Ruda de noapte și prețul liniștii
Nu iar, te rog… am mormăit încetișor, privind chiuveta plină cu apă și spumă.
Ceasul de pe peretele bucătăriei arăta fără milă 1:15. Casa era încremenită. În camera de alături, micuța Cătălina respira liniștit în somn. În dormitor, cred, deja adormise Sorin. Lumina galbenă de sub globul mat al lămpii făcea o insulă pe masă, unde stătea stingheră cana mea cu ceai de mușețel, acum rece.
Soneria a sfâșiat liniștea ca un cuțit în pâine proaspătă. Lung, insistent, cu pauze destul de scurte cât să-ți poți spune neajutorat: Doamne, poate altă dată…
Din dormitor s-a auzit un șoaptă somnoroasă și resemnată a lui Sorin:
Iar el?
Mi-am șters mâinile de halat, am înghițit un oftat acela ce tentam să-l transform în semnalul dorm, lăsați-mă în pace și m-am îndreptat spre ușă. Pe drum, simțeam în piept o amestecătură de iritare, jenă că mă irit, dar și o oboseală atât de apăsătoare de parcă aș fi cărat toată ziua de una singură apă la fântână.
În vizor, silueta familiară: voinic, cu o geacă de piele veche, șapca trasă pe ceafă. Socrul meu, Ilie Gheorghe, stătea cu o mână pe perete, cu cealaltă strângea la piept o cutie mare de carton.
La picioare, punga de la magazin, cu logo-ul verde oricum știam că în ea sunt fursecuri. Mereu aceleași.
Am deschis.
Marioara dragă! Ilie a zâmbit larg, ca și cum ar fi fost chiar miezul zilei. Nu dormiți? Minunat. Sunt decât zece minute.
Bună seara, domnule Ilie, am încercat să zâmbesc. Dar… e trecut de unu noaptea, totuși.
Ei, noaptea-i tânără! a dat din mână. Și eu la fel, cât mă țin picioarele. Nu mă lași să intru? Am… comoară.
A ridicat cutia. Pe capac era o etichetă veche, scrisă de mână: Filme 8 mm. Într-un colț: 1978. Revelion. Acasă. Mirosul era de praf, de dulap și de timp demult trecut.
Am găsit-o, crezi? Ilie deja intra, fără să aștepte să-l poftesc. Stătea la etajera vecinului. I-am zis să-mi o dea înapoi, că-i a mea. S-a uitat, și-a amintit de scrisul Elenei, biata de ea.
Numele socrului decedatei sale soții, spus așa, de odată, a plutit ca o nălucă prin holul îngust.
Din dormitor a ieșit Sorin, strâns ochii la lumină, cu un tricou larg și pantaloni de trening.
Tată e unu și un sfert
Ei, tocmai! râs vesel Ilie. N-ai ce face, fiule, amintirile se potrivesc doar noaptea. Când eram tânăr, abia pe la ora asta începeam chefuri!…
Simțeam cum fiecare sunet vesel al lui Ilie apasă în tâmple ca un ciocan. Dar gândurile tot îmi alunecau: E singur. La el în casă întuneric… Oare nu-i și teamă?.
Hai în bucătărie, am rostit cu glas copleșit. Cătălina doarme, să fim tăcuți…
O să fiu ca un șoricel! promite Ilie, dezbrăcând geaca, foșnind sănătos pe hol.
Da, doar că șoricelul cu sonerie de pompieri…
***
În bucătărie, Ilie se așeza mereu pe același scaun, aproape de calorifer. Mă doare spatele, nu suport curentul…, declara de fiecare dată. I-am pus cana, am turnat ceai din obișnuință, ca un chelner nocturn.
Sorin, încă căscând, s-a așezat vis-a-vis, privind cutia.
Ce-i acolo?
Filmul nostru, dragii mei! a spus Ilie cu emfază. E vechi, dar viu! E mama ta, Sorine, ești tu mic… O găină, o salată, și tușa Catinca, cu nasul de poveste… a început să râdă. Mă rog, toată istoria!
