Numai nu iar, am şoptit, privind la chiuveta plină de apă cu săpun.
Acul ceasului de bucătărie arăta fără milă 1:15. Blocul respira liniște. În camera de alături, micuța Cătălina adormise de mult. În dormitor, probabil, Viorel deja moțăia. Sub abajurul lămpii, rotundul de lumină galbenă cuprindea masa, pe care stătea, uitată, o cană cu ceai de muşețel, rece de ore bune.
Sunetul soneriei a sfâșiat liniștea ca o lamă. Lung, insistent, cu pauze scurte între reprize, de ajuns să crească un Doamne, poate data viitoare.
Din dormitor a venit vocea somnoroasă, dar cunoscută, a lui Viorel:
Tot el?
Mi-am șters mâinile de halat, am suprimat un căscat exact gestul care ar fi spus dorm, lasă-mă în pace, lume! şi m-am îndreptat spre ușă. Pe drum mă luptam cu enervarea, cu o urmă de vină și cu o oboseală grea ca plumbul pe umeri.
În vizor aceeaşi siluetă cunoscută, masivă, cu geaca de piele ponosită, şapca dată pe ceafă. Socrul meu, Petru Ion, tot timpul stătea cu jumătate de spate la uşă, o mână rezemată de perete, cu cealaltă strângând la piept o cutie mare de carton.
La picioare, pungă din magazin cu logo verde ştiam deja că acolo sunt biscuiți. Numai aceiaşi, dintotdeauna.
Am deschis.
Măria, dragă! a luminat Petru, ca şi cum ar fi fost miezul zilei. Nu dormiți încă? Foarte bine. Zece minute, nu mai mult.
Bună seara, domnule Petru, am încercat să zâmbesc. E noapte, totuși.
Ce noapte? Încă suntem tineri! a dat din mână. Mai lasă-mă să intru? Am o comoară la mine!
A ridicat cutia. Pe capac, hârtia lipită cu inscripţia Filme 8 mm. Într-un colţ, o notiţă scrisă cu pixul cu ani în urmă: 1978. Revelion. Acasă. Cutia mirosea a praf, mobile vechi şi lumea aceea pe care o ştiam doar din poze.
Am găsit-o, îţi dai seama? Petru deja forţa uşa, nici nu aștepta tradiționalul poftiți. Pe casa scării, la vecin sus pe dulap. I-am zis: E a mea!. Nu m-a crezut, apoi după scris a recunoscut-o. Scrisul Ilincăi.
Numele soţiei decedate de zece ani a sunat ca o fantomă în coridorul îngust.
Din dormitor s-a iţit Viorel, clipind la lumină, în tricou vechi şi pantaloni sport.
Tată a tușit. Știi că e una noaptea?
Atunci e momentul amintirilor! s-a înviorat Petru. La vârsta voastră abia începeam noi dansurile pe la ora asta.
Simţeam cum fiecare sunet optimist al lui îmi loveşte capul. Dar o altă voce îmi șoptea: E totuşi singur. Întunericul îl sperie, poate.
Hai la bucătărie, am oftat, domolind un oftat adânc. Dar fără zgomot, Cătălina doarme.
Normal, ca un şoricel, mi-a asigurat Petru, forfotind deja cu geaca.
Un şoricel m-am gândit eu, care sună ca alarma de incendiu.
***
În bucătărie, Petru se aşeza mereu pe același scaun cel de lângă calorifer. Spatele nu suportă curentul, zicea. I-am dus cana, am pus ceai pe pilot automat, deja cu gesturi de ospătar nocturn.
Viorel, cu ochii încă împăienjeniți de somn, s-a aşezat vis-a-vis, privind cutia.
Ce-i acolo? a întrebat.
Cinematograful nostru, a rostit Petru aproape solemn. Peliculă. Veche, dar vie. E mama ta, tu, mic. Sarmalele, salata de boeuf, fața mătuşii Catinca cu nasul a pufnit. Poveşti.
