Să nu cumva să-ți aduci soția în apartamentul meu, i-a spus mama lui Andrei.
Maria Bălan se pregătește de discuția asta de trei săptămâni.
E evident de la prima vedere. A șters vesela bună, pe care n-a mai scos-o de la aniversarea de cincisprezece ani a lui Andrei. A copt o plăcintă nu orice plăcintă, ci cu mere și scorțișoară, exact cea pe care o iubea Andrei copil fiind. A aranjat ceștile.
Andrei ajunge duminică după-amiază, după cum au stabilit. Intră, privește în jur. E clar că urmează ceva, își spune el. Își scoate geaca. Intră în bucătărie.
Mamă, de ce ești așa festivă azi?
Ia loc, spune Maria Bălan. Bei un ceai?
Da, mulțumesc.
Ea toarnă ceaiul. Împinge blidul cu plăcintă spre el. Rămâne tăcută, minute bune, ca și cum ar urma să sară într-o apă rece. După care se ridică, intră în sufragerie și se întoarce cu niște hârtii.
Le pune pe masă.
Uite, zice ea liniștit. Actele apartamentului. M-am hotărât să-l trec pe tine.
Andrei se uită la dosar. Și la mama.
Mamă…
Lasă-mă să termin, ridică mâna Maria. Nu întineresc. Apartamentul e mare, prea mult pentru mine singură. Să fie al tău. Facem actele, m-am informat deja.
Andrei o privește și simte că urmează un dar.
Dar-ul nu se lasă așteptat.
Doar o condiție am, rostește Maria Bălan. Vocea îi este calmă, aproape impersonală, ca și cum ar vorbi despre vreme. N-o aduce pe Ioana aici.
Andrei pune ceașca jos.
E o glumă?
Nu.
Mamă. Ioana e soția mea.
Știu foarte bine cine e, spune Maria, mâinile strânse pe masă. Andrei, aici a stat familia noastră. Tata aici a trăit. Tu aici ai crescut. Eu aici am dus o viață. Nu vreau s-o văd pe ea făcând ordine. Nu vreau și gata.
Nu face nimic rău. E soția mea, vine în vizită.
Puteți veni… tu, singur. Maria dă din cap spre dosar. Apartamentul e al tău. Stai aici cât vrei, dar fără ea.
Andrei o privește lung.
Vorbește serios, își dă seama. Trei săptămâni s-a pregătit, a copt plăcintă.
Cu ce ți-a greșit? întreabă el, mai încet.
Nu mi-a plăcut niciodată, răspunde Maria simplu, ca și când ar explica totul.
Andrei merge acasă pe-ndelete.
Nu că ar fi departe cincisprezece minute cu mașina, știe fiecare semafor. Dar conduce încet. O ia pe străzi unde nu-și avea treaba, se oprește fără motiv la un magazin, stă, nu coboară, merge mai departe. Mintea îi bâzâie, ca un frigider vechi pe caniculă.
Trei camere. Tavane înalte. Biblioteca tatei cât peretele. Bucătăria unde mama făcea chiftele duminica, unde el își făcea temele când era mic. Apartament bun, din cele care nu se mai construiesc acum.
Parchează în fața blocului. Rămâne în mașină. Intră abia după câteva minute.
Acasă mirosul de tocăniță plutește în aer Ioana pregătește ceva, fredonează pe sub nas, fals, dar nu-și dă seama. Andrei se descalță. Intră în bucătărie. Rămâne în prag.
Ai venit devreme, zice ea fără să întoarcă capul. Credeam că stai până seara la mama.
N-a mers.
Vocea îl trădează. Ioana se întoarce, îl privește atent, cu ochii omului care nu pune întrebări degeaba, dar pricepe tot.
Ia loc, spune ea. Mâncăm imediat.
Mănâncă. Andrei povestește pe scurt, fără detalii inutile.
Ioana ascultă. Nu-l întrerupe, nu se încruntă. Doar când ajunge la să nu-și aduci soția acolo, înclină ușor capul, ca și cum și-ar confirma ceva singură.
Demult cred că asta are pe suflet, spune ea după ce el tace.
Știai?!
Nu, dar am bănuit. Pune farfuria în chiuvetă. Pauză. Andrei, apartamentul e bun, înțeleg.
Nu e despre apartament.
Cum nu? Ioana se întoarce. Trei camere într-un cartier bun, e vorba de bani, de loc, de siguranță… ea se oprește. Nu vreau să pierzi asta din cauza mea.
Andrei o privește.
