Ilenuța, tu mai ții minte că duminică mergem la ziua mamei? o întrebă soțul la micul dejun.
Cum să uit, parcă n-aș ști… Numai despre asta vorbești, dragul meu. Și mama soacră de patru ori în ultima săptămână mi-a reamintit, nici dacă aș vrea nu pot uita… Gândurile acestea îi zburau Ilenei prin minte, dar pe buze apăru doar o zâmbet.
Țin minte, Cornel, țin minte…, răspunse ea ușor oftând. În ultima vreme, întâlnirile cu soacra se transformaseră pentru ea în adevărată povară. Doamna Victoria nu părea niciodată mulțumită. Ileana nu reușea să înțeleagă exact ce nu-i convenea mamei soțului. Îl iubea pe Cornel, îi dăruise doi copii, gospodină era, dar parcă tot nu era pe placul tuturor…
…Pe Cornel îl cunoscuse într-un mod banal, dar modern pe internet, într-un grup de nutriție sportivă pe Facebook. Ileana își cumpăra vitamine, iar Cornel batoane proteice. Conversația începută acolo a continuat apoi pe privat. El tot îi lăsa like-uri la poze, și așa s-a legat între ei prietenia, care s-a transformat repede în dragoste. După șapte luni s-au cununat.
Ilenuță, o să fiu un tată foarte bun, îți promit! Și vreau să avem mulți copii. Patru! Doi băieți și două fete. Îți spun, un copil doar crește egoist. Dar mai mulți vor fi prieteni între ei, devin oameni buni.
Ei, lasă…, zâmbi Ileana. Tu tot un singur copil ești în familie, și n-ai crescut deloc egoist.
Eu sunt o excepție, nu vezi? îi făcu cu ochiul Cornel și o sărută pe obraz.
La prima cunoștință, doamna Victoria i-a aruncat Ilenei o privire de învățătoare aspră, sprâncenele-i erau proaspăt și apăsat fardate, fruntea încruntată. O întrebă despre familie, studii. Când află că Ileana nu era bucureșteancă, ci studentă dintr-o familie numeroasă de la Bacău, și că are doar o mamă ce locuiește într-un apartament cu două camere, își pierdu entuziasmul și aproape tot prânzul îl petrecu privind sumbru în farfurie.
Totuși, nunta a fost de pomină, într-un restaurant vestit din oraș. De la Bacău venise mama Ilenei, două surori și trei frați, tineri, veseli și plini de viață. Petrecerea a fost ca-n povești, iar dragostea dintre Ileana și Cornel se vedea de la o poștă parcă erau doi porumbei nedespărțiți.
La două luni după nuntă, cei doi au anunțat familia că așteaptă un copil. Cornel era atât de fericit că abia își putea stăpâni emoțiile. Frații și surorile Ilenei le-au trimis urări, iar mama Ilenei s-a bucurat până la lacrimi la auzul veștii. Doamna Victoria însă, când a auzit, a oftat doar adânc și și-a strâns buzele subțiri.
Nu vă mai ajunge timpul să faceți copii? Mai trăiați și pentru voi, mai zburați. Ce părinți sunteți voi, că încă sunteți copii…
Mămică dragă! Tu o să fii bunica! Cum să nu înțelegi că e un noroc? Eu o să fiu tată! râdea Cornel și o învârtea pe mamă-sa prin casă. Ea îi răspundea numai cu un gest enervat din mână.
La vremea cuvenită, Ileana născu o fată sănătoasă și frumoasă, leit mama ei. Cornel era peste măsură de fericit. Ileana s-a afundat cu bucurie în rolul de mamă și în pregătirea cuibului lor. Cornel aducea suficienți bani acasă și, teoretic, Ileana ar fi putut avea ajutor la treburile casei și bonă, dar le-a făcut pe toate singură. S-a dovedit o mamă și o gospodină desăvârșită, iar Cornel se implica și el cât putea: se plimba cu fetița, o hrănea, schimba scutecele.
La primul an de viață al fetiței lor, Maria, exact în ziua aceea, au aflat că urma să vină și al doilea copil. Cornel își dorea un băiat și visul i s-a împlinit peste nouă luni: Ileana născu un băiețel, pe Ștefan.
Ilei îi era tot mai greu să se descurce singură, așa că au angajat o doamnă să o ajute cu gospodăria ca ea să se dedice copiilor. Era fericită, îi mergea bine cu toate. Cornel o răsfăța, își iubea copiii, și asigura familiei un trai lipsit de griji. Părea că nu-i lipsește nimic, dar, cum se întâmplă mereu, există și o umbră: soacra, doamna Victoria.
Cornel, zi-mi drept, de ce nu mă place mama ta? Parcă nici de nepoți nu prea-i pasă. Ce nu-i convine?
Ilenuță, nu băga în seamă. Mama totdeauna a avut un caracter greu. Trăiește cu lumea ei interioară, și noi nici n-o încăpem, i-a spus Cornel, strângând-o în brațe. Contează că eu te iubesc mult, mult…
Copiii creșteau, afacerile lui Cornel mergeau excelent, totul era minunat. Ileana era fericită că acceptase atunci, de demult, acea invitație la prima întâlnire cu băiatul necunoscut din internet. Acum el îi era cel mai apropiat om, iubitul soț…
Într-o seară, lăsând copiii în grija bonei, Ileana și Cornel au mers la teatru, de care ea era pasionată. Așezată confortabil cu binoclul la ochi, era gata să savureze piesa, când deodată nu s-a mai simțit bine…
Cornel, mi-e greață… Poate de la salata aia din cafenea. Mirosea ciudat…
A încercat să se liniștească, a băut apă, dar starea nu i se îmbunătățea. Au ieșit devreme din sală și au plecat acasă. Ileana s-a odihnit puțin și după vreo oră i-a venit ideea să facă un test de sarcină. Să fie sigură a ieșit pozitiv!