M-am așezat într-o parte, rezemându-mi capul în palmă. Ceasul bătea fără milă minutele 1:27, 1:28… Ilie, însă, abia se încălzea.
Țin minte când am deschis ușa… istorisea el cu chef. Era trecut de miezul nopții când au venit verișoara și Gicu. Ger, zăpadă… dar poftiți, la noi e deschis mereu! Elena a zis: Noaptea ușile-s deschise pentru cine are nevoie
M-am pomenit dând din cap. Cuvintele acelea s-au lipit de mine ca scaiul pe fustă.
Tată, când ne uităm la film? Pentru asta l-ai adus?
Ba da, Ilie s-a iscat. Doar că n-am aparat. Speram să aveți voi…
La bloc, între rămășițele din cagibi, stă și proiectorul?! am bombănit. Poate și un pian și-o tiparniță…
Ilie nici nu a prins ironia.
Lăsați, găsim noi… a zâmbit el Ori îl digitalizăm… Sorine, tu ești IT-ist, bagi de seamă. Până atunci vă iau cu povești…
Și a început șirul: prima cameră foto, vacanța de la țară, râsetele Elenei sub omăt. Parcă n-avea noapte glasul său; trăia pe amintiri, nu pe ceas.
Eu ascultam fără să pricep detaliile, simțeam decât. Același refren: Mâine la șapte trezirea, Cătălina la creșă, raport la serviciu….
***
Un foșnet mărunt m-a sculat din amorțeală.
În ușa bucătăriei apăru Cătălina, într-o pijama cu stele roz, frecându-și ochii.
Mama… a șoptit, căutând pragul.
Ce-ai puiule? m-am repezit, să n-o lovească vreo muchie.
Mi-e… sete…, a mormăit, încă pe jumătate adormită. Și… mi-a apărut din nou bunicul în vis…
Ilie a luminat la auzul cuvântului bunicul:
Vedeți? Copiii simt legăturile!
Cătălina s-a uitat posomorâtă la el.
În fiecare noapte vii și bați, bați… Și eu nu pot să închid ușa că e fierbinte clanța…
Mi s-a făcut stomacul rece, iar Sorin s-a încruntat.
Ce-s astea, coșmaruri? a îngânat.
Nu, dragă, sigur zice Ilie, sufletul copilului mă caută.
Sau liniștea, am gândit, dar n-am rostit.
Hai la culcare, Cătălina. Mai târziu vine bunicul… poate… și ziua.
Ziua, mama?
Privind în ochii lui Ilie, am răspuns blând:
Da, ziua ar fi mai frumos.
Fetița a oftat și a adormit cu mânuța strânsă în bluza mea.
M-am întors să o pun la loc, ascultând. În bucătărie Ilie deja spunea altă poveste, pe șoptite. Dar încă prea vesel pentru ceasul acela…
Mi-am dat seama: mereu-i la fel. Cele zece minute se fac oră de discuții, fursecuri și ochi grei cât cărbunii. Și programul nostru, stricat.
Pe coridor ceasul bătea către două. Am respirat adânc. Răbdarea mea tot o număr, ca la ceas…
***
Și iar, la unu noaptea… mă plângeam cu o săptămână înainte la telefon, Olgăi, fosta mea colegă de facultate.
Ea a râs înfundat:
Marioară, primește condoleanțele mele. Casa voastră e posedată de spiritele generației trecute.
Hai, glumești… Nu mai pot, serios. Nu mai pot să adorm, mereu ascult, să nu sune, și tot sună! Tot doar zece minute…
Ia-o ca pe un quest! Mod nightmare: trezește-te, pune ceaiul, ascultă monologul, ridică trofeul un fursec…
Am râs fără voie.
Aduce mereu aceleași dulciuri, nu mai pot să le văd…
Semn! Să-i pui ceas musafirului…
Cum adică?
Sună-l tu la unu noaptea, vezi dacă-i place.
E crud, Olgă…
Glumesc, hai. Dar vezi, granițe! El sincer crede că-i ok, dacă-i deschideți.
