„Să nu-ți treacă prin minte să divorțezi! Nimeni din familia noastră n-a coborât vreodată atât de jos! Ai luat-o de nevastă, acum descurcă-te! Ți-ai făcut patul, acum culcă-te în el – și să nu îndrăznești să pătezi onoarea familiei cu prostiile tale!” Așa îmi tot țipă mama de ani de zile. Nici ea, nici fratele meu nu-mi oferă niciun strop de sprijin. Răspunsul lor e mereu același, ca un disc zgâriat: „Înghite și taci! Toată lumea trăiește așa!” Dar eu m-am săturat până peste cap.
Au dreptate într-un singur lucru – eu mi-am ales nevasta. Nimeni nu m-a împins cu forța. A fost alegerea mea și doar a mea. Dar pe vremea aia eram orb, priveam lumea printr-o pereche de ochelari roz ridicoli, fără să văd adevărul crunt. Și apoi ochelarii s-au spart. Ne-am căsătorit acum cinci ani, într-un sat prăpădit din nordul Moldovei, lângă Botoșani, unde toți își bagă nasul în treburile celorlalți. După nici un an de mariaj, mi-am dat seama că viața asta e un coșmar cu ochii deschiși. Nu e vorba că s-a risipit romantismul sau că rutina m-a tocat mărunt. Nu, am văzut-o în sfârșit pe nevastă-mea așa cum e cu adevărat – și nu seamănă deloc cu femeia cu care credeam că m-am însurat.
Am aflat că nu e deloc genul liniștit și casnic pe care mi-l imaginasem. E o leneșă jegoasă căreia nu-i pasă de nimic în afară de televizor și bârfele cu vecinii. La început, eram încântat – stăteam amândoi acasă, ca o familie adevărată, la căldurică. Dar apoi mi-a picat fisa: nu are niciun interes, nicio ambiție. Îmi interzice să ies undeva, chiar și cu prietenii, urlând la mine: „Ești bărbat însurat acum, locul tău e aici, cu mine!” Am crezut că e gelozie, dar acum văd clar – e doar comoditate. Vrea să stau pe lângă ea ca să-i car, să-i aduc, să-i fac toate poftele, în timp ce ea lâncezește.
Credeam că e o femeie strălucită, nedreptățită la muncă. Acum e limpede ca lumina zilei: e inutilă, trândavă și plină de ea. Oamenii i-au spus de nenumărate ori să învețe ceva nou, să se dezvolte, dar ea le aruncă în față: „Știu deja tot ce-mi trebuie!” Și așa stă, împietrită în loc. Eu sunt blocat cu o masă leneșă și mincinoasă, fără pic de ambiție, care mai mârâie din când în când și uneori stârnește certuri. A fost mereu așa – eu am fost prea prost să-mi dau seama. Dragostea m-o fi orbit. Când am realizat că nevasta nu e stânca pe care să mă sprijin, ci o greutate moartă care mă trage în prăpastie, am început să mă gândesc la divorț. La început am încercat s-o scutur, s-o împing să se schimbe, dar curând mi-am dat seama: n-o s-o facă niciodată. Tot ce primesc sunt certuri și țipete.
Apoi a venit bomba – era gravidă. Pentru o clipă, s-a trezit, a început să se agite, ba chiar și-a găsit o slujbă nouă. Mi-am permis să sper. Dar n-a ținut mult – s-a întors la lenea ei ca porcul la noroi. Am încercat să mă deschid mamei mele. Prietenii mei dispăruseră – renunțasem să-i mai văd, ca să n-o supăr pe nevastă-mea. Dar să vorbesc cu mama n-a ajutat. Mă respinge direct: „Îți inventezi singur probleme! Ai o viață bună și exagerezi totul. Nu bea, nu te bate, nu lenevește chiar de tot. Berea nu se pune. Nici amantă n-are. Merge la muncă!”
Prima oară am pomenit de divorț când băiatul nostru era încă un ghemotoc. Mama a zis că sunt doar obosit din cauza nopților nedormite. „Unde ai să te duci? Stai în casa ei, nu ai slujbă, cu un copil după tine. Să nu vii la mine să te milogești! Un bărbat trebuie să stea cu nevasta și să rabde. Termină cu prostiile astea!”
M-am gândit bine și m-am potolit o vreme. Dar gândul la divorț tot mă roade. Fiecare zi cu ea devine mai insuportabilă. Banii sunt mereu pe sponci, iar ea are tupeul să dea vina pe mine: „Nu câștigi destul, cheltui prea mult!” Nu vede nicio vină la ea. Nu mișcă un deget prin casă. Am încercat iar să mă descarc la mama, iar ea zice: „O să fie mai ușor când te întorci la muncă.” Dar când am adus iar vorba de divorț, a explodat: „Ce-ți trece prin cap? Crezi că să fii tată divorțat e floare la ureche? Băiatul tău o să crească fără mamă! Vrei să distrugi familia asta? Să nu îndrăznești să ne faci de râs! Cum? Un fiu divorțat cu un copil în brațe – asta e rușinea!”
Îmi tot dă exemplu pe fratele meu, ca pe un model de urmat: el îndură cu nevasta lui, chiar dacă-l mai pocnește din când în când, și nu pleacă – copiii cresc bine. Dar o fi asta normal? Sigur, față de el, situația mea ar putea părea suportabilă. Dar asta nu e viață – e un chin blestemat!
În ultimele luni, nevasta mea a prins curaj: „Dacă nu-ți convine, ia-ți boarfele și pleacă!” Și unde să mă duc? Mama nu mă primește. N-am bani să închiriez ceva. Băiatul meu are doar un an, iar eu sunt deja cu nervii la pământ. Am sunat la fostul meu șef, am stat de vorbă ca de la suflet la suflet. E dispus să mă ia înapoi, dar ce fac cu băiatul? Cine o să aibă grijă de el? Și unde am sta? Ar trebui să găsesc măcar o cameră undeva.
Și cine să mă ajute? Șeful meu e singura mea șansă. Dacă vine cu o soluție bună, mă arunc cu capul înainte, fără să stau pe gânduri. Nu-mi pasă ce zice mama, ce cred rudele. M-am săturat să mă sacrific pentru toți. Vreau să-mi trăiesc viața, nu să putrezesc în iadul ăsta la nesfârșit. Mai rău de atât nu poate fi. O să ies la lumină, poate nu acum, dar o să-mi pun viața pe făgaș cumva.