Eu m-am aşezat într-o parte, sprijinind capul în palmă. Ceasul număra fiecare minut 1:27, 1:28… Petru Ion, în schimb, părea în plin avânt abia la început.
Ţin minte când am deschis uşa atunci, rememora el. Trecuse miezul nopţii, la noi a venit Sandu cu nevasta. Ger, zăpadă, dar noi: Intraţi! Casa deschisă!. Ilinca atunci a zis o vorbă a căutat amintirea. Noaptea porţile să fie largi pentru cine-i cu nevoie.
Am dat din cap. Cuvintele s-au prins de mine ca brusturii.
Tată, a frecat Viorel ochii. Când ne uităm totuşi la peliculă asta? N-ai adus-o degeaba.
Ba da, s-a scurt Petru. Dar n-am mai aparat. Poate la voi?
La noi, la etajul patru, aparat de 8mm? am pufnit eu, nopții, Între pian şi tiparniţă, desigur, l-am pus în debara.
Petru oricum nu prindea ironia.
Lasă, găsim, a zis optimist. Sau cineva o digitalizează, Viorele, tu eşti IT-st, descurci. Până atunci, vă povestesc cu pauze.
Şi a început. Cum au luat primul aparat foto, cum au filmat la ţară. Cum râdea Ilinca, cu zapada alunecându-i la gât. Vorbele îi curgeau ca ceaiul dintr-un samovar nesecat. În glasul lui nu era nici urmă de noapte; trăia după amintiri, nu după oră.
Ascultam cu o ureche, simţind mai mult decât pricepând. Îmi pulsa refrenul ritmic: La şapte trezirea, Cătălina la grădiniţă, raportul la muncă, nu-mi mai simt ochii
***
Un zgomot fin m-a trezit.
În uşă a apărut silueta mică în pijama cu steluţe roz. Cătălina îşi freca ochii, părul ciufulit.
Mama a şoptit, ciocnindu-se de prag.
Cătălina, dragă, de ce te-ai trezit? am sărit să o iau în braţe.
Am sete, a murmurat. Şi iar l-am visat pe bunicu.
Petru a luminat:
Vezi, cum simt copiii legătura.
Cătălina l-a privit încețoșată, aproape adormită.
Tu vii la mine noaptea, în vis. Baţi baţi la uşă. Nu pot închide uşa, că e fierbinte clanţa.
M-am răcit instant. Viorel s-a încruntat.
Ce coşmaruri ai? a întrebat încet.
Nu-s coşmaruri, a răspuns Petru sigur pe el. E sufletul copilului căutând bunicul.
Sau liniștea, am gândit, dar n-am rostit decât:
Hai la culcare, Cătălina. Bunicul vine altădată
Spre ziua? s-a asigurat fata.
L-am privit pe Petru în ochi. Privirea lui pierdută, copilăroasă.
Şi ziua merge, i-am spus cu blândeţe. Poate chiar e mai bine.
Fata a oftat, cu fața în umărul meu.
Am dus-o la pat, ascultând de la bucătărie glasul lui Petru, încă prea vioi pentru ora aceea.
Am învelit-o şi m-am surprins gândind: E la fel de fiecare dată. Zece minute ajung o oră întreagă cu biscuiţi, ceai, ochi grei și crăpături în obiceiurile noastre.
Ceasul bătea în hol. Era aproape două. Am inspirat adânc. Răbdarea mea, ca un ceas deşteptător, număra ultimele minute…
***
Şi din nou… la unu noaptea, mă plângeam săptămâna trecută la telefon.
Olguta, colega mea din facultate, asculta şi râdea complice.
Maria Dumitra, cu gravitate teatrală ea, acceptă, spiritul bătrânesc al nopţii v-a ocupat casa.
Foarte amuzant, am oftat. E serios. Nu pot să adorm normal, că mereu am groaza dacă sună iar. Şi sună! La unu, unu și jumate… mereu doar zece minute.