Ioana…
Nu, lasă-mă. Ridică mâna, îl oprește. Vorbesc serios. Dacă pentru tine contează, găsim o soluție. Nu mă supăr. N-o să locuiesc acolo, dă din umeri. Dar va fi al tău, e și pentru familia noastră. O rezolv.
Andrei tace mult acum.
Nu era ce aștepta. Pe drum se pregătise de lacrimi, supărare, ar fi înțeles orice. Avea acest drept.
Dar ea îi spune: o rezolv.
Liniștită, ca o persoană obișnuită să nu joace pe miza altora.
Andrei se ridică. Se plimbă prin bucătărie, trei pași dus, trei întors, bucătărie mică. Se oprește la geam.
Ioana, spune el. Îți dai seama ce-a făcut mama?
Ce?
Mi-a propus un târg. Andrei vorbește rar, de parcă abia acum clarifică ideile: Apartament la schimb cu faptul că tu nu calci acolo. Cumpără alegerea mea. Nu-mi dăruiește nimic gratis. Plătește cu tine.
Ioana îl privește.
Andrei, e apartamentul ei. Poate decide…
Da, aprobă el. Poate hotărî despre apartament. Nu despre mine.
Se așază din nou. Își toarnă ceai.
Nu ai ce soluție să cauți, îi spune. Nu e despre apartament. E despre faptul că mama încă mă crede proprietatea ei. Trei zeci și opt de ani n-am contrazis-o niciodată. Așa s-a obișnuit.
Ioana tace. După un timp, foarte încet spune:
Știu.
De unde?
Andrei, de patru ani încerc să mă apropii de ea. Sun, de sărbători. Îi duc dulceață din cea care îi place. O întreb de sănătate. Ioana vorbește blând, fără pic de amărăciune, ci obosită, ca și cum ar scoate pe gură un gând demult decis. Nu mă vede. Pentru ea nu sunt om. Sunt ceea ce i l-a luat pe fiul ei.
Andrei își privește soția.
Nu și-a dat niciodată seama.
Te duci la ea? întreabă Ioana.
Da, răspunde Andrei. În câteva zile. Să-mi pun ordine în cap.
Bine.
Nu vrei să știi ce aleg?
Ioana îl privește, surprinsă.
Nu, spune simplu. Am încredere în tine.
Asta e partea cea mai grea. Nu condiția mamei. Ci momentul în care soția spune am încredere în tine și el știe că trebuie să merite asta.
Andrei o sună pe Maria sâmbătă dimineața.
Maria și-amintește mai târziu că după voce și-a dat seama ceva nu-i ca de obicei, nu-i acel mama, ce faci, vin duminică. Alt ton. Alt Andrei, fără vinovăția obișnuită din glasul lui ultimii douăzeci de ani.
Mamă, vin azi pe la tine. Pe la trei. E ok?
Bine, răspunde ea și așteaptă.
La ora trei sună la ușă.
Maria deschide și vede: fără flori, fără sacoșa cu cumpărături cu care obișnuia să vină. În geacă, cu cheile în mână. Intră, se descalță, merge direct în bucătărie. Se așază.
Maria se apucă de ceainic din reflex.
Nu, mamă, o oprește Andrei. Nu stau mult.
Ea lasă ceainicul. Se așază și ea. Îl privește.
Ei, zice. Te-ai hotărât?
Da, răspunde Andrei.
Nu se grăbește.
Mamă, vreau să te întreb ceva înainte.
Întreabă.
Când era tata în viață, începe el rar, i-ai fi pus vreodată vreo condiție de genul ăsta? Să faci ca mine, altfel pierzi ceva important?
Maria rămâne cu gura întredeschisă, apoi o închide.
E altceva, murmură ea.
De ce altceva?
Pentru că tata era tata. Tu ești fiul meu. Îți vreau binele.
Mamă, spune Andrei cu blândețe. Nu ai grijă de mine, mamă. Vrei să mă ții lângă tine. E altceva.
În bucătărie e liniște de poți tăia cu cuțitul.
Patru ani, continuă Andrei. Ioana de patru ani tot încearcă să se apropie de tine. Ai răspuns vreodată normal?
Maria tace. Privește în masă.
Știi ce-mi spune după fiecare apel? Andrei nu se oprește. Nimic. Doar zâmbește și zice: important e să-ți fie bine ție lângă ea.
Se oprește scurt.
Am întrebat-o dacă nu o doare. Mi-a zis: vrea doar să-ți fie ție bine cu mine. Asta tot.
Maria ridică ochii.
Andrei.
S-a oferit să nu locuiască în apartamentul tău, dacă e așa de important pentru mine. Înțelegi? Singură.
Vocea lui Andrei se frânge puțin.
E apartamentul tău, mamă.
