Nu aștept compasiune; dimpotrivă, mă simt cu adevărat fericită cu viața pe care am clădit-o, chiar dacă la cei 70 de ani nu am copii.
Într-o zi, la cabinetul dermatologului din București, am așteptat în hol, ca oricând, până când, în sfârșit, mi-a apărut în față o doamnă cu o prezență impecabilă și o eleganță rară. Părea să aibă în jur de 65 de ani, dar, prin discuție, am aflat că depășește deja cei 70.
Mărcu-i numele, Crina, și mi-a povestit că s-a căsătorit de două ori, deși acum locuiește singură. Primul său mariaj s-a destrămat prin divorț. De la început i-a spus soțului că nu dorește să aibă copii. El a acceptat, însă, când Crina a împlinit 30 de ani, a reapărat subliniind dorința de a deveni mamă. Visul nu a înflorit, iar după nenumărate discuții au decis să se despartă.
Mai târziu, s-a căsătorit cu un bărbat care avea deja o fiică dintr-o relație anterioară. Conviețuirea a fost armonioasă; subiectul copiilor nu a mai apărut, căci el nu a contestat refuzul ei, având deja o fiică.
Trist, al doilea soț a murit, iar de atunci Crina trăiește singură într-o casă spațioasă, spunând că singurătatea nu o tulbură. Mulți cred că, în bătrânețe, copiii vor fi sprijin și companie constantă. Ea vede lucrurile altfel: copiii cresc, își croiesc drumul și nu mai fac parte din viața părinților.
Nu am dorit să fiu mamă pentru că știu că nu aș fi fost fericită, spune ea, fără regrete, acum și întotdeauna. Și dacă vrei să-mi ceri un pahar cu apă, poți să o faci, dar să plătești cu leii tăi, zâmbește ea încheindune cu un aer de înțelepciune.
Părerea ta despre această perspectivă unică asupra fericirii și a sensului vieții? În esență, relatarea ei ilustrează o viziune a independenței și a împlinirii personale, punând sub semnul întrebării credințele obișnuite despre maternitate și îmbătrânirea alături de familie. Experiența ei arată că satisfacția nu depinde de legăturile familiale tradiționale, ci de sensul pe care fiecare îl dă propriei existențe.
