M-am întâlnit pe hol cu Elena, directoarea noastră financiară, care se lăuda cu o cutie de carton.
Întreb:
— Ai adus salariile de la bancă?
— Nu, un vechi prieten mi-a oferit-o în trafic (pe cutie scrie „Echipamente medicale”).
— La ce se referă?
— La nimic special, pur și simplu ne cunoaștem de atât de mult timp încât i-aș putea dărui și un deodorant și ar fi încântat. Ne-am cunoscut în ’98. Atunci am avut mari probleme cu mașina. Tânără și naivă, am cumpărat o Toyota de la un comerciant și a avut piese falsificate, vamă ilegală și polițiști cunoscuți au luat bani, promițând să ajute, dar n-au făcut nimic. Ultima picătură a fost că a trebuit să dau ultimii lei polițiștilor rutieri ca să nu mi-o ridice.
Mașina era scumpă, dar acum doar pentru piese mai era bună…
Am ajuns acasă, am parcat lângă tomberoane, mâncam covrigi cu mac și plângeam. Nu voiam să apar așa acasă…
Cineva bate la geam. Deschid. Un bărbat cu lopată în vestă portocalie își cere scuze și întreabă vesel:
— Ați putea să vă mutați cinci metri mai încolo? Asfaltăm în fața ghenelor. De ce plângeți, s-a întâmplat ceva?
Voiam să-l trimit departe și să închid geamul să nu miroasă a asfalt, dar fără să-mi dau seama în câteva cuvinte i-am povestit necazul meu.
El mi-a spus:
— Hai, nu luați asta ca pe un necaz major, sănătatea e mai importantă… Mâncați covrigul cu atâta poftă, mai aveți unul?
Am fost furioasă că mi-am împărtășit problema cu un muncitor și de îndrăzneala lui, dar automat i-am întins un covrig.
Omul:
— Mai aveți unul pentru colegul meu, suntem doi…
Eram uluită de obrăznicie, dar i-am dat și al doilea covrig. Am plecat cu mașina și am continuat să plâng fără să deranjez pe nimeni.
După zece minute, muncitorul a bătut iarăși la geam.
Deschid și întreb cu răutate:
— Ai venit după covrigi!?
Omul:
— Nu, aveți cu ce să notați? Notați.
Mi-a dictat un număr de telefon din caietul lui și a adăugat: Acesta este numărul de acasă, sunați după ora nouă seara și spuneți că sunteți din partea lui Gică. Îl anunț eu. Este general în poliție și sigur vă ajută…
Omul și-a luat rămas bun și a dispărut în fumul gros de asfalt, iar eu am rămas blocată fără să știu ce să gândesc.
Seara am sunat totuși (ce aveam de pierdut..?)
Și în două zile, dimineața la Serviciul Înmatriculări am pus mașina pe numele meu și am primit numere noi-emise! (polițiștii ieșeau pe geam să mă ajute…)
Am căutat o săptămână să-i mulțumesc muncitorului Gică și am aflat de el pe o stradă alăturată, mulțumindu-i cu daruri scumpe, șampanie, cafea și altele de care nu mai îmi amintesc și i-am întrebat cum de cunoștea un general, atât de bine încât acesta îi trimitea salutări lui și soției…
Și Gică mi-a povestit că cu jumătate de an în urmă fusese foarte înstărit, comerciant de echipamente medicale, însă criza i-a falimentat afacerea. Acum lucra în trei locuri — o zi da, trei nu, și chiar și nevasta lui, casnică toată viața, spăla vase la cantina unei școli.
Totul pentru a „nu ieși din rând”, deoarece locuiau într-un apartament uriaș de două sute de metri pătrați în bloc de elită și, cu dinții strânși, își forțau norocul. Au vândut tot din casă, mai puțin cărțile școlare, dar nu voiau să vândă apartamentul, deși numai întreținerea și paza costau 2000 lei pe lună.
Țineau rangul în fața vecinilor milionari, iar ei trăiau cu cincizeci de lei lunar, în trei (noroc că fata lor mergea la o școală obișnuită).
De atunci, noi și cu Gică am devenit prieteni adevărați. Întotdeauna ne petrecem Revelionul împreună. Au trecut mai puțin de doi ani și Gică s-a ridicat mai sus decât înainte de criză.
Astăzi stăteam la semafor și cineva bate la capotă, era Gică cu un jeep:
— Elena, vrei un contor Geiger cadou?
— Sigur.
— Na, folosește-l cu plăcere și nu-ți refuza nimic…
