Rușine, dragă, la toți e deja grădina lună, iar la noi de parcă ar fi un mușuroi în mijlocul satului. Am face-o noi, nu că n-am vrea. Dar pe mine m-a apucat iar artrita, iar pe maică-ta o sucit-o spatele de stă bietă ca salcia.
Mihăiță, pentru ce am venit eu la dumneata, zice tata, frământând șapca în mâini, poate, ne dai și nouă o mână de ajutor cu scosul cartofilor? Rușine mare, la toată lumea-i ca-n palmă, la noi noroc cu ciorile. Am face-o, nu zic Da pe mine mă dor toate, iar maică-ta rău de spate.
Mihăiță, trăgând rapid cizmele în picioare, bombănește:
Da unde să puneți atâta cartof? Nu vă băgați foamea-n traistă! Azi nu pot, tată, mă duc la raion am treabă.
Tata ar fi zis ceva mai cu foc, dar a dat a lehamite din mână și-a ieșit încet.
În curte, a luat furca și, mai șchiopătând, s-a dus spre grădină.
Anfisa, legată cu o batică groasă peste spinare bolnavă, s-a luat și ea după el:
Ce zici, Nicolae, vin copiii, nu?
El a mârâit:
Da, așteaptă. Ia găleata și adună cartofii. Am făcut cinci, dar nu au timp să ajute la vârstă. Hai, mișcă-te, măi femeie. Poate, până la seară, isprăvim ceva.
Între timp, Irina, soția lui Mihăiță, îl punea la zid:
Ia te uită la voi: fiecare pentru el, părinților nici cu gândul. Rușine, Mihai! De-ar fi încă ai mei vii, zbor la ai mei, i-aș ajuta cum aș putea suspină femeia.
Mihai o îmbrățișă cu o umbră de vinovăție:
Așa-i, n-am făcut frumos. Stăm de parcă la capăt de țară, și-apoi nici la sărbători nu ne strângem. Uite așa facem, eu o să-mi iau o zi liberă. Fă tu un maraton la telefon cu frații.
Irina se așeză și-și deschise agenda:
Nu se poate? Muncă? Păi, de muncă n-aveți parte toată viața? Luați concediu! Vă e lene? Bătrânii, numai ei să tragă? Copiii n-aveți unde-i lăsa? Luați-i cu voi, la aer în loc de tabletă și canapea. Vă așteptăm!
Că cu vorba bună, că cu mustrări, i-a întors Irina pe toți din drum.
Între timp, moș Nicolae s-a așezat să tragă o răsuflare:
Vezi, măi Anfiso, cred că la zăpadă scoatem și noi restul de cartofi. Cine te-a pus atâția să pui? Că doar nu era foamete! Și tu: Să ajungă la copii. Unde-s copiii tăi? Nu le-așe nimeni de lucru. Ți-aduci aminte? Cum ne strângeam cu toții și până la prânz nu mai rămânea niciuna nebăgată în beci. Eh, vremuri au fost
Anfisa ciulește urechea:
Aleu, Nicolae, n-a oprit cineva la poartă? Du-te, vezi.
Moșu a ieșit încet, și de acolo numai râsete și gălăgie. Anfisa, sprijinindu-se-n băț, a pornit după zgomot.
Ferească Sfântu, câți sunt! Și copiii, și nepoții! Bucurie mare azi!
Ia zi, tată, unde-s lopețile, furcile, gălețile? comandă Mihai.
Bătrânul, cu broboane de lacrimi în ochi, se preface posomorât:
Pe unde le știți! Ori ați uitat de gospodărie?
Și a început: unul săpa, altul aduna, altul căra sub acoperiș. Pe Anfisa au trimis-o în casă.
Nurorile și-au suflecat mânecile să pregătească o masă zdravănă pentru gașca adunată, dar gospodina tot nu rezista să stea locului: ba pe colo da un sfat, ba pe dincolo cum să meargă treaba fără ochiul stăpânei?
Iar pe ogor, veselie.
Ții minte, Mihai, când m-ai nimerit cu cartoful-n frunte? Ține de la mine una, râde Sergiu.
Moșu bombăne cu haz:
Ia uite-i la joacă! Bătrînei de-acum, dar tot chef să copilărească.
Ura! S-a isprăvit grădina, au adunat vrejii, tot cartoful stă aliniat sub șopron. Timp să dea și cu gustul!
Au scos masa mare afară, s-au pus la vorbă și amintiri.
Anfisa, ba cu un zâmbet, ba cu o lacrimă, privea la ai săi. Ce copii faini! Vecinii, trecând pe drum, îi salutau politicos, ba îi și lăudau. Unii, cu jind, își aminteau de ai lor: Rar îi vedem pe la casă, cine știe pe unde or fi.
Irina, într-un moment mai liniștit, îi șoptește lui Mihăiță:
Tu ce-ai zis la serviciu?
El o ia după umeri și oftează ușor:
Le-am spus că-i musai să-mi ajut părinții. M-au lăsat numaidecât cică: să-ți ajuți părinții e lucru sfânt.
Oricât ar fi de mult de lucru, nu uitați de părinți. Ei nu cer des, că le e și lor rușine, dar tare-s bucuroși să fie toată casa adunată laolaltă!