E socrul, Olga. E singur. Femeia lui a murit, Sorin e singurul copil. Cum să-i zic Nu veniți noaptea, domnu Ilie?. Și cu tensiunea…
Ai și tu inimă, nervi, copil, slujbă… Granițele nu-s rele. Sunt grijă de sine. Ajută pe toată lumea…
Am tăcut, simțind fâșâitul spinos al acestor vorbe. Învățasem de mică: noră bună e cea care rabdă.
***
Primul vizit de noapte al lui Ilie a venit la jumate de an după ce-a murit Elena.
Atunci am crezut că e o dată. Să-ți împărtășești durerea doar noaptea, când nu bate lumea la ferestre.
Stăteam cu Sorin în pat, întuneric, în tâmplă pace. Când dintr-odată, ușa s-a zdruncinat.
Cine poate veni la ora asta? mi-a sărit inima în gât.
Lovituri insistente, ca de disperare. Sorin s-a dus grăbit:
Poate s-o fi întâmplat ceva…
Am deschis. Ilie, mototolit, fără geacă, pulover vechi, fără șapcă, ochii lucioși.
Iertați-mă… răsufla greu, deja înăuntru. N-am putut sta… acolo. S-a făcut… prea gol…
Mirosea a tutun și aer rece. Ținea în mâini ghici ce fursecurile.
Tată, ți-e rău? Tensiune?
Nu, fiule… doar… să vă văd.
În gâtlej, mi s-a desfăcut nodul. Mi-am amintit înmormântarea Elenei, cum strângea pălăria… privirea pierdută.
L-am așezat la masă. De data aia n-a spus bancuri. A stat mut. Mai zicea câte o frază:
Ei, îi plăcea să bea ceai noaptea…
Mâinile îi tremurau când rupea fursecul.
Am văzut fursecul ăsta în magazin…, abia rostea. Ne-am întâlnit chiar acolo, la raft… Am luat amândoi deodată. Ea mi-a zis: Luați-l, că eu îmi păstrez silueta! Așa m-am cunoscut cu ea…
N-am simțit iritare. Mai degrabă milă.
Domnu Ilie, veniți când vreți, i-am zis la plecare, spre zori. Suntem aproape.
Am spus-o la propriu. Vizitele nocturne au urmat. Doar că nevoia lui venea aproape mereu… după miezul nopții.
Apoi n-am mai știut când am avut o pauză între două vizite.
***
Când am încercat să-i spun lui Sorin, a dat din umeri.
Îl știi, tot noaptea mișca. Și când eram copil, citea până târziu. Da atunci era pe la el, nu la noi.
Acum, pentru el, casa noastră… e ca o extensie. E prea singur la el. Nu-i de condamnat. Noaptea e mai greu…
Și eu mă tem am recunoscut. Pentru că nu mă odihnesc. Pentru că Cătălina se trezește. Pentru că tresar la fiecare sunet….
Sorin n-a zis nimic. Între el și tată stăteau niște noduri nespuse. E tata, ce să-i faci… tot stătea ca o perdea între mine și un refuz.
Odată, noaptea, n-am mai ieșit deloc la bucătărie.
Am rămas în pat, prefăcându-mă că dorm. Sorin a deschis. Am auzit ușa, pași, voci.
Pe la două, m-am pomenit tentată deodată, parcă jeluit în șoapte… Am ieșit pe vârfuri.
Ilie stătea singur. Sorin plecase la culcare. Avea pe masă stivă de poze vechi. Doar lampa făcea cerc pe masa aceea.
Elena, asta erai tu… șoptea. Bluza asta… Spuneai că o să te las dacă te îngrași. Eu, prostul, tăceam… Trebuia să spun să mă lăsai să te iubesc… Aici Vasile, uite-l… mucoșel. La televizorul ăla uitam orele. Ții minte ce a venit Ion la unu noaptea și l-am lăsat să stea până la trei? Ai zis: Să vină lumea cât mai poate! Casa se încui doar cu noi în ea…
Nu vorbea cu nimeni. Era o rugă. Rugă să nu-i încuiem noaptea casa, să nu rămână pe dinafară.