Deci refuzi, zice ea, nu întreabă. Nu crede. Era convinsă că va lua apartamentul, el mereu a luat ce i-a dat ea. Pentru că știa ce-i trebuie.
Nu refuz apartamentul, răspunde Andrei. Refuz condiția. Diferă.
Deci ea e mai importantă ca mine, în glasul Mariei apare ultima armă, cel mai apăsat argument. Mai importantă decât mama.
Andrei oftează, mult, ca atunci când vrei să spui ce simți, nu ce trebuie.
Mamă, nu-i o balanță. Amândouă sunteți familia mea.
Scurtă pauză.
Dar tu ai decis că e un concurs. Și vrei să-l câștigi.
Maria tace.
Te iubesc, spune Andrei. Asta n-o poate schimba nimic. Nicio condiție.
Se ridică. Ia geaca.
Sună-mă când vrei. Vin.
Maria nu răspunde.
Andrei pleacă. Ușa se închide liniștit, fără zgomot.
Maria rămâne singură. Merge la geam.
În curte, Andrei se urcă în mașină. Ea îl privește de sus umerii ușor lăsați, spatele lui, felul în care deschide portiera, se întoarce pentru o secundă la întâmplare fără s-o caute din priviri și pleacă.
Maria rămâne la fereastră mult timp după ce mașina dispare după colț. Se gândește. Nici ea nu știe la ce. Dar în liniștea aia e ceva ciudat, de-ți vine să plângi.
Aproape trei săptămâni nu-și scriu deloc.
Andrei trimite uneori scurt: Mamă, ești bine? Maria răspunde: Bine. Și atât. Acest bine perfect românesc, cuprinzând tot ce n-ai chef să recunoști cu adevărat: de la merge treaba la n-am dormit nopți, dar nu-ți spun.
Apoi se întâmplă ceva.
Maria merge la farmacie nu la cea apropiată, ci dincolo, după colț, unde e mai ieftin cu trei lei. Trei lei contează când ai șaizeci și nouă de ani și pensia abia dacă ajunge. Iese printre blocuri, scurtează drumul. Deodată îl vede pe Andrei.
E la mașină cu capota ridicată. Lângă el Ioana, în geaca veche, cu o pată de ulei pe mânecă, îi spune ceva. Maria nu aude bine, e prea departe. Andrei îi răspunde. Ioana râde tare, cu poftă, dă capul pe spate, acel râs de om care e cu adevărat fericit.
Andrei râde și el.
Maria se oprește în loc.
Stă și privește la distanță în fața ochilor: curtea blocului, toamnă, capotă deschisă, doi oameni râzând, cu mâinile pline de ulei. O scenă obișnuită.
Nu a plecat de la ea. Doar trăiește.
E o revelație atât de simplă, de parcă ar fi rușinos să nu fi cuprins-o până acum.
Ea a crezut tot timpul că Ioana i l-a luat. L-a răpit. Că i l-a furat. Dar iată-i, lângă bloc, sâmbăta, la reparație, râzând, și niciunul nu l-a luat de la altcineva. Pur și simplu, fiul ei are propria lui viață. A avut-o mereu. Maria pur și simplu n-a vrut să vadă.
Se întoarce încet și merge acasă.
Pune sacoșa de la farmacie pe masă. Rămâne mult la bucătărie. Privește pe geam în curte.
Apoi se ridică. Scoate făina.
Plăcinta îi iese într-o oră și jumătate, mai încet decât de obicei, pentru că îi tremură mâinile și varsă de două ori zahăr. Cu dulceață de coacăze negre. Dulceața aceea pe care Ioana i-o aducea mereu și Maria o ascundea din principiu.
Deschide.
După două zile îi telefonează lui Andrei.
Am copt plăcintă, îi spune. Multă. Singură n-o pot mânca.
Pauză.
Veniți? întreabă ea. Adaugă, mai încet, cu greu: Amândoi.
Andrei nu răspunde decât după o secundă. O singură secundă.
Venim, zice el.
Când sună la ușă, Maria deschide și-i vede pe amândoi. Andrei cu flori, Ioana cu o sacoșă. Maria o privește pe nora ei. Ioana o privește calm, fără așteptări și fără supărare.
Intrați, le spune Maria.
În bucătărie e cam strâmt pentru trei bucătăria e mică, așa e viața. Dar nu-i nimic. Se descurcă.
Ei, zice Maria tăind plăcinta, povestiți, cum o duceți voi pe-acasă?
Ioana ridică ochii.
O să povestim, răspunde ea zâmbind.
Maria pune o felie pe farfurie. E un început. Mici, stingher, dar cu miros de plăcintă cu coacăze negre.
