-Bianca, ții minte că duminică trebuie să mergem la mama la ziua ei? m-a întrebat soția la micul dejun.
Cum să uit, sigur că da… Mi-ai spus de nu știu câte ori, și soacra, numai săptămâna trecută, m-a sunat de vreo patru ori să-mi amintească… N-ai cum să uiți, chiar dacă ai vrea… Asta mi-a trecut mie prin minte, dar am zâmbit și am răspuns doar:
-Țin minte, Dănuța, nu-ți fă griji… Am oftat ușor, fără să mă vadă. În ultima vreme, întâlnirile cu mama soției erau un adevărat chin pentru mine. Ancuța, mama ei, era tot timpul încruntată și niciodată mulțumită de nimic. Nu pricepeam ce o deranja, că doar pe Dănuța o iubeam, copii i-am făcut, gospodăria mergea bine. Dar parcă niciodată nu era destul pentru ea…
Noi ne-am cunoscut cu Dănuța într-un mod tipic zilelor noastre pe internet, pe un grup despre nutriție sportivă. Eu cumpăram suplimente, ea lua vitamine. Am schimbat câteva mesaje, apoi am continuat conversația pe profilul ei. Am dat like la câteva poze, de acolo s-a legat o prietenie și, după doar șapte luni, am ajuns să ne căsătorim.
-Dănuțo, o să fiu un tată bun, sincer! Și să știi că vreau mulți copii, patru dacă se poate! Doi băieți și două fete, unul singur e prea puțin, crește egoist. Dacă sunt mai mulți, se sprijină între ei și devin oameni buni.
-Lasă glumele, Dane… Mi-a zâmbit Dănuța. Tu ai crescut singur și nu pari deloc egoist…
-Da, dar eu sunt excepția ta! i-am spus cu un clinchet și am pupat-o pe obraz.
Când a venit vremea să-i cunosc mama, Ancuța, femeia m-a privit de parcă eram la interogatoriu, cu sprâncenele perfect pensate și rujate peste tot. M-a întrebat de familie, de facultate. Când a aflat că nu sunt din București, ci student venind dintr-o familie numeroasă din Ploiești, unde doar mama mea, tanti Floarea, stă cu frații mei într-un apartament cu două camere, s-a întristat brusc și a mâncat tăcută, oftând.
Nunta am făcut-o cum se face la noi, cu lăutari, la un restaurant cunoscut din Chișinău. Din Ploiești a venit cu noi toată familia mea – mama, cele două surori și cei trei frați, toți tineri, frumoși și gălăgioși. Am petrecut de s-a dus vestea. Eu și Dănuța eram nedespărțiți, ca doi porumbei…
După două luni de la nuntă, le-am anunțat pe toți că o să avem un copil. Eram fericit, nu-mi venea să cred! Surorile și frații Dănuței ne-au îmbrățișat, mama ei a plâns de bucurie când am sunat-o. Dar Ancuța… doar a oftat și a strâns buzele subțiri.
-Nu vă grăbiți, măi, să faceți copii. Trăiți-vă și voi tinerețea, bucurați-vă unul de altul. Ce părinți să fiți voi, că vă jucați, încă, cu ursuleții…
-Dar mamă dragă! Tu nu înțelegi ce fericire e asta? Să știi că o să fii bunică! Eu o să fiu tată! strigam eu plin de entuziasm, luând-o în brațe s-o învârt. Ea se dezlipea morocănoasă.
Când a venit timpul, am avut o fetiță frumoasă, sănătoasă, leit maică-sa. Eu, mândru foc! Dănuța a fost perfectă ca mamă și gospodină. Eu aduceam bani buni acasă, ea putea ușor să-și ia zi de zi ajutor la treabă și bonă, dar a vrut să facă totul singură. Era grozavă! Eu o ajutam cât puteam, schimbam pampersi, plimbam fata, dădeam să mănânce.
De ziua de un an a Maricicăi, chiar în acea zi, am aflat că urmează să mai avem un copil. Visam la un băiat, și dorința mi s-a împlinit: peste nouă luni s-a născut Ionuț.
