Numai nu iarăși, mi-am spus pe jumătate adormită, cu mâinile cufundate într-o chiuvetă plină cu apă cu detergent. Ora de pe ceasul din bucătărie era 01:15. Casa respira liniște, doar suflarea ușoară a Paulinei se auzea din camera ei. În dormitor, Nicu sigur deja adormise, cât încercam să mă bucur de ceaiul de mușețel demult rece, uitat într-o cană pe masă, în lumina gălbuie a veiozei.
Sunetul soneriei mi-a tăiat gândurile ca un brici. Bătea insistent, cu pauze exact cât să speri: Poate totuși altădată…
Din dormitor a venit șoapta somnoroasă a lui Nicu:
Tot el?
Mi-am șters mâinile pe halatul vechi, am ignorat dorința să casc, ceea ce ar fi fost semnul universal Lăsați-mă să dorm, vă rog, și m-am îndreptat spre ușă, încercând să-mi domolesc enervarea și să nu mă simt vinovată pentru ea. Oboseala îmi apăsa pe umeri ca o plapumă udă.
Prin vizor, silueta recognoscibilă a socrului meu, Petru Dumitru, s-a conturat ca o fantomă familiară. Părea și mai masiv în geaca de piele decolorată și cu șapca trasă spre ceafă. Într-o mână ținea o cutie mare de carton, iar în cealaltă, veșnicul pachet cu biscuiți din magazinul de la colț, cel cu logo-ul verde.
Ecaterina! a izbucnit el cu aceeași bucurie de fiecare dată. Nu dormiți încă? Bine, mai vorbim vreo zece minute, nu vă rețin.
Bună seara, domnule Petru… E noapte, dacă nu v-ați uitat pe geam…
Noapte tânără! a râs Și eu tot tânăr, cât mai am picioare nu mă lași să intru, că am venit cu comoara asta?
Mi-a arătat cutia pe care scria, cu un scris aproape șters: Filme de 8 mm, 1978, Revelion, Acasă. Mirosul cutiei era de vechi și praf, acea lume pe care o cunoșteam doar din poze alb-negru.
Am găsit-o! a continuat el, intrând deja pe un colț de covor, fără să aștepte. Stătea la vecinul Grigore deasupra dulapului. S-a jurat că nu știe de ea, dar până la urmă după scrisul Elenei, sărmana, a recunoscut…
Numele Elenei, trecută în neființă acum zece ani, a plutit pe coridor ca o adiere rece.
Din dormitor a venit Nicu, adormit, în pantaloni de trening și tricou decolorat.
Tată… e trecut de unu…
Ce contează? Petru a prins viață. Cele mai bune amintiri le ai doar noaptea. Când eram de vârsta ta, abia plecam la dans pe la ora asta!
Simțeam fiecare cuvânt de-al lui ca un ciocan mic ce-mi bătea în tâmple. Și totuși, nu puteam scăpa de sentimentul de milă: E singur acolo, poate i-e frică…
Haideți în bucătărie, am zis, sufocând un oftat adânc. Dar încet, doarme Paulina.
Tare încet, sunt ca o pisică! a spus, scuturându-și geaca.
Pisică, dar sună în toiul nopții ca un cocoș de alarmă, m-am amuzat amar.
***
În bucătărie, Petru s-a așezat pe scaunul de lângă calorifer spatele meu nu suportă curentul, recita ca pe o poezie. I-am pus cana cu ceai în față, deja pe pilot automat.
Nicu a privit curios cutia.
Ce-i acolo?
Filmele noastre, a spus Petru cu solemnitate. Tu, Paulina, Elena… Revelion, salată de boeuf, bradul de atunci, tanti Catinca cu nasul ei de poveste…
Eu m-am lăsat pe marginea scaunului, sprijinindu-mi capul; ceasul bătea 01:28… Petru, bineînțeles, abia atunci începea.
