Crina, eu plec. spus cu o voce străină, pierdută, Doru.
Unde, la pivniță? murmură ea fără vlagă, aruncând o privire fugară spre soț.
Nu. Crina, eu chiar plec. La altă femeie…
Cartoful neterminat îi alunecă din mână și, sărind vesel, se rostogoli sub masă. Crina rămase câteva clipe să-i urmărească fuga. În cap, cuvintele lui Doru se topeau una în alta, ca norii negri la început de furtună. S-a întors brusc spre el. Abia atunci a înțeles ce se întâmpla. Părea de nepătruns, ca un mal stâncos pe malul Prutului. Dar înăuntrul ei a pornit o avalanșă. Tot ce simțise vreodată s-a prăbușit sub greutatea acelor secunde. Iubirea, speranțele, fericirea s-au năruit ca un pod vechi peste Nistru.
Și cine-i femeia asta? vocea ei era atât de strânsă, încât nici nu știa dacă va reuși să nu țipe, să nu se repede la el, cu un feliator de legume de la piață, dar în minte deja și-l imagina zvârcolindu-se de durere…
N-o cunoști, Crina. E… altfel. Mă înțelege dintr-o jumătate de cuvânt. Avem așa de multe în comun! spuse el, cu admirație.
În sfârșit ți-ai găsit fericirea, bravo. îi răspunse ea, băgându-și rapid mâinile sub robinet. Nu trebuie să știu toate amănuntele. Ești liber. Nu te invit la cină, cred că te așteaptă deja cineva…
Cu un suspin între buze, Doru a dispărut după ușa dormitorului să-și adune lucrurile. Crina, să nu cadă din picioare, s-a sprijinit zdravăn de marginea chiuvetei, privind în gol la degetele ei, albe ca brânza de la piață. Își dorea două lucruri: să nu se prăbușească acolo și el să iasă mai repede din acea casă.
Eu… eu mă duc, da? ocolind ca pe jar, aproape șoptit, Doru s-a îndreptat spre ușă. Crina și-a întors fața spre el, atât de calmă încât părea pictată. O umbră i-a trecut lui prin privire, ca și cum s-ar fi așteptat să-i vadă lacrimile, reproșuri, nu valul acesta de răceală. A ridicat din umeri și a ieșit din bucătărie.
Crina a așteptat până când a închis ușa, apoi s-a lăsat, vlăguită, pe podea. Și-a mușcat mâna ca să nu urle. Ca un animal rănit fără nicio speranță. Ore bune a rămas acolo, și-a târât trupul până în dormitor abia pe la trei dimineața, cu ochii umflați și sufletul sleit. Lumea ei s-a întunecat…
Noaptea, pe la două, trezită ca dintr-o transă cu gust sărat, Crina s-a cufundat în amintiri uitate. Își vedea tineretea. Ea, o fată de la țară, sosită cu repartizarea la orașul Leova. La primul bal cu colegele de liceu, l-a zărit pe el. Înalt, cu ochi ca pelinul, larg în umeri, cu zâmbet ce rupe inimi. Parcă din alt film. L-a privit o dată și a știut că nu mai scapă. El, desigur, s-a uitat la ea un pic de susdar tot el s-a oferit s-o ducă acasă. Atunci, la dans. N-au mai stat despărțiți din ziua aceea.
Se vedeau mereu, nu trecea zi fără întâlnire. După trei luni, cerere la Starea Civilă. Vara următoare, nuntă cu lăutari și chiuituri. La început, au stat în căminul mic. Dar, după ce a venit pe lume primul lor copil, au primit apartament cu două camere la etajul nouă al blocului. Era fericirea lor. Se iubeau cu adevărat. Știa să-l citească după ochi, după mers, după felul în care se așeza pe scaun. Nu se certau niciodată, ca plus și minus, ca doi nori care nu se ating dar nu există unul fără altul.
Săptămâna trecută s-au împlinit treizeci și șase de ani de când sunt împreună. Dar treizeci și șapte nu avea să mai vină… Gândul i-a rupt inima. Și-a plâns tăcut, lung, ca după un război pierdut.
Dimineața se lăsase cu ploaie măruntă pe geam, ca o jale pe chipul ei. Trebuia să se ridice totuși. Casa mare, gospodăria cerea. A băut repede un ceai cu zahăr în mușcătură și s-a apucat de treabă. Curățenie, găini hrănite, capra lăsată în țarcul din fundul grădinii, podele spălate, vesela de ieri la rând. Făcea totul cu furie, să nu-i lase minții loc să gândească la rău. Dar o întrebare o bântuia: cum să le spună copiilor? Luise, fiul, și Teodora, fata.
Mamă, dar e nebun? Cum adică a găsit pe altcineva? Eu vin acasă, chiar acum! sări Teodora, abia stăpânindu-se.
Nu veni, fata mamei, stai liniștită, ești pe ultima lună. Nu-i nicio tragedie, omeni suntem. O să mă descurc, nimeni nu a murit.
Luise a reacționat înverșunat. S-a stropșit, a suduit, Crina a trebuit să-l oprească. Nu da în tatăl tău. Viața e ciudată.” S-au înțeles, totuși, ca Luise să vină duminica.