M-am retras simțind o milă amară. Era adultul pierdut, nu un monstru. Și tot nu-mi dispărea supărarea. Doar se colora cu milă, complicându-mă și mai tare.
***
Am încercat să glumesc.
Era vară, geamul larg deschis, aer cald. Când a sunat, am pus halatul cel de mătase cu flori, mi-am pus masca de dormit pe frunte, de față cu Sorin.
Semeni cu o actriță, a chicotit el.
Astăzi avem spectacol, am chicotit. Ilie Gheorghe prezintă Noaptea la noi.
Am deschis teatral:
Bună noaptea. Bine ați venit la seara noastră specială: ceai, fursecuri și lipsă cronică de somn.
Ilie a râs pe săturate.
Ei, ăștia de azi cu umor! Pe vremea voastră închideam la zece, sculam la cinci!…
La bucătărie, am scos din dulap un pachet de cafea nou, am bătut simbolic în ceas. Am zis:
Poate inaugurăm miezul nopții italian. Ceai, fursecuri și cântece… Dar la șase trebuie să fim în picioare…
Ei, nu-i nimic! Avem de povestit! În copilărie mergeam noaptea cu trenul, Sorine. Vagonul era plin, lumea era de-a casei. Cele mai bune povești se spun noaptea.
Și zice el:
În viață sunt uși ce trebuie lăsate deschise. Poate cuiva i se face dor…
M-a lovit. Era și sfâșietor, și periculos.
Numai că uneori uită că înăuntru locuiesc oameni, am murmurat pe interior. În schimb am rostit:
Dar mai sunt și ferestrele, pe alea le închidem să nu tragem curent…
Nu a înțeles. A continuat cu istoriile, fără să observe că în ochii mei se adună nu doar oboseală, ci și o supărare mută.
***
Odată n-am deschis ușa.
Cătălina avea febră, nu dormisem deloc. Abia am pus-o la loc când… fix atunci soneria.
Acum nu…, am șoptit.
Sorin era la serviciu, eram doar noi două. Am înțepenit. Sună o dată, de două, apoi liniște.
Am numărat până la o sută. Și nimic nu s-a întâmplat. N-a căzut cerul.
Dimineață, deschizând să arunc gunoiul, am găsit punga cu fursecuri, puțin udă de rouă. Alături, un bilețel aproape copilăresc: Ați adormit. N-am vrut să bat. I.
Atât. Fără reproș. Fără milă. Doar punguța.
Mi-a fost rușine, dar și ciudă pe mine: De ce să mă simt vinovată doar că-mi doresc somn?.
***
După vizita de noapte, casa era mai rece ca trecea. Cătălina răcise, de la atâta agitație pe hol. A tușit toată noaptea. Dimineața cearcăne ca la urși panda. La serviciu eram o umbră cu cești de cafea peste tot.
Seara, pregătind supă, simțeam cum mă ia cu fiori.
Nu se mai poate, i-am spus lui Sorin, fără să-l privesc.
Ce nu poți?
Să trăiesc după programul lui de noapte! Nu suntem ceainărie de gardă! Avem copil, serviciu, viața noastră… Nu mă simt acasă la mine.
Sorin s-a pregătit să zică dar e tatăl meu…, dar l-am oprit din gest.
Nu, ascultă. Tot aud e tatăl meu, e singur, îi e greu. Dar eu cine sunt? Soție, mamă, și om cu nervii, trupul și nevoile mele! Parcă pe mine nimeni nu mă întreabă.
El a tăcut.
Uite, în seara asta, vorbim toți trei. Fără glume, fără zece minute. O să îi spun eu: am nevoie de noapte. De liniște. Fără sonerie…
Vrei să nu-l mai lăsăm?
Vreau să vină ziua. Sau măcar nu după nouă seara. Nu-l alung, doar îi scot programul de noapte
A oftat greu.
O să se supere.