E quest, oftă Olguța. La tine, nivel hard trezirea, ceaiul pornit, discursul ascultat. Premiul biscuiți.
Am zâmbit.
Tot aceiași biscuiţi aduce, am zis. Ovăz, ambalaţi în verde. Să nu-i mai văd.
Simbol, a cugetat Olguța. Ia-i și pune-i sonerie musafir.
Cum adică?
Sună-i tu la unu noaptea.
Prea rău, am pufnit.
Glumesc. Dar serios, pune limite, că el chiar crede că vă e ok; dacă deschideţi.
E socru, Olguţa, am spus încet. E singur, soția s-a dus, Viorel e băiat la el. Cum să-i spun Nu veniți noaptea? Mai ales că are tensiune, amintiri…
Și inima și tensiunea sunt şi la tine, mi-a amintit Olguța. Ai copil, ai job. Limitele nu-s răutate. Fără ele, nimeni nu se ajută.
Am rămas tăcut. Ideea de limite îmi zgâria conștiința. Am crescut cu gândul că noră bună e cea care rabdă.
***
Prima vizită nocturnă a lui Petru a fost la jumătate de an după decesul nevestei.
Atunci am crezut că-i o dată. Durerea de împărtășit noaptea, când ziua e prea gălăgioasă.
Era întuneric în dormitor, un singur dreptunghi pal de la geam. Liniștea deja se transforma în somn, când uşa de la hol a început să tremure.
Cine să fie la ora asta? am sărit.
Sunetul, insistent, chiar disperat. Viorel s-a ridicat, trăgând pe el pantaloni.
Poate e ceva grav.
Deschidem. Pe prag, Petru Ion, șifonat, fără geacă, doar într-un pulover larg. Ochii licăreau.
Îmi pare rău a mârâit, deja intrând fără să fie poftit. N-am putut… acasă e… pustiu.
Mirosea a tutun și frig. Ținea punga aia de biscuiți.
Tată, e vreo problemă la inimă? Viorel speriat.
Nu, a dat mâna, dar privirea era ciudată. Am vrut doar să vă văd.
Nodul din gât mi s-a desfăcut. Mi-am amintit de înmormântarea Ilincăi, Petru, cu pălăria strânsă-n mâini, ochii unui om care și-a pierdut nordul.
L-am aşezat la masă, i-am făcut ceai. Atunci nu a povestit, stătea mut, rupea biscuiţii mărunt:
Era preferatul ei aşa ne-am cunoscut, la raft. I-am întins mâna spre cutie, şi ea la fel. I-am zis: Luaţi-l dumneavoastră, ţin la siluetă. Atunci m-am decis că mă însor.
Atunci nu mă enerva, ci mi-era doar milă.
Să veniţi, domn Petru, când vreţi, i-am zis, petrecându-l pe ziuă. Suntem aproape.
Vorbele s-au adeverit. El venea când simțea nevoia. Dar cel mai adesea, după miezul nopţii.
A urmat iar, la o săptămână. Apoi altă dată. Nici nu mai știam săptămâni între vizite.
***
Viorel, când am încercat să discut, doar ridica din umeri.
Ştii bine că el mereu a fost bufniță, spunea. Tot timpul lucra sau citea noaptea. Când eram mic, îl găseam la două pe bucătărie cu cartea.
Atunci stătea la el acasă, am oftat uşor. Acum e la noi.
La noi e… o extensie pentru el, îl scuza Viorel. Singur îi e greu. Noaptea, cu atât mai mult.
Şi mie mi-e greu, am zis sincer. Nu dorm. Cătălina se trezeşte. Pe fiecare sunet de sonerie, tresar ca la incendiu.
Viorel tăcea vinovat. Între el şi tatăl său, ceva tot nu se spunea; părea şi el între iritare şi scuză. E totuşi tata plutea între mine și discuția directă.