Îmi amintesc cum Sava și Sanda au venit de revelion, după miezul nopții, tot așa am deschis ușa și le-am zis: Casa noastră e deschisă pentru cine are nevoie. Așa spunea și Elena, țin minte și-acum…
Cuvintele s-au lipit de mine ca semințele de brusture.
Tată, când vedem filmul? Pentru asta l-ați adus?
N-am aparat îl mai am pe acela, dar nu merge… Poate reușești tu, Nicu, ești informatician! Dacă nu, dăm la un atelier să le digitalizeze, dar până atunci vă spun eu, printre pauze.
Și a început să povestească despre prima cameră de fotografiat, despre iarna la cabană, despre râsul Elenei, zăpada în guler, toate cu infuzie de ceai, până noaptea a devenit o poveste.
Eu ascultam numai cu jumătate de ureche mintea-mi refuza să se desprindă de gândul: Mâine mă trezesc la șapte, Paulina la grădi, raportul la muncă, abia dacă-mi țin ochii deschiși…
***
Un foșnet ușor m-a făcut să tresar: Paulina, în pijama cu ursuleți, cu ochii obosiți și părul vraiște:
Mami… mi-e sete… și mi-a venit iarăși bunicu în vis.
Când a auzit de bunicu, Petru s-a luminat:
Vezi? Copiii simt sufletul…
Paulina l-a privit confuză:
Mereu vii la mine în vis și bați la ușă. Nu pot să închid, că e cald la mâner…
Un ghem de frig mi-a strâns stomacul.
Ce visuri sunt astea? a întrebat Nicu.
Nu-s coșmaruri, domle! a zis Petru. Legătura dintre copil și bunic…
Sau poate doar dorința de liniște…, mi-am spus. Hai, Paulina, la culcare. Bunicul poate să vină și ziua…
Numai noaptea vine, mamă?
Am întâlnit privirea naivă a lui Petru.
Poate veni și ziua chiar e mai bine așa, draga mea…
Fetița a oftat și mi s-a agățat de gât. Am dus-o la loc, gândindu-mă: Așa-i mereu. Cele zece minute se transformă într-o oră de istorisiri, cu biscuiți, ceai, ochi grei și haos total la regim…
Ceasul din hol ticăia spre două. Am inspirat adânc. Răbdarea mi-era pe sfârșite…
***
Și iarăși… la unu noaptea, mă văitam la telefon către Viorica, prietena mea din facultate, cu cine simțeam că pot fi sinceră.
Condoleanțe, Ecaterina, a mimat gravitatea Viorica. Casa ta a fost cucerită de duhul bătrânelor generații nocturne.
E comic, dacă nu aș fi nod de nervi. Nu reușesc să adorm bine deloc tot timpul ascult dacă sună. Parcă suntem un bar non-stop: intră și povestește…
E ca un joc, a râs Viorica. Regimul hard pentru norocoși trezește-te, pune apa, ascultă povestea. Premiul: biscuiți!
M-am pomenit zâmbind, indiferent de cât eram de obosită.
Tot aceiași biscuiți aduce. Oatmeal, ambalaj verde, nu-i mai pot vedea…
S-a făcut simbol i-ai putea da un ceas de oaspeți.
Ce să fac?
Sună-l tu la unu și vezi cum îi place…
Ar fi prea crud, am râs. Știu că zici în glumă, dar mă gândesc mereu la granițe. El chiar crede că la noi e ok, fiindcă nu refuzăm…
Și tu ai inimă, și tu ai tensiunea ta, copil, serviciu… Limitele nu-s egoism, ci grijă de tine. Și de el, până la urmă…
Mi-au rămas cuvintele ei ghemuit în conștiință. Multe femei cred că o noră bună e cea care rabdă totul…
***
Prima vizită noaptea a lui Petru a fost la vreo jumătate de an după ce-a murit Elena. Atunci, am crezut că e numai o ocazie, că nu va repeta…
Stăteam cu Nicu în pat, liniștea era pe cale să mă adoarmă, când deodată, soneria a sunat disperat.
