— Pe copiii tăi îi pui pe paturile de campanie. Sânt tineri, au oasele flexibile. În schimb, Radu are nevoie de un pat adevărat, că-l doare spatele — a declarat Doina chiar de la poarta pensiunii, în loc de „bună ziua”.
— Nu face mutra asta, Lăcri. Mama a spus că e suficient loc.
Am lăsat încet mâinile pe volan și am privit prin parbriz.
Veniserăm cu soțul și copiii la o pensiune lângă un lac de pădure. Un loc liniștit, o cabană din lemn pentru patru persoane, plătită de mine cu două luni în urmă. O binemeritată pauză, smulsă cu greu din programul de lucru.
Și acum, la poarta sculptată a pensiunii, blocând intrarea, stătea un adevărat clan de rude înghesuite.
Doina, cumnata lui Pavel, sprijinea triumfătoare o valiză imensă. Lângă ea, Radu, soțul ei, muta greutatea dintr-un picior în altul, înarmat cu o pungă de cărbuni și un pachet de cârnați ieftini de la piață. Puțin mai în spate, ca un general care trece în revistă trupele, se înălța soacra mea, Mărioara. Coroana compoziției erau cei doi copii ai Doinei, care se băteau deja cu o sticlă galben-veninoasă de doi litri de limonadă, suficient de tare să dezgroape rugina.
Cum spunea bătrânul proverb: dacă ți se pare că cineva vrea să te păcălească, înseamnă că deja te-a păcălit.
Am coborât din mașină. În timp ce scoteam geamantanele din portbagaj cu Pavel, Doina ajunsese deja lângă copiii mei și le spunea:
— Voi nu sânteți mici, pe pătuțurile de campanie e bine, dar unchiul Radu nu poate să-și strice spatele.
— Ce surpriză plăcută, — am rostit cu un glas uniform. — Părea că nu așteptăm pe nimeni.
— Vai, Lăcrișoară, dar suntem familie! — a intervenit imediat Mărioara, făcând un pas înainte și activând cu măiestrie modul „sfintei simplități”. — Cum am aflat că mergeți la natură, am sunat-o imediat pe Doina. Ce, să stăm noi în orașul înăbușit, în timp ce voi respirați oxigen aici? Împreună e mai vesel!
— Cabana e pentru patru persoane, Mărioară, — am răspuns calm, simțind cum înăuntru se strânge un arc rece și calculat. Fără isterii. Doar observație.
— Am și rezolvat eu totul, — a declarat Doina cu un aer care sugera că cabana plătită de mine nu era o rezervare, ci un proiect al planurilor ei. Îndreptându-și pălăria de plajă cât o antenă parabolică, a adăugat: — Mama doarme în dormitor, are nevoie de liniște. Noi cu Radu stăm pe canapeaua din sufragerie. Iar voi, cu Pavel și copiii, vă descurcați cumva.
Comportamentul rudelor semăna cu o invazie de lăcuste: nu cer permisiunea, doar sosesc și încep să-ți mănânce recoltele.
Din ușile de sticlă ale recepției a ieșit o fată drăguță cu o tabletă.
— Bună ziua! Sânteți Lăcrămioara? — mi-a zâmbit. — Rezervarea e pe numele dumneavoastră. Iar aceștia, cred, sunt surpriza dumneavoastră?
Fata s-a uitat către Doina.
— Da, da, chiar noi! — a dat din cap vesel cumnata. — Lăcri, eu m-am mișcat un pic să-ți fac mai puțină bătaie de cap. Am comandat sauna pentru două seri, că ce, parcă nu suntem rude. Și am ajustat meniul. Friptura ta e bună, dar am adăugat păstrăv la grătar și o selecție de mezeluri scumpe.
— Doina a sunat azi-dimineață și a lăsat o cerere pentru saună și meniu, — a explicat politicos recepționera, uitându-se la mine. — Dar rezervarea este pe numele dumneavoastră, deci fără confirmarea dvs. nu facem nimic.
Generozitatea pe banii altuia e cea mai rapidă cale de a fi considerat filantrop.
— O frumoasă inițiativă, Doina, — am zâmbit atât de blând încât Pavel, lângă mine, s-a încordat. Cunoaștea zâmbetul ăsta. De obicei, după el, cineva rămânea fără iluzii.
