Scena revederii
Ana era considerată cea mai insignifiantă fată din clasă. Cel puțin, asta credea ea despre sine. Micuță de statură, firavă și cu părul roșcat… Ana avea complexe din cauza aspectului său și privea cu invidie la colegele sale blonde și cu ochi albaștri.
– Draga mea, te vei deschide ca un boboc de trandafir, – o consola mama ei, – și eu am înflorit târziu. Abia pe la șaisprezece ani am început să semăn cu o domnișoară. Așa că nu te grăbi, vei cuceri inimile băieților. Acum ai doar treisprezece ani.
– Mamă, nu mă grăbesc deloc, – răspundea Ana, plecându-și genele, dar ochii ei verzi o trădau. Ana se privea cu tristețe în oglindă și oftează.
De mult îi plăcea un băiat din clasa paralelă – Mihai. Sportiv, înalt, plin de viață. Curajul lui în jocuri era mai degrabă o nebunie. Privind jocul băieților la baschet la ora de sport, Ana îl urmărea pe Mihai. El îi inspira pe toți cu energia sa și echipa câștiga mereu.
Chiar dacă Mihai nu era frumos, lui Ana tot i-ar fi plăcut, dar aspectul lui impresionant nu-i dădea nicio șansă să se apropie de un lider ca el.
Și apoi, Mihai era mereu înconjurat de prieteni și prietene – imposibil să ajungi la el. Nu era niciodată singur. Întâlnirile rare pe coridor în pauze erau o bucurie pentru Ana. Și din nou, lipsa ei de încredere o trăda. Când ajungea lângă Mihai, abia îndrăznea să-l privească și imediat își întorcea ochii…
Nimeni nu știa de dragostea ei copilărească, dar Ana simțea că toată lumea îi știe secretul, și se rușina doar la gândul că ar putea râde de ea colegii sau, mai rău, Mihai însuși…
Așa că a decis să-l uite cu orice preț pe băiatul atrăgător, să nu-i mai acorde atenție și să nu se gândească deloc la el. La început i-a fost greu, dar voința a ajutat-o. Ana s-a liniștit și a început să fie mai mândră de sine.
– Important e să nu te întâlnești prea des cu el, – își spunea Ana. Când îl vedea pe Mihai la școală, schimba imediat direcția sau încerca să treacă repede, ascunzându-se în spatele altor colegi.
Au trecut doi ani. Ana învăța bine, a crescut, a devenit mai încrezătoare în ea, căci previziunile mamei s-au adeverit: dintr-o fată timidă, Ana s-a transformat într-o domnișoară grațioasă într-o singură vară.
După clasa a opta, Ana a mers la un colegiu tehnic. Despre soarta lui Mihai și a altor colegi afla din întâlnirile ocazionale cu fosta ei dirigintă. Doamna Maria locuia pe aceeași stradă cu Ana.
Ana nu mergea la reuniuni școlare. Ei nu aveau o clasă unită, așa că Ana nu avea prieteni apropiați din școală. Totuși, cu prilejul aniversării doamnei Maria, colegii au decis să se adune, iar Ana a hotărât să participe, să o felicite pe profesoara ei favorită.
Trecuseră treizeci de ani de la absolvirea clasei lor! Întâlnirea a fost emoționantă, pentru că mulți nu se mai văzuseră de pe băncile școlii. Au venit și colegi din clasa paralelă.
Ana a rămas surprinsă să-l vadă pe Mihai. Un bărbat înalt, respectabil, cu părul grizonat, și o barbă îngrijită. Semăna puțin cu băiatul exprimat de altădată. Doar ochii erau aceiași – ai lui Mihai, veseli, cu sclipiri.
În sala festivă era gălăgie. După urările adresate doamnei Maria, colegii stăteau în grupuri, discutând și îmbrățișându-se.
Mare i-a fost surpriza Anei când Mihai i-a zâmbit larg și a salutat-o:
– Iat-o pe iubirea mea secretă din școală… Ana.
S-a înclinat ușor și i-a sărutat mâna. Ca și cum nu trecuseră zeci de ani – Ana s-a îmbujorat.
– Iubire? Eu? – s-a fâstâcit ea, – și de ce află abia acum acest lucru?
Amândoi au râs. Desigur, fiecare avea deja propria familie și copii. Și Mihai, și Ana.
Stăteau deoparte. Mihai îi povestea despre muncă, familie și fiul său.
– Și eu am un fiu, – i-a spus Ana, exact cum visase. Oftând, l-a întrebat pe Mihai:
– Dar spune-mi: de ce? De ce îți plăceam? Eram cea mai liniștită și mai modestă… și nici nu eram frumoasă…
– Tocmai de aceea. Nu voiai să stai cu mine cum făceau toate. Treceai mereu cu capul sus… Nu puteam nici măcar să mă gândesc să mă apropii. Mândră. Dar îmi plăceai. Deși acum e doar o amintire dulce a tinereții.
– Și tu îmi plăceai la fel de mult, nu-ți pot spune totul… – a spus Ana brusc, – dar nu puteam să ajung prin mulțimea ta… și să fac eu primul pas nu aș fi putut. Dar toate acestea sunt, cu adevărat, doar o simplă copilărie.
– Cine știe… – a spus gânditor Mihai, – poate că, fără să știm, ne-am ratat destinul în viață.
– Poate, – a râs Ana, – Ne vom întâlni data viitoare. Într-o altă viață…
– Voi căuta ochii tăi verzi, – a șoptit Mihai și a zâmbit trist. Se vedea că era fascinat de Ana. Ea era într-adevăr o frumoasă. Un boboc târziu – așa cum spusese cândva mama ei.
Deodată Ana a fost strigată.
– Mamă! Eu și tata am venit să te luăm, cum ai cerut…
Prin mulțime și-a făcut drum un tânăr.
– Fă cunoștință, el e fiul meu… – i-a spus Ana. Zâmbea.
– Mihai, – a spus vesel fiul Anei oferindu-i mâna.
– Mihai Ionescu, – i-a întins mâna Mihai. A privit-o pe Ana, era surprins, emoționat și uimit.
Ana i-a făcut cu mâna și s-a îndreptat spre ieșire. La poarta școlii, Mihai a ajuns-o.
– Ascultă, Ana… – a privit-o cu ochi umezi, – îți mulțumesc…
– Pentru ce? – s-a mirat Ana.
– Pentru fiu. Mai crește un Mihai. Mulțumesc pentru amintire…
Ana a dat din cap. A urcat în mașină și s-a așezat pe bancheta din spate.
Soțul ei a întrebat:
– Ei, cum a fost?
– Bine, – a răspuns Ana, – au venit mulți colegi. A fost plăcut să-i văd. Și un pic trist, desigur. Timpul ne schimbă… Mă bucur pentru doamna Maria. O profesoară extraordinară. Dumnezeu să-i dea sănătate pentru încă multe generații de elevi…