Eu deja m-am supărat, am şoptit. Pe amândoi. Un an am făcut pe viteaza. Opritele mele bine s-au transformat în capitulări mici şi triste în faţa obiceiurilor altora…
Cuvintele mi-au ieşit singure. El a privit în pământ.
Bine, a zis. În seara asta… încercăm. O să fiu şi eu.
***
Când l-am văzut cu cutia de filme în seara aceea, parcă toate s-au așezat.
Revelion 1980, scria pe capac. Lăsându-și geaca pe scaun, Ilie a pus cutia cu mândrie pe masă.
Uitați-vă ce am găsit! Viața noastră!
Vorbim un pic înainte? am propus, în timp ce Sorin punea ceai.
Despre ce? Să sărbătorim, nu să ne întristăm…
Am căutat privirea lui Sorin; mi-a făcut semn. Am pus cana în fața lui Ilie, m-am așezat și am zis:
Domnule Ilie, ne bucurăm că v-ați găsit amintirile. Și vă iubim, să veniți oricând… Dar trebuie să vorbim.
Despre ce grozăvie care doar noaptea merge?
Despre noapte. Ale noastre și ale dumneavoastră.
Ilie a renunțat la zâmbet, prudent.
Vă ascult.
Veniți des. Aproape mereu la ore mici. Pentru dumneavoastră, noaptea-i de amintiri. Pentru noi, de somn. Sorin are lucru, eu la fel, Cătălina grădiniță… Toți suntem epuizați, cu fiecare sonerie după zece…
Ilie s-a încruntat:
Deranjez?
Sorin a intervenit:
Nu, tată, nu ne deranjezi ca om, ci ca program… E greu, mai ales pentru Maria și Cătălina…
Am încuviințat:
Îmi e frică de orice sunet după zece. Îmi cade inima. N-am liniște. Și Cătălina… Ea visează că cineva bate, iar clanța e fierbinte…
El și-a mutat privirea de la mine la cutie.
Eu… am crezut că e ca înainte. Cu Elena, obișnuiam să stăm la ceai noaptea. Mereu ușă deschisă. Dacă vine cineva iar la noapte, sigur are nevoie…
Noi, noaptea, avem nevoie de somn. Nu din lipsă de drag, ci de grijă pentru noi și copil.
S-a lăsat o liniște. Ilie s-a uitat la palmele tremurânde.
Deci… nu mă vreți noaptea?
Dimpotrivă, am sărit. Mai ales după-amiaza sau seara. Veniți până la zece, sunați dinainte. Vă pregătim ceaiul, dulciuri…
Sorin a spus:
Tată, ne bucurăm de tine numai să nu fie când suntem rupți de oboseală…
Ilie a tăcut mult. Apoi a zis, cu o voce blândă, cum nu-l știam:
N-am crezut că vă fac așa greu… M-am obișnuit că dacă nu dorm, nici alții nu…
Simțeam cum mi se eliberează pieptul. El nu era vreun tiran. Doar un om a cărui oră s-a oprit în noaptea când a pierdut-o pe Elena.
Facem altfel: vreau tare să văd filmul. Dar, sâmbătă, ziua. Cu toți, ca de Revelion vechi. Ceai, fursecuri, ca-n 1980…
Ilie a privit cutia, apoi pe noi.
Și dacă… noaptea…?
Dacă vă doare ceva anume, sunați. Suntem aici, dar nu la ceainăria de gardă. Dacă pentru monolog… hai ziua.
Sorin a aprobat.
Tată, și eu așa pot să fiu mai atent la ce spui…
Ilie a zâmbit melancolic:
Of, batrânul ăsta… Am tot venit, și zece minute s-au făcut un an…
Lăsam filmul pentru sâmbătă, am zis. Vă conduc.
În hol s-a încurcat voit la haină.
Marioară, dacă te sun… noaptea…
Voi crede că-i ceva serios. Și o să mă frământ. Dar nu mai deschid mereu, că și eu sunt om.
A dat din cap. În ochi, altceva respect, cred.