Odată am refuzat să merg la bucătărie. Am rămas în pat, făcându-mă că dorm. Viorel a ieşit. Uşa scârţâind, paşi, glasuri.
După o jumătate de oră, aud o șoaptă ca un murmur. Curiozitatea a învins istoveala. Am tras ușa dormitorului și m-am furișat la bucătărie.
Petru stătea singur la masă Viorel probabil se retrăsese deja. În faţă, poza veche. Lampa făcea din colțișor un decor teatral.
Ilinca, uite aici eşti tânără şoptea, mângâind fotografia. În rochia asta ai zis că mă laşi, dacă te îngraşi. Prost am fost, că n-am zis nimic atunci. Cât ţineam la tine
A întors poza.
Viorel, uite-l aici, mucos. Ăsta-i televizorul unde stăteam toţi. Ții minte, Sandu a venit la unu noaptea şi n-a plecat până la trei? Tu ai scris: Să vină cine poate. Închid ușa abia când murim noi.
Vorbea cu el însuşi, dar acolo nu era doar amintire ci și o rugă: Lăsaţi-mi şi mie o uşă deschisă noaptea…
M-am oprit la uşă, cu inima strânsă. Socrul meu nu era un monstru, ci un copil bătrân, pierdut în noapte fără oameni.
Mânia nu dispăruse. Dar se amesteca cu o milă grea, care făcea totul mai greu.
***
Am încercat să glumesc.
Era început de vară, noapte caldă, fereastra dormitorului deschisă. Sunetul a venit ca un ceas elvețian. În loc să trag halatul, am pus peste pijama unul viu colorat, din mătase, pe ochi masca primită de la Olguța. Am dat-o pe frunte, să văd, dar am păstrat-o ca accesoriu.
O, star de cinema, a comentat Viorel.
Da, am pufnit. Azi avem Spectacolul de Noapte cu nea Petru.
Am deschis teatral.
Bună noaptea! am proclamat. Bine aţi venit la premierea exclusivă de la ora unu. Program: ceai, biscuiţi şi insomnii.
Petru a început să râdă.
Ce tineri cu umor! a jubilat. Şi eu credeam că sunteţi ca pensionarii la zece la culcare, la şase servici.
În bucătărie, am scos ostentativ pachetul de cafea, am bătut în ceasul de la cuptor.
Propun tradiţie: miezul nopţii, ca la italieni. Ceai, biscuiţi, mandoline. Doar că alarma la şase nu se anulează, din păcate.
Eh, a dat Petru din mână. Dar să ştii, avem amintiri. Noi mergeam cu trenul noaptea, ţii minte, Viorele? Vagon, ceai în pahar cu suport, oamenii de parcă-s neamuri. Toate conversaţiile bune sunt noaptea.
Şi atunci a zis:
În viaţă, unele uşi trebuie lăsate deschise. Că poate cineva are mare nevoie.
Vorba s-a lipit de mine ca noroiul de cizmă. Era deopotrivă drăguţă şi periculoasă.
Dar uită că dincolo doar oameni sunt, am gândit. Dar cu glas tare am râs:
Dar şi unele ferestre trebuie ținute închise, să nu răcim.
Petru, ca de obicei, nu prindea nuanţa. Poveştile nu se opreau, iar pe chipul meu oboseala se îmbina cu o furie tăcută.
***
Într-o noapte am decis să nu deschid uşa.
Cătălina era răcită, febră, n-am dormit aproape deloc. Tocmai ce o adormisem şi m-am aşezat, obosit, pe marginea patului. Şi, ca la comandă, sună soneria.
Nu acum… am şoptit.
Viorel era la serviciu, eram singuri. Am încremenit. Sunetul s-a repetat. Apoi iar. Apoi linişte.
Am stat şi am numărat până la o sută. Inima bătea în gât. Vezi, mi-am zis, o singură dată n-ai deschis. Şi nu s-a sfârşit lumea.
