Rudele de la ţară au venit în vizită, în grup de cinci, la noi în garsoniera noastră. I-am întâmpinat cu tot corpul plin de buline verzi, ca în caz de varicelă.
Dimineaţa mea de sâmbătă n-a început cu cafeaua, ci cu un telefon. Pe ecran Tantă Veronica.
Lenuţa, pregăteşte-te! vocea ei era atât de veselă şi tare încât nici alarma nu s-ar fi încumetat. Am pornit la drum, mâine dimineaţă ajungem la voi! Ne-am gândit să vă facem o surpriză: să vedem şi noi capitala, dar şi să vă mai vizităm. Doar nu suntem străini!
M-am aşezat pe pat, încercând să pricep ce am auzit. Cea mai înfricoşătoare parte era cuvântul noi.
Dar noi cine anume sunteţi, tantă Veronica? am întrebat prudent, dând cu piciorul în soţul meu sub plapumă, să-l trezesc urgent.
Cum cine? Eu, moş Costel, Sanda cu bărbatul şi nepoţelul nostru. Dar tu nu-ţi face griji, noi nu suntem mofturoşi doar de dormit vrem, ziua avem treabă pe afară!
Cinci oameni. Plus noi doi. În garsoniera noastră de treizeci şi trei de metri pătraţi, unde loc liber e doar covoraşul din hol şi aleea îngustă dintre canapea şi televizor.
Am închis telefonul fără cuvinte şi m-am uitat la soţ. În ochii lui se citea groaza pură şi dorul ascuns de a emigra… sau cel puţin de a merge la pâine vreo şapte zile.
Simplitatea, nenorocitoarea
Mi-am adus aminte de vizita lor de acum trei ani. Atunci erau doar trei şi săptămâna aceea mă mai bântuie şi azi. Moş Costel fuma pe balcon şi scutura scrumul direct peste florile mele zicând: Las’ că e îngrăşământ. Tantă Veronica mă învăţa să fac ciorbă, lipită de mine în bucătăria cât o cutie de chibrituri: Aşa nu se taie morcovul, dă să-ţi arăt. Iar eu cu soţul dormeam pe o saltea umflabilă, care până dimineaţa devenea covor şi ne trezeam pe podea, în timp ce oaspeţii tronaţi pe canapeaua noastră.
Acum vin cinci. Sanda cu soţul gălăgioşi, iar fiul lor Dănuţ un taifun de şapte ani pentru care nu e voie sună a provocare.
Trebuie să-i refuzăm, a spus ferm soţul, privind tavanul.
Cum? am suspinat. Sunt deja în tren. Să le zic să se întoarcă? O ştii pe tantă Veronica: începe cu discursuri despre sânge din sânge, cât m-a crescut ea în braţe, cât suntem de domni de la oraş. Toată comuna va comenta că nu deschid uşa la rude şi mama nu mai iese din casă de ruşine.
Când diplomaţia nu ajută
Stăteam la bucătărie, cu cafelele în faţă, răsucind variante, una mai dezastruoasă ca alta. Să le luăm cazare? După ce-am reparat maşina, bugetul abia mai sufla. Să-i găzduim dar să fugim noi la prieteni? Nici vorbă, unde să ne primim şi cine acceptă aşa ceva o săptămână? Uşa să nu le deschidem? O să bată până cheamă pompierii.
Atunci m-a luminat ideea: motivul de care şi sfinţii ar fugi.
Varicelă am şoptit.
Ce? soţul nu pricepea.
Vărsat de vânt. Carantină. Pentru adulţi coşmar, febră mare, complicaţii, răni urâte.
Soţul era sceptic:
Dacă au trecut prin boală?
Tantă Veronica şi moş Costel sigur nu, mi-a povestit mama. De Sanda nu ştiu, dar cu copil n-o să rişte.
Camuflaj cu verde
Mai erau patru ore până la tren şi m-am pus pe treabă. Am scos verdele de la farmacie.
Pune mult, i-am zis soţului, apropiind faţa. Pe frunte, obraji, gât, mâini, să vadă grozăvia.
Soţul cu greu s-a abţinut să nu râdă. În oglindă mă privea un personaj din desene animate. Pentru efect maxim, am pus halatul cel vechi, m-am înfăşurat cu eşarfa şi am ciufulit părul.
Eu ce fac? întreabă soţul.
Tu eşti contact direct. Mai grav, ditamai focarul ambulant.
Am repetat povestea: m-am îmbolnăvit ieri, temperatură peste 39, a venit medicul, a zis carantină strictă şi a ameninţat cu virus mutat.
Dar poate măcar la un ceai?
Când vine ora, sună la uşă, exact la minut. Movile de sacoşe, gălăgie, Dănuţ deja plângea. Eu, teatrul lebedei muribunde, soţul crăpând uşa şi închizând accesul.
Hai, finule, de ce nu ne-ai aşteptat? moş Costel se împingea spre intrare.
Staţi, a tăiat-o soţul. Nu intraţi! Avem o problemă gravă.
Atunci am ieşit eu: târşâind papucii, ţinându-mă de perete şi respirând greu, abia de am scos:
Bună seara… Îmi pare rău. Am varicelă, grav. Medicul a zis se ia chiar şi pe conducte.
În casa scării s-a lăsat tăcerea. Cinci perechi de ochi priveau bulinele mele verzi.
Varicelă?! Sanda s-a tras instant înapoi, punând copilul în spatele ei. La treizeci de ani?!
Imunitate… am spus abia şoptit. Febră… complicaţii
O vedeam clar pe tantă Veronica cum calculează: cazare moca sau sănătatea.
Costel, tu ai făcut?
Nu-mi amintesc… cred că nu moşul deja se apropia de lift.
Nici eu! Sanda aproape că striga. Mamă, hai la hotel!
Dar soţul? ochii tantii, bănuitori.
Sunt următorul, dădu din umeri soţul. Dormim împreună, sigur mă ia şi pe mine.
Atât a fost nevoie. Gândul de-a împărţi garsoniera cu focar de boală i-a pus pe fugă.
Sănătate! a mormăit moş Costel, apăsând pe butonul liftului. Luăm sacoşele cu noi, la hotel ne prind bine.
Liftul a plecat, cu tot cu conserve, borcane şi grija noastră.
Gata cu necazul
Am închis uşa şi soţul s-a prăbuşit râzând. Eu am apucat oglinda şi am izbucnit în hohote după el.
Au găsit hotel repede. De bani aveau, doar că de ce să-şi cheltuie ai lor dacă pot sta pe la rude pe gratis?
După două zile m-a sunat mama:
Lenă, ce taci? Tantă Veronica zice că eşti toată vargă şi mai ai un pic şi te duci!
Mă fac bine, mamă, să nu-ţi faci griji, am răspuns vesel. Medicina din ziua de azi face minuni.
N-am mai zis adevărul. Mai bine să creadă că-s cu sănătatea slabă decât cu caracterul prost.
Am mers repede la baie, am spălat verdele de pe faţă, iar weekendul l-am petrecut cu soţul în linişte, comandând pizza şi bucurându-ne de fiecare centimetru din garsoniera noastră mică, dar liberă.