***
Sâmbătă, după-amiaza promisă.
Am găsit, cu mari eforturi, proiector la un vecin al lui Sorin. Am improvizat cinema cu cearceaf pe perete. Ilie stătea cel mai aproape de aparat, cu cutia la piept. Cătălina la mine în brațe, cu iepurașul de pluș. Sorin spărgea capul cu firele.
Până la urmă, s-a făcut lumină. Pe perete figuri șterse, dar vii: o femeie tânără, rochie albă, zâmbet soare Elena. Lângă ea, Ilie, tuns lustruit, cu brațul pe umerii ei. La mijloc, Sorin copil, cu față rotundă.
Pe film, masă de Crăciun, mandarine, steluțe, lampioane. La un moment dat, camera focalizează pe un carton lipit de ușă: Casa noastră e mereu deschisă. Și noaptea. Doar pentru ai noștri.
Mi-a sărit inima.
Ilie a suspinat:
Elena a scris-o. Să nu uităm…
Pe film, Elena deschide ușa amuzată: Poftiți, nu contează ora! Veselie, lumină… Ceasul afișat pe perete: 1:05. Sub film, scris de mână: Suntem mereu acasă, porțile larg deschise.
Ilie a plâns, tăcut, cu umerii fremătând.
Cătălina adormise, caldă în brațe.
Proiectorul s-a oprit, casa s-a scufundat în liniște. Ilie și-a șters obrajii.
Mă iertați… am vrut să mai fiu și eu… acasă.
I-am răspuns încet:
Sunteți. Dar mai mult ziua, cred că-i mai sănătos…
Peste câteva zile, m-am dus la alimentara. Am cumpărat, pe lângă fursecuri, un termos simpatic, argintiu. Ține cald opt ore, scria.
Acasă, am împachetat termosul, am pus fursecurile și o cheiță pe breloc.
Pe o carte mică, am scris: Domnule Ilie, la noi aveți mereu loc. Mai ales dimineața. Termosul ca să aveți căldură mereu. Cheia să puteți intra, când vă așteptăm. Sunați înainte. Cu drag, Maria, Sorin și Cătălina.
L-am sunat ziua. Prima dată, chiar ziua, din inițiativă proprie.
Bună ziua, Ilie, am spus. Mâine vă așteptăm la ceai. Pe la zece…
A râs, ușurat:
Oficial?
O nouă tradiție, fără ture de noapte!
A doua zi a venit la fix. A anunțat: Sunt pe drum. Purta o cămașă curată, în mână un buchet de margarete.
Asta pentru tine, Marioară, pentru atâta răbdare…
Sub braț, un ursuleț cu căciuliță:
Pentru Cătălina, să-i păzesc somnul, să intre bunicul doar cu povești.
Am zâmbit sincer.
Intrați… Ceaiul e gata!
În bucătărie, soarele desena triunghiuri pe masă. Ceaiul creștea abur, fursecurile crănțăneau. Cătălina, odihnită, a luat în brațe ursulețul. Sorin îi povestea lui Ilie despre noul lui proiect, iar Ilie în schimb încă un banc cu trenul de noapte.
El era, tot Ilie, același banc sau poveste. Doar timpul se schimbase: dimineață în loc de noapte. Vizită dorită, nu invadată.
Spre seară, la culcare, Cătălina mi-a șoptit:
Mami, azi nu l-am visat pe bunicul.
Și cum a fost?
Bine. Am dormit. Și dimineața l-am văzut pe… adevăratul.
Am zâmbit pe întuneric.
Așa să rămână…
Noaptea, la 1:15, casa era liniștită. Nu a sunat nimeni. M-am trezit odihnită, din somn, nu din oboseala altora.
Am înțeles ceva: să-ți spui limitele nu e rușine, nu-i ceartă, ci grijă de sine. Și lumea nu s-a prăbușit. Socrul a rămas parte din viața noastră. Doar că nu mai venea la unu noaptea.
Iar asta, în sfârșit, a fost victoria mea mică. Și a noastră.