Dimineaţa, ducând gunoiul, la uşă găsesc punga cu logo verde. Puţin umezită de rouă. Lângă ea, o biletel: Aţi adormit. Nu v-am trezit. P.
Atât. Fără reproş, fără plângere. Doar pachetul acela.
Am simţit un amestec de vină şi revoltă: De ce să mă simt vinovat că vreau doar să dorm?
***
După alte vizite de noapte, casa era ca un pled ud greu și rece.
Cătălina se răcise de două ori a ieşit desculţă pe hol, cât timp Petru povestea bancuri. Noaptea întreagă a tuşit. Dimineaţa, ochii mei erau două umbre imense. La muncă mă sprijineam în ceşti de cafea încă de la opt.
Seara, punând oală de ciorbă pe foc, am simțit că cedez.
Nu mai pot aşa, am spus, privirea în podea.
Cum adică? Viorel tocmai punea ceainicul.
În sensul că, m-am întors brusc, nu pot trăi la programul lui. Noi nu suntem ceainărie non-stop. Avem copil, eu am serviciu. Nu mai mă simt stăpâna în casa mea.
Viorel a vrut să răspundă dar e tata…, dar i-am făcut semn.
Nu, stai. Mereu aud: E tată, e singur, greu îi este. Dar eu ce sunt? Şi eu sunt o soţie, mamă, un om, cu nervi și limite. Nimeni nu le ia în seamă.
Viorel a amuţit.
Să facem aşa, am spus, muşcându-mi buza. Azi, când vine, stăm toţi trei şi vorbim. Fără glume, fără zece minute. Spun că am nevoie de noapte. Fără sonerie.
Adică să-i interzicem să vină? încet, Viorel.
Vreau să vină ziua. Sau, măcar, nu după nouă seara. Nu-l alung, îl scot doar din noaptea noastră.
Viorel a oftat greu.
Se va supăra, a murmurat.
Eu deja m-am supărat, am zis. Pe amândoi. Că de un an mă prefac că-i normal. Şi e în regulă a ajuns un mic capitol cedat altora.
Vorbele spuse cu glas tare au sunat neaşteptat de clar. El a coborât ochii.
Bine. Azi… încercăm. Eu sunt cu tine.
***
Văzând cutia cu peliculă la Petru, totul s-a legat.
Sărbători familie 1979 scria pe capac. Petru şi-a pus geaca pe scaun şi a trântit cutia pe masă ca pe o comoară.
Să vedeţi ce-am găsit! E viaţa noastră aici!
Hai să discutăm întâi, am început, în timp ce Viorel turna ceai.
Despre ce? s-a arătat mirat Petru. Mai bine bucurie întâi, necazul ştie să aştepte.
L-am privit pe Viorel. El a dat din cap: Spune!
Am pus cana în faţa lui Petru, m-am aşezat aproape şi inima îmi bătea nebun în gând.
Domnule Petru, am început, ne bucurăm sincer de film. Şi că veniți la noi. Totuşi… trebuie să vorbim.
Ce să vorbim grav, tocmai noaptea? a încercat s-o scalde el.
Despre nopți, am spus serios. Ale dumneavoastră şi ale noastre.
Petru a încetat să zâmbească.
Ascult, a zis, aproape rigid.
Intraţi mereu târziu, am rostit blând. Mai mereu după unu. Pentru dvs., noaptea e pentru amintiri. Pentru noi e de somn. Mâine mergem la lucru, Cătălina la grădi. E greu să fim mereu treziţi.
Petru s-a încruntat.
Deci deranjez? vocea i-a scăzut.
Viorel a intervenit:
Nu ne deranjaţi, tată. Ţinem la tine şi ne bucurăm de fiecare dată. Dar… noaptea chiar e greu. Mai ales pentru Maria şi pentru Cătălina.
Am dat din cap.
De la zece încolo, orice sonerie momeşte frica. Nu pot să mă relaxez… Iar Cătălina… am privit spre cameră. Mi-a zis că tot visează cineva bătând. Clanţa, mereu fierbinte.
