Rețeta fericirii
Tot blocul urmărea cu interes cum familia noilor locatari se muta în apartamentul de la etajul doi. Era familia domnului Ilie, șef de secție la fabrica cea mai importantă din micul oraș moldovenesc.
Și totuși, de ce s-au decis să stea în blocul vechi? le întreba prietenele bătrâna Ecaterina, pensionară de-o viață. Cu relațiile lor, la sigur prindeau un apartament în bloc nou.
Nu judeca după tine, mamă. Pentru ce le-ar trebui bloc nou, când aici avem apartament interbelic, cu tavane înalte, camere mari și separate, holuri spațioase, iar balconul e cît o cameră? o corecta fiica ei, Elisabeta, femeie trecută de treizeci de ani, cu buze roșii și părul coafat, pe deasupra, lor imediat le-au pus și telefon fix, nu ca la restul. Doar trei telefoane în toată scara, la nouă apartamente
Numai la stat la vorbă te duce capul, ofta Ecaterina. Ai grijă, să nu te apuci să-i bați vecinilor acestora la ușă, oameni serioși, ocupați
Ei, și ce dacă-s serioși, tot oameni sunt, și-au și ei o fetiță de nouă ani, care-i zice Doinița, îi răspundea Lizeta mamei, cu ton rănit. Sunt aproape de-o seamă cu mine, sau cel mult cu vreun cincinal mai mari.
Noii vecini erau zâmbitori și politicoși. Doamna Maria lucra ca bibliotecară la școala din oraș, iar domnul Ilie avea deja zece ani de serviciu la fabrică.
Toate acestea le povestea Lizeta seara, în curte, unde ieșea să stea la sfat cu vecinele mamei.
Da tu de unde știi atâtea, Lizetă? se minunau femeile. Ce-i, procoareasă?
Mă lasă să sun, spre deosebire de alți bun-vecini, făcea Lizeta cu ochiul, aluzie la vecinii care nu-i deschideau ușa, știind că o ține trează la telefon câte o jumătate de ceas cu discuții fără rost.
Așa Lizeta s-a împrietenit cu noii veniți și, tot mai des, se oprea la ei să telefoneze, ba unei colege, ba unei prietene, deloc rușinată ca ședea ore-n șir la povești.
Ba venea cu rochii noi, ba în halat de casă, căutând, evident, o apropiere de familia Ilie. Dar de fiecare dată când intra să telefoneze, vedea cum domnul Ilie ieșea demonstrativ din sufragerie și închidea ușa după el. Asta s-a repetat de mai multe ori.
Lizeta zâmbea doamnei Maria și, după convorbire, intra în bucătărie să-i mulțumească. Maria doar îi făcea semn să plece încet și o ruga să tragă ușa după ea.
Nu pot să trag ușa, am mâinile năclăite de făină, zicea Maria arătându-și palmele, și-ncuietoarea-i franțuzească, se blochează singur.
Vai, iar coaceți plăcinte? Să tot fiți așa gospodină! Eu nu mă prea pricep încerca Lizeta discuția.
Da, astea-s pentru micul dejun, cu brânză de vaci. Dimineața n-am timp, acum le pregătesc, zâmbea Maria scurt și se întorcea la aluatu-i.
Lizeta se strâmba și pleca vexată că nu e primită cu brațele larg deschise.
Măi, Maria, înțeleg că nu știi cum să o refuzi elegant, dar iar e telefonul ocupat toată seara și nu poate suna nimeni la noi, nici prietenii mei, i-a spus Ilie soției.
Știu, mi-am dat seama că se simte prea liberă, ca la ea acasă! a dat Maria din umeri.
Seara următoare, Lizeta, dichisită și fardată, aștepta pe taburetul din hol și bolborosea la telefon. După zece minute, Maria i-a zis:
Lizeta, terminați curând? Așteptăm un apel.
Lizeta a înțeles și a pus receptorul la loc, dar din buzunar a scos o ciocolată.
Am venit azi cu dulciuri! Hai să facem cunoștință la o ceașcă de ceai!
A pus ciocolata pe masa din bucătărie.
Nu, nu vă supărați. Mai bine luați-o înapoi. Doinița noastră nu are voie dulciuri, are alergie gravă. Ciocolata e tabu la noi în casă.