Ilenuță! Ce bucurie! Trei copii! Exact cum am visat! soțul o învârtea prin bucătărie.
Da, trei e frumos, dar nu-i cam devreme? Ștefan și Maria sunt încă mici…, spuse ea derutată.
Ce să fie devreme? Sunt copiii noștri, Ileana. Ne descurcăm, sigur ne descurcăm! O să-i spunem mamei la ziua ei, cu tot cu cadou!
Mă îndoiesc să se bucure soacra… Acum chiar o să spună că ne mulțim ca iepurii – dacă nu iese ceva și mai rău din gura ei…, gândi Ileana, dar doar îi zâmbi soțului. Fie ce-o fi!
Într-o duminică însorită, au pornit cu toții spre casa Victoriei, cu flori și cozonac. Au ajuns cu vreo jumătate de oră mai târziu decât era stabilit.
Victoria i-a întâmpinat cu zâmbet larg și cu miros de parfum franțuzesc. Și-a îmbrățișat fiul, nora și nepoții și i-a invitat la masă.
Musafirii erau deja veseli la masă, iar întârzierea a atras un pahar de penalizare pentru Cornel și Ileana, ridicat în cinstea sărbătoritei. Cornel a preluat rolul de toastmaster:
Draga noastră mamă și bunică! Îți dorim sănătate, frumusețe și să fii mereu atât de fericită! Noi, copiii tăi, o să avem grijă de asta. Acum vine și surpriza cadoul! i-a adus cutia frumos ambalată cu brățara de aur și un plic mic alb. A sărutat-o și s-a așezat privindu-și mama.
Reacția n-a întârziat.
Victoria a pipăit cutia, a deschis-o, a admirat brățara, apoi a luat plicul din curiozitate. A găsit biletul cu două liniuțe testul de sarcină și, pe măsură ce citea, fața i se schimba. Cu un gest scârbit, ca și cum ținea o broască vie, a aruncat testul pe jos și s-a întors spre Ileana.
Ăsta-i cadoul tău, nu-i așa? Normal, ce altceva ai putea dărui? Altă treabă nu știi, decât să faci copii! Nu te-ai săturat să fii mereu cu burta mare? Jenant… Ți-ai găsit bine rostul stai acasă, faci copii, iar Cornel muncește și vă ține pe toți. Aveți bonă, aveți cine vă spală, gospodăria merge unsă… Parcă ești o parazită, pe cuvânt…, rosti Victoria cu voce joasă, dar tăioasă.
În cameră s-a lăsat tăcere. Musafirii priveau în farfurii, dar de fapt erau cu ochii la scenă.
Cornel a pălit ca varul, iar pe față i se citea amărăciunea.
Ce spui tu, mamă… Nu-mi vine să cred că aud așa ceva din gura ta. Credeam că mă iubești, pe mine, fiul tău… Dar tu… numai pe tine te iubești…
S-a ridicat de la masă, urmat de Ileana, care abia își stăpânea lacrimile. Au îmbrăcat repede copiii și au ieșit. Mama nu se uita spre ei, iar oaspeții rămăseseră tăcuți.
În mașină, Ileana a început să plângă în surdină, să nu se sperie copiii. Cornel privea la ea de când în când și ofteza greu, chinuit de suferință.
Restul zilei l-au petrecut tăcuți. După ce au culcat copiii, au stat la bucătărie, la o cană de ceai, încercând să digere întâmplarea…
Să știi, Ilenuță, m-am tot gândit. Și mi-am dat seama că nu e vina ta. Ileana s-a uitat mirată la el. Da, nu-i vina ta. Dacă erai Margareta, Viorica, Georgeta sau Anica, tot așa ar fi făcut. S-ar fi luat de altceva: de copii, de mâncare, de curățenie. E geloasă. N-a putut să mă lase din mâinile ei. Și-apoi, e și invidie. O invidie de femeie. Mama m-a crescut singură, tata a lăsat-o și fugea și de pensia alimentară. Ea muncea pe brânci să mă crească. Iar tu, tu ești fericită, ai tot ce-ți trebuie, iar eu sunt lângă tine și copiii noștri… Ei, asta n-o poate digera chiar dacă e pentru binele fiului ei… Te rog, iart-o în sufletul tău, fii tu mai bună ca ea. O să vezi, viața are drumurile ei…
Au stat mult așa, îmbrățișați sub lumina caldă a lămpii din bucătărie, fiecare cu gândurile sale. Cornel se gândea că nu și-a cunoscut cu adevărat mama niciodată și cât de greu îi era să se împace cu ce s-a întâmplat. Ileana știa că poate o va ierta cândva, dar să o mai vadă nu simțea dorința, cel puțin nu curând. Dar viața avea să le mai arate…
Gândurile lor mergeau în direcții diferite, dar îi lega ceva mai puternic decât orice dragostea lor. Și copiii. Asta era cel mai important…
