu hotar și, mai ales, cu inimă deschisă nu cu ușa largă mereu pentru toți, ci cu spațiu și pentru mine.