Petru şi-a mutat privirea de pe mine pe Viorel, apoi pe cutie.
Eu s-a poticnit. Am crezut că e ca înainte. Cu Ilinca, ne plăcea să bem ceai noaptea. Uşa era mereu deschisă. Ziceam: Dacă vine cineva noaptea, sigur îi arde.
Dar noi noaptea avem nevoie să dormim, am spus tare în şoaptă. Nu pentru că nu vă iubim. Ci pentru că ne iubim şi pe noi, şi pe copil.
A urmat tăcere.
Petru s-a uitat la mâinile lui, tremurând.
Adică nu mă mai vreţi?
Ba da, am răspuns repede. Mult. Dar nu la unu noaptea. Veniţi ziua, seara, daţi un telefon. Pregătim ceaiul dorit, ne programăm.
Viorel a adăugat:
Tată, bem ceai cu drag, dar nu când nu mai ţinem ochii deschişi.
Petru n-a zis nimic mult timp. Apoi, încet:
Nu ştiam că vă e atât de greu. Mă gândeam… dacă eu nu dorm, nici ceilalţi nu…
Am simţit cum din piept mi se eliberează ceva.
Nu era rău voitor. Doar un om care a pierdut simţul timpului, pentru că timpul lui s-a oprit o dată cu Ilinca.
Haideţi aşa, am şoptit. Chiar vreau să văd pelicula. Dar să fie sâmbătă, la prânz. Toţi, cu ceai şi biscuiţi, ca un Revelion 1979.
Petru s-a uitat lung la cutie, apoi la mine.
Dacă noaptea mă apucă a început, dar s-a oprit.
Dacă vă e rău noaptea, i-am zis calm, sunaţi. Răspundem. Dar nu zilnic. Dacă e nevoie, suntem aici. Dar pentru ceai să fie la lumină.
Viorel a aprobat.
Tată, aş vrea să stăm împreună nu doar noaptea, când nu mai pricep ce povesteşti. Acum… a căscat nici nu mai ştiu ce-ai zis.
Petru a zâmbit trist.
Bătrân şi naiv, a spus încet. Am crezut că dacă trec zece minute, nu contează.
Zece minute s-au făcut de-un an deja, i-am şoptit eu.
El a dat din cap.
Bine, a oftat. Lasă filmele pe sâmbătă. Eu plec acum.
Vă conduc, am zis.
La hol, s-a chinuit cu geaca, trăgând de timp.
Măria, mi-a spus la plecare, dacă dau sonerie din greşeală
O să cred că vă e rău, am răspuns. Şi o să mă frământ. Dar nu deschid mereu. Sunt şi eu om.
A dat din cap. În ochi i-a apărut poate, pentru prima dată, un fel de respect.
***
Sâmbătă a venit repede.
Pe masă, proiectorul vechi, adus de la un vecin de-al lui Viorel. Salonul sală de cinema improvizată, cu perdele trase şi cearşaf alb fixat cu pioneze.
Petru Ion stătea ca un copil lângă aparat, ţinând cutia ca pe o comoară. Cătălina mi se mlădia în braţe, cu iepuraşul de pluş. Viorel se zbătea cu firele.
Proiectorul a pornit, raza de lumină a tăiat penumbra şi pe perete au început să se mişte siluete palide.
O tânără în rochie de bumbac zâmbet cald ca soarele de mai. Alături Petru tânăr, fără urmă de alb, cu părul des şi mâna la umerii ei. Între ei, Viorel mic, cu obraji rotunzi.
Pe ecran masă de sărbătoare, portocale, icre, ghirlandă. La un moment dat, camera surprinde cartonul scris lipit de uşă: Casa noastră e mereu deschisă. Chiar şi noaptea. Pentru ai noştri.
Am simţit că mă loveşte drept în piept.
Petru a oftat greu.