Când lucrurile s-au complicat cu doi copii mici, am angajat o femeie la curățenie, ca să poată Dănuța să se ocupe liniștită de educația celor mici. Era fericită, totul era așa cum își dorea: eu o țineam ca pe-o comoară, copiii erau sănătoși, casa plină, bani destui. Ce să mai vrei? Dar de, mereu există cineva care-ți strică bucuria. În cazul nostru, asta era Ancuța, soacra mea.
-Dane, nu înțeleg, de ce nu mă place mama ta? Parcă nici pe copiii noștri nu-i prea suportă. Ai idee ce are cu noi?
-Bianco, nu băga la suflet. Mama a fost mereu mai ursuză, are lumea ei și noi nu avem loc acolo. Am cuprins-o și am sărutat-o pe frunte. Contează că eu te iubesc enorm…
Copiii creșteau, afacerea mea mergea tot mai bine, iar fericirea Dănuței creștea și ea cu fiecare zi. Mi-era drag că atunci, de mult, m-am încumetat să ies la o întâlnire cu o fată cunoscută pe internet. Acum era soția mea iubită
Odată, am hotărât să ieșim împreună la teatru, lăsând copiii cu bona. Dănuța adora teatrul, era marea ei pasiune. S-a pus frumos pe scaun, cu binoclul în mână, gata să se bucure de piesă. Dar, deodată, a început să se simtă rău…
-Dane, mă ia cu greață… Cred că de la salata aia din cafenea. Parcă mirosea ciudat…
A încercat să-și revină, a băut apă, dar mai rău îi era. Am lăsat teatrul și am plecat acasă. După vreo jumătate de oră la pat, s-a mai liniștit, dar, nu mult după, a hotărât să facă și un test de sarcină. Doar ca să fie sigură. Bineînțeles, era pozitiv!
-Bianca! Ce bucurie! Trei! Trei ființe minunate! Exact cum am visat! am luat-o pe sus și am rotit-o prin casă.
-E foarte bine, dar nu crezi că e cam repede? Ionuț și Maricica sunt și ei mici… a zis ușor confuză ea.
-Ce înseamnă repede? Sunt copiii noștri, Bianco. Ne descurcăm noi! Mă gândesc că îi spunem mamei chiar de ziua ei, pe lângă cadou.
Nu știu cât de mult o să se bucure soacră-mea. Și așa mă privește chiorâș, acum sigur o să zică ceva urât… O să spună că ne tot înmulțim, ca iepurii… sau mai rău… Așa am gândit, dar n-am spus nimic. Doar i-am zâmbit soției din tot sufletul. Ce-o fi, o fi!
Și, uite așa, într-o duminică însorită, am pornit cu toții spre mama la onomastică. Pe drum am cumpărat flori și un tort. Am întârziat vreo jumătate de oră, dar ne-am prezentat până la urmă.
Ancuța ne-a întâmpinat la ușă cu zâmbet larg, parfumată franțuzește, arătând ca o regină. Ne-a pupat pe toți, ne-a invitat la masă.
Oaspeții erau deja veseli, la masă, cu paharele ridicate. Ne-au pus să bem de penalizare și să ținem un toast pentru sărbătorită. Am luat inițiativa.
-Draga noastră mamă și bunică! Să fii sănătoasă, frumoasă și fericită! Iar noi, copiii și nepoții, să te facem să te bucuri mereu de viață! Acum urmează cadoul și surpriza! i-am întins o cutie cu o brățară de aur cu diamante mici și un plic alb deasupra. Am pupat-o și am privit reacția.
Ancuța a mângâiat cutia, a deschis-o, s-a uitat la bijuterie o clipă, apoi a ridicat curioasă plicul. Când a văzut testul de sarcină cu cele două liniuțe, pe chip i s-a schimbat expresia. Cu dezgust, a dat testul pe jos și s-a uitat la Dănuța.
-Asta-i cadoul tău? Normal, că altceva nu poți să dai! În afară de făcut copii ca o pisică, n-ai nimic! Nu te-ai săturat să tot fii gravidă? Ce rușine… Și ce viață bună ai! Stai acasă, faci copii, iar băiatul meu muncește să vă țină pe toți! Ai și menajeră, și bonă… Tare bine ți-ai așezat viața, parazită ce ești… a spus Ancuța cu răutate și voce joasă.
S-a așternut o liniște de gheață în cameră. Lumea se uita în farfurii, dar spiona discret scena.
Eu am încremenit, nu-mi venea să cred ce aud de la propria mamă. Tremuram.
