Ilinca, ții minte că duminică trebuie să mergem la mama la aniversare? mă întrebă soțul meu, Sorin, în timpul micului dejun.
Desigur că țineam minte… Cum să uiți? El îmi spusese deja de nenumărate ori, iar soacra mea, doamna Veronica, de vreo patru ori doar în ultima săptămână. N-ai cum să uiți… Toate astea îmi treceau fulgerător prin minte, dar doar am zâmbit și i-am răspuns cu blândețe:
Țin minte, Sorine, nu-ți fă griji… am oftat abia perceptibil. În ultima vreme, vizitele la soacră deveniseră pentru mine o adevărată povară. Fața doamnei Veronica era mereu posomorâtă și niciodată nu pricepeam ce anume nu-i este pe plac. Îmi iubeam soțul, copiii erau sănătoși și cuminți, gospodina eram, slavă Domnului… dar greu să mulțumești pe toată lumea.
Cu Sorin ne cunoscusem la fel ca mulți alții în zilele noastre pe internet, într-un grup de nutriție sportivă pe facebook. Eu cumpăram vitamine, el, batoane proteice. Am început cu o conversație obișnuită, care a continuat pe privat. El mi-a apreciat fotografiile și așa a început povestea noastră, care a prins rădăcini în viața reală… După șapte luni ne-am căsătorit.
Ilinca, vreau să fiu un tată bun! Promit! Și-mi doresc mulți copii. Patru! Doi băieți, două fete. Un copil singur crește egoist, zic eu. Dacă sunt mai mulți, sunt uniți și devin oameni buni.
Hai lasă… i-am zâmbit, și uite, tu ai fost singur la părinți și nu ești egoist deloc…
Eu sunt o excepție de la regulă, draga mea. a râs și m-a sărutat pe obraz.
Soacra mea, doamna Veronica, la prima întâlnire, m-a privit fix ca o învățătoare severă, cu sprâncenele ei subțiri, perfect conturate. La masă m-a întrebat tot felul de lucruri despre familie și studii. Când a aflat că nu sunt bucureșteancă, ci studentă venită dintr-o familie numeroasă din Botoșani și că am doar mama, care locuiește într-un apartament mic, vizibil s-a întristat și tot restul prânzului aproape că nu și-a ridicat privirea din farfurie…
Nunta noastră a fost mare, într-un restaurant cunoscut în Chișinău. Mamă-mea, surorile și frații au venit de peste Prut, gălăgioși, voioși și frumoși. Petrecerea a fost plină de veselie. Eu și Sorin nu ne dezlipeam unul de altul, ca două turturele.
După două luni, am dat vestea familiei că vom deveni părinți. Sorin era în culmea fericirii. Frații și surorile m-au copleșit cu urări, iar mama, săraca, a și plâns de bucurie la telefon, când i-am zis că o să aibă un nepoțel. Doamna Veronica, însă, la auzul veștii, doar a oftat și a strâns, și mai tare, buzele.
Parcă nu vă ajunge timp să faceți copii? Nu v-ați săturat să mai trăiți și pentru voi? Oricum, sunteți și voi niște copii…
Mamă dragă! În curând o să fii bunică, cum să nu fii bucuroasă? E o minune! a râs Sorin, a prins-o pe mama lui în brațe și a învârtit-o puțin, iar ea doar s-a bosumflat și s-a tras la o parte.
A venit pe lume o fată frumoasă, sănătoasă, trasă parcă la indigo după mine. Sorin era nespus de fericit. Eu m-am dedicat cu drag familiei și gospodăriei noastre. Sorin câștiga bine, îmi permiteam să am și ajutor la treburile casei, și bonă pentru copil, dar am vrut să fac singură totul. Am devenit o gospodină desăvârșită și o mamă grijulie. Sorin mă ajuta oricând avea timp liber: plimbări, hrănit copilul, ba chiar și schimbat scutece.
De ziua fetiței noastre, Mara, chiar atunci, am aflat că vor fi din nou schimbări în familia noastră. Sorin își dorea un băiat și dorința i s-a împlinit: peste nouă luni am născut un fiu, Vlad.
Cu doi copii mici, am simțit că nu mai fac față la toate, așa că am angajat o gospodină. Eram mulțumită de viața mea: soțul mă iubea, copiii creșteau frumos, nu duceam lipsă de nimic. Ce ți-ai putea dori mai mult? Dar, cum viața nu-i doar lapte și miere, mereu apare acea picătură amară: pentru mine era, cum altfel, soacra, doamna Veronica.
Sorin, oare de ce nu mă place mama ta? Parcă nici copiii nu-i sunt dragi. Ce nu fac bine?
