Astăzi, scriu aceste rânduri, gândindu-mă la viața mea de până acum, aici, în inima Chișinăului, într-un apartament care acum pare prea mare și prea gol. M-am pensionat recent și nu pot să nu mă simt copleșit de un fel de singurătate greu de descris. Cândva, aș fi râs dacă mi-ar fi spus cineva că la bătrânețe regretele o să apese atât de greu.
Cu ani în urmă, multe femei din jurul meu credeau că rostul fericirii este să ai parte de o familie numeroasă, de agitatie, de griji mereu prezente. Eu însă am ales drumul meu am trăit doar pentru mine. N-am permis nimănui să-mi ceară socoteală, nu mi-am legat viața de nimeni, nu am avut datorii față de nimeni. N-am simțit niciodată nevoia să fac parte din jocurile familiale pe care le vedeam la alții.
După ce am terminat Universitatea de Stat din Moldova, am primit un post la o agenție de turism cunoscută din Chișinău, cu contracte pe internațional. Am lucrat pentru un timp și ca model pentru o casă de modă moldovenească, aveam noroc și atrăgeam bani buni, în lei moldovenești. Aveam prietene tot la fel de reușite, mereu preocupate doar de carieră și de ultimele tendințe de la Paris sau Milano.
Sincer să fiu, mă consideram bogat, călătorisem din Italia până în Grecia, de la Praga la Viena. Am avut parte și de femei în viața mea cu care îmi era bine, dar la primul semn de plictiseală sau rutină, rupeam legătura, așa cum un copil lasă o jucărie veche. La copii nu m-am gândit niciodată în mod serios. Mă întrebam adesea: trebuia să-mi sacrific libertatea? Să devin un tată hiperprotectiv? Mă gândeam doar la responsabilități și acestea mă speriau.
Anii s-au scurs fără să-i simt. Acum, după pensionare, simt singurătatea ca pe o povară. Privesc în urmă și mă străbate un regret surd; nu am gustat bucuria de a fi tată, nu m-am căsătorit, mi-am pus mereu propriile dorințe pe primul loc, am amânat deciziile importante până a fost prea târziu. La vremea respectivă, nu înțelegeam de ce e atât de important să lași ceva în urmă.
Când o văd acum pe sora mea, Loredana, cu cei doi copii și nepoții alergând prin curte la țară, simt că poate am fost prea mândru, prea preocupat să am mereu ultimul cuvânt. Nimic nu compensează timpul pierdut, dar cred că încă nu e târziu să schimb ceva, fie și acum, la bătrânețe. Mi-ar plăcea să mă apropii de ai mei, să petrec timp cu nepoții, să stau la o vorbă cu ei sau să ies la o plimbare în Parcul Ștefan cel Mare.
Aș vrea, de ce nu, să cunosc o femeie care, poate, simte la fel ca mine, și să încep o familie, chiar dacă anii s-au adunat. Poate că destinul îmi va oferi a doua șansă, dacă am curajul să o iau de la capăt.
Acum, învăț că bogăția nu stă nici în sumele pe care le-ai strâns, nici în concediile de lux, ci în căldura celor dragi. Familia, cu toate grijile și micile nevoi, înseamnă cu adevărat să fii fericit. Învăț asta abia acum mai târziu, dar poate nu prea târziu.