-Cum poți spune așa ceva… mamă Nu pot să cred! Cât ai răbdat, cât ai strâns în tine?! Eu am crezut că mă iubești, că-ți iubești nepoții, dar se pare că nu iubești pe nimeni… Doar pe tine.
M-am ridicat de la masă, Dănuța după mine, abia abținându-se să nu izbucnească în plâns. Am luat copiii, i-am îmbrăcat repede și am ieșit. Mama nici nu ne-a privit, iar restul nu scoteau o vorbă.
În mașină, Dana plângea în tăcere ca să nu sperie copiii, cu lacrimi mari pe obraz. Eu o priveam și oftam. Simțeam că mi-a fost rușine și că m-a durut până la oase.
Ajunși acasă, n-am schimbat o vorbă tot restul zilei. Când copiii s-au culcat, am stat la bucătărie, la un ceai, încercând să ne liniștim sufletul.
-Știi ceva, Dănuțo, nopțile astea le-am petrecut gândindu-mă. Am înțeles că nu tu ești de vină. Ea m-a privit mirată. Da, nu e vina ta! Ar fi fost Raluca, Viorica sau Stela, tot așa făcea. Găsea mereu ceva să critice ori copiii, ori mâncarea, ori curățenia. Mă ține încă lipit de ea, nu poate să accepte că am familia mea. Și cred că, undeva, e și invidie. Mama a rămas singură, tata ne-a părăsit când eram mic și nici pensia alimentară n-o plătea. Ea muncea mult, să mă crească și să-mi dea tot. Iar tu ai tot: eu lângă tine, sunt cu tine pe primul loc, casa plină, copiii mulțumiți. Nu poate răbda fericirea asta care nu-i a ei. Te rog, încearcă s-o ierți. Fii tu mai deșteaptă, încearcă să fii deasupra ei…
Am stat mult la bucătărie, în lumina caldă, cu gânduri amestecate eu, despre cât de puțin mi-am cunoscut mama, ea, despre cât de greu o să-i fie să o revadă. Dar aveam un lucru vital dragostea noastră și copiii. Iar asta-i tot ce conteazăÎntr-o seară, pe când storceam lămâi pentru ceai și soarele apunea peste fereastra larg deschisă, am auzit sunetul insistent al telefonului. Era mama mea. Am simțit cum stomacul mi se strânge, dar am răspuns. O vreme a tăcut. Apoi, cu glas răgușit, a spus:
Dane Poate că am greșit. Poate că nu reușesc să mă obișnuiesc cu gândul că nu mai ești numai băiatul meu, că nu mai am niciun control. Dar aș vrea să încerc.
Nu aveam cuvinte. Dana s-a uitat la mine peste cană, lacrimile ei uscate lăsaseră în urmă doar ochii calzi, blânzi.
Noi suntem aici, mamă, am zis. Când vei fi gata să ne iubești, te așteptăm.
A doua zi, dimineața, soarele a intrat în casă altfel. Copiii au venit să ne sărute, chicotind, cu palme mici și calde. Dana, cu părul ciufulit și pijamaua bleumarin, mi-a zâmbit.
Să știi că fericirea asta nu poate fi atinsă de nimeni, nici măcar de norii cei mai groși, mi-a șoptit la ureche.
Acea duminică mută a trecut, ca o rană veche, în spatele nostru. Am învățat că familia e locul unde alegi să fii, unde dragostea te smulge din orice răutate și te așază, de fiecare dată, la masă, între cei ai tăi, la lumină.
Când, peste câteva luni, s-a născut Flaviu al treilea copil, cu ochi mari, luminoși toată sala de nașteri a râs și a plâns cu noi. Chiar și mama, sosită pe fugă, l-a luat la piept și, pentru prima oară, am văzut-o dezbrăcată de mândrie, cu chipul golit de toți anii de judecată.
Viața merge mai departe. Ne-am trezit, într-o zi, la masă cu toții, cu un tort mic, o cafea amară și atâta pace încât părea că nici nu mai există loc pentru umbre. Eu și Dana ne-am prins de mână, pe sub masă, jurându-ne, încă o dată, să nu ne lăsăm niciodată doborâți de nimic.
Fericirea adevărată nu face zgomot. Doar luminează, ca zâmbetul copiilor la fiecare nou răsărit.