Ilinca, nu da atenție. Mama a fost mereu dificilă, are lumea ei și noi parcă nu ne potrivim acolo m-a luat în brațe, mi-a sărutat fruntea. Important e că eu te iubesc enorm…
Timpul trecea, afacerile lui Sorin prosperau, copiii creșteau, totul era ca la carte. Mă bucuram că am acceptat să ies cu el la prima întâlnire, căci, uite, era jumătatea mea.
Într-o zi, am decis să ieșim împreună la teatru, lăsând copiii cu bona. Teatrul era pasiunea mea. Am stat comod în fotoliu, cu binoclul mic parfumat la ochi, pregătită să mă bucur. Dar m-a apucat deodată o greață…
Sorin, mi-e rău… Or fi de la salata aia din cafenea, avea un gust cam ciudat…
Am băut apă, am respirat adânc, dar nu mi-a trecut. Am plecat acasă cu regret, m-am întins puțin și, peste vreo jumătate de oră, mi-a revenit rău. Mi-a trecut prin minte să fac un test de sarcină. Era pozitiv!
Ilinca! Ce minunat! Trei! Trei copii, exact cum am visat eu! strălucea Sorin.
Trei, e minunat, dar nu crezi că e cam devreme? Vlad și Mara încă sunt mici… am spus, puțin îngrijorată.
Nu e nici devreme, nici târziu. Sunt copiii noștri, ne descurcăm! Uite, mamei îi facem marea surpriză exact de ziua ei!
Hm, nu știu cât se va bucura soacra… Cred că va zice că ne înmulțim ca iepurii sau mai rău. Am gândit asta, dar doar am zâmbit și i-am dat dreptate în față. Ce-o fi, o fi!
Duminică, într-o zi însorită, am plecat toți la ziua doamnei Veronica, cu un buchet de flori și un tort de la cofetăria din centru. Am ajuns cu puțină întârziere.
Soacra ne-a întâmpinat la ușă, elegantă și toată în miresme franțuzești. Ne-a pupat pe toți și ne-a poftit la masă.
Invitații erau deja veseli. Noi am dat noroc, Sorin a ținut un toast:
Dragă mama și bunico, la mulți ani cu sănătate și bucurii! Să fii frumoasă mereu! Cadoul și surpriza te așteaptă! i-a oferit cutia cu o brățară din aur cu safire, peste care a pus un plic alb. Am urmărit reacția soacrei.
Doamna Veronica a mângâiat cutiuța, a deschis și s-a uitat îndelung la brățară, după care a luat plicul și a găsit testul de sarcină. Chipul i s-a schimbat: din blândețe s-a transformat în asprime. A aruncat testul pe jos ca și cum ar fi fost ceva urât, s-a întors spre mine și-a zis rece:
Deci ăsta-i cadoul tău, nu? Altceva n-ai cum să dai, decât copii, unul după altul, ca pisica… Ți-e bine să stai acasă, să faci copii, în timp ce fi-miu muncește să vă țină pe toți. Gospodină, bonă… Îți convine, nu-i așa? Ca un căpușă, sincer…
S-a făcut o liniște grea. Oaspeții s-au uitat jenați în farfurii. Sorin a albit la față, buzele-i tremurau:
Ce vorbești, mamă… Nu pot crede că aud așa ceva de la tine. Parcă nu mai ești mama mea, nici nu știam că ne-ai dus atâta ură. Eu… Mereu am crezut că mă iubești…
S-a ridicat, apoi eu, abia stăpânindu-mi lacrimile, l-am urmat. Am îmbrăcat copiii și am ieșit. Doamna Veronica nici nu s-a uitat spre noi, iar ceilalți au rămas fără glas.
În mașină, am plâns în tăcere, să nu tulbur copiii. Sorin mă privea cu durere, oftând adânc.
Restul zilei a fost stins. Seara, după ce i-am culcat pe copii, am rămas la bucătărie la o ceașcă de ceai.
Să știi, Ilinca, m-am tot gândit… Tu n-ai nicio vină. Da, tu, chiar nu ai. Dacă era o altă femeie, pe ea o lua la rost pentru altceva. Mă ceartă pentru că nu se poate desprinde de mine. Gelozie de mamă, dar și invidie, pur și simplu. Mama a crescut singură cu mine, tata ne-a părăsit și n-a dat nici un leu pensie alimentară. Ea a muncit din greu, să mă vadă la casele mele. Iar acum, când vede că tu ai de toate și eu sunt doar lângă tine, nu poate suporta fericirea noastră. Fii tu mai înțeleaptă și iart-o, în sinea ta. Poate cu timpul va înțelege…
Am rămas îmbrățișați, gândind fiecare la ale sale. Sorin simțea rușine față de lume, văzând-o pe mama lui așa. Eu mi-am spus în gând că o pot ierta… dar nu mi-o doresc în preajmă o vreme. Restul îl va arăta viața.
Fiecare cu gândurile și rănile sale, dar cu iubire mare și copii frumoși lângă noi. Și asta a fost mereu cel mai important.