După ce și-a eliberat sufletul în fața copiilor, Crina obosise. În oglinda din hol, a surprins o femeie pufoasă, în halat, fără urmă de machiaj, cu părul netuns și unghii neîngrijiteun chip spălat, necunoscut aproape. Nu-i de mirare, și-a zis, că s-a găsit și pentru el altă femeie. Ea pusese pe primul loc copiii, Doru și nepoții. Pe al doileagăinile, grădina, vița de vie. Parcă uitase de sine. Oare ce-i lipsea?
A stat și a reanalizat anul trecut. Greu, cu stres. Sarcina grea la Teodora, bebeluși mici la Luise, mereu drumuri, probleme de gospodărie. Toate cădeau pe umerii ei. Doru mânca singur, se refugia în ale lui. El găsise liniște în altă parte. El se îndepărtase, dar Crina era prea prinsă să observe… sau să vrea să observe.
Au trecut zilele, leneș, una după alta, fără Doru. Primele săptămâni au fost ca norii de furtună de vară. Dar cu vremea, s-a mai liniștit. Le zicea copiilor: Să nu vă certați cu tata. Nu v-a părăsit pe voi. Iubește-nepoții, copiii. Își va găsi el drumul. Ei bombăneau, dar au făcut cum le-a zis. După jumătate de an, Crina s-a adaptat. Gospodăria pe capul ei, nepoții, ba chiar a prins un job la cofetăria din centrul Leovei. S-a subțiat, s-a tuns, s-a îmbrăcat altfel. Zâmbetul i-a înflorit din nou în privire. Ce era să facă? Viața mergea înainte.
Peste alte șase luni, telefon cu număr necunoscut. O voce uitată, dar atât de familiară că a simțit ecoul până-n măduva oaselor.
Crina mea… iartă-mă, te rog, primește-mă înapoi. Nu pot fără tine. Două luni am trăit ca prin ceață fără tine, acum numai la tine mă gândesc. Îmi deschizi sufletul?
Nu te primesc. Du-te la tinerica ta, aveți atâtea în comun. Eu îs bine și fără tine. i-a zis, și a închis.
Dar de atunci, în fiecare seară, Doru suna. Cu vorbe blânde, cu rugăminți, cu jurăminte.
Crina, noi nu mai suntem copii. Ce să împărțim la bătrânețe? M-a luat necuratul, cui nu i se întâmplă? Te iubesc, pe tine, pe Luise și pe Teodora, pe nepoți. Vreau să fiu iar cu voi.
Cine te oprește, Doru? Iubește copiii, iubește-i și pe nepoți. Ei nu te-au gonit. Dar pe mine să mă lași. Vasul spart, oricât ai lipi, nu mai ține apa. Gata.
La început copiii îl certau, dar apoi și Luise și Teodora au ținut partea tatălui:
Mamă, nu-l mai certa. Sincer, s-a schimbat. Sufletul îi plânge.
Da, mamă, iartă-l. Știi că îl iubești.
Nu, nu mai pot. S-a rupt ceva. N-aș mai putea trăi lângă el ca înainte. M-a trădat.
Și-a văzut mai departe de viață. Muncă, grădină, case, copiii, nepoțiifără Doru.
Doru, la rândul lui, s-a despărțit de tinerica. A ajuns la mama lui bătrână, la firea copilăriei sale. O măcina dorul de Crina, și regretele ca un vin acru. Dar știa că nu mai poate schimba nimic.
Într-o noapte ciudată, Doru a prins îndrăzneală. S-a gătit ca pentru biserică și a pornit spre casa Crinei. A bătut la ușă, dar nimeni nu a deschis. Plecase Crina la schimbul de noapte la spitalul local. Mai bate de câteva ori, se lasă pe banca din tindă, învelit în întuneric și într-un vis ciudat. A ațipit acolo, ca un copil în casa bunicilor.
Spre zori, Crina a venit acasă. A găsit pe prispă trupul neclintit al lui Doru. Palid la față, nemișcat. Cu inima cât un ou, l-a scuturat și a început să-l plângă cu vaiete smulse din cele mai întunecate colțuri ale inimii.
Doamne, Doru, sufletul meu, pe cine mă lași? Cum mai trăiesc eu fără tine… i-a căzut la piept, plângând.
Deodată, el a prins-o de umeri, s-a ridicat și a început s-o sărute.
Așa, deci mă iubești dacă plângi așa! Și eu te iubesc, Crina mea… Iartă-mă, nu pot fără tine… a căzut în genunchi în fața ei.
Ah, Doru netrebnicule! Mi-ai făcut inima să stea-n loc! Era să cred că ai venit să mori la mine pe prag! Ce ți-a trebuit să umbli ca motanul după alte pisici? Hai că te-am prins…
Din ziua aia, Crina și Doru s-au împăcat. Au trăit mai bine ca înainte, cu și mai multă dragoste și pricepere. Pentru că au aflat ce durere e să pierzi omul tău, jumătatea ta. Au înțeles că trebuie, din când în când, să iertăm. Unde-i inimă, se poate face loc. Și să prețuim ce avem lângă noi, nu să plângem ce s-a dus. Așa vis bizar a fosto poveste cu final bun, ca în basmul din satul nostru.