Nicu s-a ridicat, și-a tras pantaloni la repezeală:
Poate s-a întâmplat ceva grav…
Când a deschis, Petru era în prag, fără geacă și fără șapcă, cu ochii aproape plini de lacrimi.
Scuzați-mă… nu puteam… acasă e prea gol…
Mirosea a tutun și frig. În mâini, evident, pachetul cu biscuiți de ovăz.
Ați pățit ceva? a întrebat Nicu, speriat.
Nu… doar voiam să vă văd…
Mi-am amintit de funeraliile Elenei Petru, cu pălăria strânsă atât de tare, de parcă doar așa putea rămâne în realitate.
L-am așezat în bucătărie, am pus ceai, și atunci n-a spus bancuri, doar fraze scurte:
Îi plăcea să bem ceai noaptea…
Cu mâinile tremurând, rupea biscuiți.
Azi i-am văzut cu ochii ăia ai mei la raft. Tot acolo am și cunoscut-o… am întins mâna în același timp.
M-am trezit compătimită, nu deranjată. Când l-am condus la ușă dimineața, i-am spus din inimă: Veniți când simțiți nevoia. Și a făcut-o. Numai că nevoia lui apărea, de regulă, după miezul nopții…
***
Când am încercat să vorbesc cu Nicu, s-a ridicat din umeri:
Așa a fost mereu pasăre de noapte. Toată viața citea pe la două noaptea. Doar că atunci stătea acasă…
Acum suntem cu toții aici. Pentru el apartamentul nostru e doar o prelungire…
Știu. Numai că eu simt frica de somn: nici eu, nici fata nu dormim bine cu bătăi la ușă…
Nicu nu spunea nimic. E tatăl meu era bariera mereu.
Într-o noapte, n-am mai avut chef să cobor. M-am prefăcut că dorm. Nicu s-a dus. Au trecut vreo treizeci de minute, n-am rezistat, am tras cu ochiul din dormitor.
Petru era singur, adunat peste fotografii vechi:
Uite ce eraști, Lenuta ai spus că dacă mă îndrăgosteam, de mă supăram că te îngrași… Eu prost, n-am zis nimic… Vitea era mic… să vezi cât râdea…
Vorbea cu pozele, cu un soi de rugă: Lăsați măcar casa asta deschisă pentru mine noaptea.
M-a strâns la inimă. Nu era un monstru. Era tot un băiat mare, rătăcit prin întuneric. Și enervarea mea n-a dispărut, dar a devenit amară.
***
Vara, într-o încercare de a lua lucrurile cu umor, am răspuns la sonerie în halat satinat cu flori și mască de dormit pe frunte.
Parcă ai fi din cinema, a zâmbit Nicu.
E spectacol Noaptea la Petru Dumitru.
Când a intrat Petru:
Bună seara, exclusiv pentru invitați pe bază de lipsă de somn. Pe program: ceai și cronica extenuării!
Asta da, tineret! a aplaudat el.
La masă, demonstrativ, am fixat un ceas ca să fim la oră.
Poate să devină un obicei: ora două, cu ceai și bancuri dar tot la șase dimineața trebuie să ne trezim!
El:
Dar merită! Când eram copil, mergeam cu trenul de noapte, făceam cunoștință, povești… Oamenii-s mai aproape noaptea.
Apoi a spus:
Sunt uși în viața asta pe care e bine să le lăsăm deschise…
Gândul m-a înghețat: Unii uită că și la interior există oameni…. Am zâmbit:
Uneori e mai sănătos să închizi ferestrele, să nu iei frig.
El, complet sincer, nu a prins aluzia, și a continuat să-și spună poveștile, fără să vadă că la mine, pe sub politețe, creștea un freamăt de furie.