— Dacă confirmați, atunci cu plata suplimentară pentru trei oaspeți în plus, paturi de campanie, saună și comanda specială la bucătărie, mai aveți de achitat o mie patru sute de lei, — a anunțat recepționera cu dezinvoltură.
Doina a ridicat elegant umărul și s-a uitat semnificativ la mine.
Mărioara și-a încrucișat brațele pe piept, așteptând să scot ascultătoare portofelul.
Paradoxul legăturilor de rudenie: cu cât îmbrățișarea la întâlnire e mai strânsă, cu atât mai adânc îți vâră mâna-n buzunar.
— Domnișoară, — m-am întors către recepționeră, iar vocea mea devenise rece și fermă. — Confirm doar rezervarea mea. Este plătită în totalitate. Suntem patru.
Am făcut o pauză, privind în ochii încurcați ai cumnatei.
— Iar acești oameni minunați sunt o companie separată. Vă rog să le faceți factură separată pentru cazare, păstrăv, saună și mezeluri scumpe. Pe numele Doinei.
Toată lumea a tăcut. Atât de adânc, încât se auzea ciocănitoarea în pădure.
— Lăcri, ce faci? — vocea Doinei s-a rupt jalnic. Pălăria îi alunecase într-o parte. — Noi n-avem bani decât de benzină și înghețată! Am venit în vizită!
— Atunci nu aveți vacanță, Doina. Aveți o plimbare până la poartă, — am spus răspicat. — În vizită se vine cu invitație. Și cu prăjitură. Voi ați venit la o petrecere străină cu o pungă de cârnați ieftini și un apetit de o mie de lei.
— Lăcrămioară! Cum nu ți-e rușine! — a țipat Mărioara, înroșindu-se. — Suntem familie! Rudă! Pavel, tu de ce taci?! Pe mama și sora ta le scoți afară?
Pavel a făcut un pas înainte. Nu striga, dar în tonul lui suna metalul.
— Familie, mamă, înseamnă cei care respectă granițele altora. Lăcri a muncit jumătate de an să organizeze vacanța asta pentru noi și copii. Ați venit neinvitați, ați încercat să-i dați pe copiii mei pe pătuțuri și să-i puneți nevestei mele nota de plată pentru delicatesele voastre. Asta nu e familie. E o încercare de a ne lua cu asalt.
— Păi… păi voiam să facem o surpriză! Pavel, tu ne-ai rugat să venim! — a încercat Doina să se întoarcă. Scuzele îi ieșeau ca puf dintr-o pernă ruptă.
— Radu, — Pavel și-a întors privirea grea către cumnat. — Cu „ne-ai rugat să venim” e un gen aparte de turism. Se numește „singur s-a invitat”.
Fața lui Radu s-a lungit. S-a uitat la punga lui sărmană de cărbuni, apoi la soția lui.
— Eu poate n-aș fi venit, — a mormăit Radu. — Tu ai spus că Pavel ne-a invitat și că totul e plătit.
Iluzia s-a prăbușit definitiv. Nerușinarea s-a destrămat sub privirile tuturor.
Radu s-a întors tăcut și a pornit spre mașina lui, fără măcar să încerce să-și ajute soția cu valiza imensă.
Copiii Doinei au încetat să se bată cu sticla și, pentru prima dată, au rămas nemișcați, privind în tăcere spre mamă.
Iar Mărioara, care vorbise atât de vesel despre „familie”, s-a întors brusc spre mașină, prefăcându-se că studiază cu mare interes pinii. Să plătească ea din pensie acest festin – clar nu avea de gând.
— Dacă vă răzgândiți, mai este o cabină liberă, — a spus calm recepționera în spatele Doinei încurcate. — Avansul e de o sută la sută.
Am pornit pe aleea curată către cabana noastră.
În spate, ușile de mașină trânteau, motorul urlă sfâșietor. Am inspirat adânc aerul curat al pădurii.
Lângă prispă, Pavel m-a cuprins pe umeri și m-a tras lângă el.
— Știi, — a zâmbit el. — Parcă iese o vacanță excelentă.
— Parcă da, — am zâmbit, privind cum copiii noștri aleargă țipând de bucurie spre lac. — Hai, soțule. Ne așteaptă liniștea noastră legitimă.
Iar dincolo de gard, înghițind praful petrecerii altcuiva, pleca clanul care învățase pentru totdeauna o regulă simplă: în familia asta, confortul străinului nu se mai plătește nici cu paturi de copii, nici cu cardul meu.
