Iancu ieși pe prispa casei părintești, inspiră aerul cald al serii de sat și se așeză pe banca veche care scârțâia sub el, la fel ca în copilărie. După câteva minute, la casa lui a sosit Mihai, prietenul cu care crescușește umăr la umăr, dar care, cu mulți ani în urmă, își pierduse legătura.
“Ei, ce mai faci?” întrebă Mihai, dându-i o palmă prietenească peste umăr.
“Merge, merge,” răspunse Iancu. “Lucrez, mi-am cumpărat un apartament în oraș.”
“Frumos,” aprobă Mihai. “Tu întotdeauna ai fost deștept. Nu ca mine…”
“Lasă vrajeala!” zâmbi Iancu. “Părinții mi-au spus că ai cea mai frumoasă casă din sat. Zic că lumea ia exemplu de la tine.”
“Și tu n-ai rămas pe după apartament ai. Nu-i mai rău decât casa mea.”
Râseră amândoi, apoi, parcă din obișnuința veche, se duseră la Mihai acasă. Scoaseră pâine, ouă, cârnați. Desfăcură o sticlă de rachiu. Își turnară câte un pahar, se strâmbără nu erau obișnuiți să bea.
Și deodată, Mihai spuse:
“Auzi… Știi ceva de Lenuța?”
Iancu tresări:
“Ce anume?”
“S-a măritat. Cu unul… din satul alăturat. Acum predă la școala noastră.”
“Lenuța?” repetă Iancu, simțind un junghi în piept. “Nu știam…”
“Nici eu n-am crezut la început. Am crezut că o să-mi treacă… Dar am stat trei zile pe combină nu mi-a trecut. Înțelegi?”
Turnă din nou. Băură, apoi rămaseră tăcuți, privind în ceașcile lor de ceai.
Deodată, ridicară amândoi ochii și izbucniră în râs așa cum o făceau când erau copii. Până la lacrimi, până le sări inima.
“Uite cum s-a întors,” își șterse Mihai lacrimile. “Atâta timp am alergat după ea… și uite-a ales altcineva.”
“Așa e,” dădu din cap Iancu. “Ne-am luptat. Cine e mai bun, cine rezistă mai mult, cine strigă mai tare. Iar ea pac, s-a dus cu altul.”
“De treabă e,” zise neașteptat Mihai. “A ales cum a vrut. Dar noi am încercat…”
“Și totuși,” gândi Iancu, “nu degeaba. Tu ți-ai făcut casă, eu conduc un departament la spital. Am ajuns amândoi ceva.”
“Exact!” se înveseli Mihai. “Avem amândoi douăzeci și nouă de ani. Viața abia începe!”
“Tu ai început prima dată,” îi aminti Iancu.
“Poate. Dar tu ai ținut pasul. Smecherule.”
“Deci nici eu n-am fost mai prețupeț. Am fost amândoi la fel,” râse Iancu.
“Mai ții minte cum stătea pe bancă după școală și ne privea pe amândoi la fel? Nici ție, nici mie nimănui.”
Tăcură din nou. Aduceau aminte.
Iancu și Mihai se cunoșteau din maternitate se născuseră la câteva zile distanță. Crescuseră alături, casele lor despărțite doar de un gard. Jucau împreună, mergeau la aceeași școală, stăteau la aceeași bancă. Până în clasa a noua, erau inseparabili.
Apoi, în clasă, apăru Lenuța.
Parcă crescuse peste noapte. Din copilăria cu bicicleta, se transformase într-o fată zveltă, cu o coadă lungă de păr. Și totul se schimbă. Prietenii deveniră rivali.
Mihai se pricepea la mașini, se juca cu tractorul tatălui său. Iancu la cărți și animale. Unul merse la combină, celălalt în laboratorul de biologie.
Iar Lenuța îi privea pe amândoi cu acea privire care făcea inima să bată haotic.
După școală, Iancu plecă la facultate în oraș, iar Mihai fu luat în echipa de meșteri. Lenuța se înscrise la facultate fără frecvență și apărea când la unul, când la altul. Aducea vești: cine câștiga mai mult, cine avusese bursă mărită. Dar nu se lDar nimeni nu știa că Lenuța îi iubea pe amândoi la fel, dar a ales să plece pentru ca ei să nu rămână prieteni doar din amintiri.