Ea a scris, a şoptit. Ilinca. Să ştie lumea.
Pe peliculă, Ilinca râzând deschide uşa cuiva invizibil şi salută: Poftiţi!. Lumină, veselie, zumzet. În imagine, ora 1:05. Subsol: Bine aţi venit, uşa mereu e deschisă.
Petru n-a mai rezistat şi a plâns uşor, cu umerii tremurând.
Cătălina a adormit în braţele mele, strângându-mi gâtul cu o mână.
Proiectorul murmura, cadrele treceau Ilinca ştergând vasele, Petru sărutând-o pe obraz, Viorel mic dând târcoale bradului.
Atunci am priceput. Noaptea lui Petru nu era obişnuinţă, ci încercarea disperată de a readuce timpul când uşa chiar era pentru râs, nu pentru testat limite.
***
Când pelicula s-a terminat, camera a rămas în penumbră. Cătălina sforăia cu faţa în umărul meu.
Petru şi-a ascuns faţa în palme.
Iertaţi-mă, a spus la un moment dat. Am crezut că fac bine. Veneam noaptea, să nu fiu singur
Nu sunteţi, i-am şoptit. Nici fără raiduri de noapte. Doar că de-acum… deschidem ziua.
Peste câteva zile, am mers la magazin. Am luat nu doar biscuiţi de ovăz cu ambalaj verde, ci şi un termos argintiu, cu ținut cald opt ore, zicea firma.
Acasă, le-am pus în cutie frumos, alături de o cheie cu breloc.
Pe cartonaş am scris: Domnule Petru, la noi sunteţi binevenit mereu. Mai ales dimineaţa. Termosul pentru căldură cât stăm despărţiţi. Cheia ca să puteţi veni ziua. Sunaţi întâi. Cu drag, Maria, Viorel, Cătălina.
L-am sunat ziua pentru prima oară eu la iniţiativă.
Domnule Petru, bună dimineaţa. Mâine vă aşteptăm la ceai. De dimineaţă. Oricând doriţi, dar până la 12.
A râs, cu uşoară emoţie:
Oficial mă invitaţi?
E o tradiţie nouă, am spus. Fără ture de noapte.
A doua zi, la ora fix zece, a apărut la ușă. Sunase înainte: Am pornit, să fiţi gata. Cămaşă curată, buchet de margarete.
Pentru tine, Măria, a spus stânjenit. Pentru răbdare.
Sub braţ, un urs mare de pluş cu căciulă de noapte.
Pentru Cătălina, a adăugat. Să stea de strajă în somnul ei, să vin eu doar cu poveşti, nu cu bătăi.
Am zâmbit cu sufletul împăcat.
Poftiți, am zis. Ceaiul vă aşteaptă.
Soarele umbrea masa în bucătărie. Ceaiul fierbinte, biscuiții crocanți. Cătălina, veselă și odihnită, strângea ursul în brațe. Viorel povestea tatei de proiecte noi, el răspundea cu un banc cu trenuri de noapte.
Era același Petru, cu aceleaşi istorii. Dar timpul era altul. Dimineaţa, nu noaptea. Invitație, nu invazie.
Seara, adormind-o pe Cătălina, m-a întrebat:
Mami, azi n-am mai visat pe bunicu.
Şi cum a fost? am întrebat.
Bine. Am dormit. Iar dimineaţă era adevărat.
Am zâmbit.
Şi aşa să rămână, am şoptit.
Noaptea, la 1:15, casa era liniştită. Soneria nu a sunat. Prima oară după ani, m-am trezit nu din obiceiul altcuiva, ci pentru că am dormit destul.
Am învăţat să spun ce mă doare nu cu scandal sau ruşine, ci cu cuvinte. Şi lumea nu s-a prăbuşit. Socrul n-a dispărut din viaţa noastră. Doar că nu mai vine la unu noaptea.
Iar asta e deja mica mea victorie a mea şi-a tuturor celor din casa noastră.