***
Într-o noapte cu Paulina bolnavă, când Nicu era de tură, n-am deschis. Am stat pe marginea patului, cu fata cântându-mi în brațe. A bătut de trei ori. Nu am răspuns. Dimineața, la ușă, era pachetul cu biscuiți și o hârtiuță: Ați adormit. N-am vrut să vă deranjez. P.
M-am simțit într-un fel amărui: și vinovată, și ușurată.
***
A doua zi după o astfel de noapte, casa era ca un prosop ud. Paulina, răcită, cu febră evident, alergase desculță în noapte. Eu arătam ca un urs panda, la birou supraviețuind cu cafele. Seara, în timp ce am pus supa la fiert, brusc am simțit că nu mai pot.
Nu se mai poate, i-am spus lui Nicu fără să mă uit la el.
De ce, ce s-a întâmplat?
Nu vreau să trăiesc în regimul lui de noapte. Nu suntem ceainărie de gardă. Am copil, am serviciu. Nu mai simt că e și casa mea…
A încercat să zică aceleași: Dar e tatăl meu…, dar i-am oprit cu gestul mâinii.
I-am spus că nu dau afară pe nimeni, doar pe el din viața noastră de noapte. Nicu a stat pe gânduri, dar a acceptat: Diseară vorbim în trei. Fără glume, fără «zece minute».
***
Când a venit Petru cu cutia lui de filme în noaptea următoare, toate s-au legat. Am privit cutia, m-am uitat la el și-am început.
Dle Petru, ne bucurăm că ați găsit amintirile. Dar trebuie să vorbim despre un lucru… despre noaptea dvs. și noaptea noastră.
Petru a zis pe jumătate glumă:
Ce-i așa grav de trebuie discutat noaptea?
I-am spus clar: pentru noi, noaptea e pentru somn. Pentru dvs. pentru amintiri. Suntem obosiți, copilul se trezește și ne dă coșmaruri.
A tăcut. Apoi:
Deci… deranjez?
Nicu m-a sprijinit:
Nu deranjezi, tată. Dar pentru noi e greu, mai ales pentru Ecaterina și Paulina.
Am fost sinceră: mi-e frică de fiecare bătaie la ușă. Paulina visează că cineva tot bate și e cald la mâner…
Am crezut că-i ca pe vremuri ușa mereu deschisă, ceai, povești, și noaptea…
Noi vrem să fie deschisă ziua, am spus eu. Din grijă pentru noi toți.
A urmat tăcerea lungă. S-a uitat cu tristețe la mâini. Apoi:
N-am știut… mi se părea că, dacă eu nu dorm, nici ceilalți nu…
Am simțit cum oboseala mi se ridică din piept.
Haideți să vedem filmele sâmbătă, ziua. Cu ceai, cu biscuiții dvs., cu Paulina, ca la 1979…
Și dacă îmi vine greu noaptea?
Sunați. Suntem aici, dar nu zilnic, fără ceai la două noaptea.
Nicu a întărit:
Vreau să fim împreună și ziua, nu doar la ceasuri imposibile…
Petru a zâmbit slab:
Ce bătrân prost sunt…
Cele zece minute s-au făcut un an în viața noastră, i-am spus, fără mustrare, ci cu blândețe.
A oftat.
Sâmbătă atunci… Merg acasă.
La plecare, cu geaca în mână, a murmurat:
Dacă totuși, din greșeală…
Mă voi gândi că aveți nevoie. Dar nu mereu voi deschide. Și eu sunt om…
Din ochii lui am citit că, pentru prima dată, a înțeles.
***
Sâmbătă după-amiază a fost ca o sărbătoare improvizată. Proiectorul vechi, adus de la un coleg de-al lui Nicu, a fost centrul spațiului. Am tras perdelele, am agățat un cearșaf pe perete.
Petru s-a așezat primul, îmbrăcat ca la cinema. Paulina era la mine în poală, cu iepurașul de catifea. Nicu încerca să repare firele aparatului.
Apoi, întuneric, lumină verde-gălbuie, și pe perete, imagini din alte vieți.
Elena râzând, Petru tânăr, fără fire albe, un Nicu rotunjor. Pe masă portocale și salată de boeuf. Pe ușă, o filă scrisă de mână: Casa e mereu deschisă. Și noaptea. Pentru ai noștri.
M-am cutremurat.
Petru a strâns, pe nevăzute, ochii în palmă.
Elena… A vrut să știe toată lumea că ușa noastră e deschisă.
La film, Elena îi făcea cu mâna unui musafir, râdea, pe ușă ora exactă: 01:05. Sub ea, cineva a scris la marker: Aici ești acasă, oricând.
Petru a plâns încet, cu umerii tresărind.
Paulina a ațipit la mine în brațe, visând.
Am privit cadrul cu Lena spălând farfurii, Petru sărutând-o pe obraz, Nicu mic dând ture prin living. Am înțeles. Vizitele nocturne nu erau dojană, ci disperați pași spre timpurile când râsete și uși deschise salvau.
***
Când s-a terminat filmul, am rămas toți în semiîntuneric. Paulina sforăia pe umărul meu.
Petru și-a șters fața:
Iertați-mă, a spus Chiar credeam că fac lucrul cel bun. Am simțit că, venind la voi noaptea, nu sunt singur.
I-am răspuns încet:
Nu sunteți niciodată singur, ci doar găsim un alt mod cu ușa deschisă ziua, nu noaptea.
După două zile m-am dus la magazin, am luat nu doar biscuiți de ovăz, dar și un termos drăguț. L-am pus într-o cutie, cu o cheie de rezervă.
Pe o carte poștală mică am scris: Dle Petru Dumitru, sunteți binevenit mereu la noi cu atât mai mult dimineața. Termosul să vă țină ceaiul cald și cheia semn că vă așteptăm. Sunați înainte! Vă iubim, Ecaterina, Nicu, Paulina.
Pentru prima dată de mult timp, l-am sunat eu ziua.
Domnule Petru, mâine bem ceai împreună. Dimineața, oricând doriți. Dar până la 12…
Râdea, eliberat.
Chiar primesc invitație oficială?
Construim o tradiție nouă, i-am spus.
A doua zi, fix la 10, în cămașă curată, Petru a sunat. Avea buchet de margarete și un ursuleț cu bonetă pentru Paulina:
Margaretele pentru răbdarea ta, Ecaterina. Ursulețul pentru Paulina: străjer de vis, să nu mai bată bunicul la ușă decât cu povești.
Atunci, am zâmbit cu adevărat.
Intrați, ceaiul tocmai e gata…
Soarele picta dreptunghiuri pe masă, ceaiul mirosea, biscuiții erau crunți. Paulina, trezită și veselă, se freca de ursuleț. Nicu îi povestea lui Petru despre munca lui, iar el răspundea cu o glumă veche.
Același om, aceeași viață. Numai că era zi, nu noapte. O vizită asumată, nu o invazie.
Seara, la culcare, Paulina m-a întrebat:
Mamă, azi nu l-am visat pe bunicul.
Și cum ți-a fost?
Foarte bine. A fost adevărat, nu doar în vis…
Am zâmbit, în întuneric.
Așa să rămână, am șoptit.
Noaptea, când ceasul a arătat 01:15, casa era liniștită. Nicio sonerie. M-am trezit dimineața odihnită, așa cum nu se mai întâmplase de mult.
Am învățat să spun ce simt fără țipăt, fără rușine, doar cu vorbele mele. Și lumea nu s-a oprit în loc. Socrul nu a dispărut din viața noastră; doar a lăsat în urmă obiceiul vizitelor la ceasuri imposibile.
Așa arată, cred, o mică victorie a mea și a tuturor celor ce locuiesc sub același acoperiș.