Ce? Tabu? s-a înroșit Lizeta. Eu am vrut să fiu politicoasă, să mulțumesc din toată inima.
Nici nu-i nevoie de atâta recunoștință, dar nici să tot veniți la telefon nu e cazul, doar la urgențe, la medic sau la pompieri, dacă ar fi. În rest, vă rog să ne înțelegeți, spuse Maria cu voce înăbușită. Ilie primește telefoane de serviciu, Doinița se concentrează la teme
Lizeta și-a luat ciocolata și a plecat fără să spună nimic. N-o putea înțelege pe Maria și socotea că e geloasă pe ea, doar pentru că-i mai tânără.
Clar, m-a prins gelozia, știe că-s mai frumoasă și mai tânără! se plângea Lizeta mamei. Eu am venit ca între oameni, să fim ca surorile, ea nici o cană de ceai n-a scos…
Aiurea vorbești și ești încăpățânată, îi răspundea Ecaterina. Nu se intră în casa altuia după bunul plac. Nu-i telefon public aici! Acum ai primit și ușa în nas, iar tu mai și te superi!
Ultima încercare de apropiere Lizeta a făcut-o când a venit cu un carnețel după rețeta de aluat.
Am venit cu o rugăminte… Îmi scrieți și mie rețeta de plăcinte cu brânză? Vreau să-mi încerc norocul!
Întreabă mai bine pe mama ta, părinții noștri știau o mulțime, a ridicat din sprâncene Maria. Eu fac totul ochiometric, nu am niciodată cifre exacte. Nici nu aș putea să vă ajut Uite că mă grăbesc, am ceva de rezolvat în oraș. Poți întreba oricând pe mama…
Lizeta s-a înroșit, s-a întors acasă. Știa de multă vreme, în sertarul de la bucătărie era caietul gros, cu pagini îngălbenite, plin de rețete scrise de mâna mamei, cu mii de mâncăruri: salate, chiftele, supe și pește în aspic. Cea mai mare parte era dedicată coacerii, care odinioară îi plăcea mult bătrânei Ecaterina.
Dar Lizeta n-avea chef să gătească, mama nu mai cocea de ani buni, ținea regim din cauza tensiunii.
Totuși, într-o seară, a răsfoit întro doară caietul și a descoperit exact rețeta de care avea nevoie, spre uimirea mamei.
Păi tu ce plănuiești, de-ai căutat rețeta de plăcintă? s-a minunat mama.
Te miri și tu! răspunse Lizeta, aranjând paginile.
Cumva ai reluat cu Slăvuțu? a întrebat Ecaterina, bănuitoare. Credeam că s-a terminat și cu el. Ca și cu alții de până acum…
Nu-i chiar ruptă treaba, s-a burzuluit Lizeta. Dacă vreau, iar începe să alerge după mine.
Atunci hotărăște-te! Că tot singură ramai Dar ce căutai, poate ți-aș fi spus și eu? a mai încercat mama.
Nu-i nevoie, mă pregătesc moral, a tăiat-o fata scurt.
Dar la câteva zile după ce mama a venit de la plimbare, un miros cald de coacere umplea casa.
Cum așa, ce minune a mai dat Domnul, miroase a plăcinte?! s-a minunat mama. Ai înnebunit, s-o fi lipit dragostea de tine!
Nu mai striga, că te aude tot blocul, a râs Lizeta. Hai, ia probează. Nu-s plăcinte, s bucurii cu brânză…
Pe aragaz fierbea ceainicul, Lizeta pusese deja pe masă ceștile, ceaiul și farfuria cu plăcinte aurii.
Ai să vezi că nu ai uitat nimic! i-a spus Ecaterina. Demult mai coceam împreună, dar uite că tot ai priceput, fată dragă. Bravo!
Nu mă lăuda fără motiv! Chiar ți-au ieșit bune? Sau mă încurajezi doar?
Gustă și te asigur că îs bune, a zâmbit mama. Atunci i-a venit aminte de tata, cel ce-i spunea: Sunt mâncabile! Cea mai mare laudă.
Deci, la următoarea tură îl invit la ceai pe Slăvuțu, cu plăcinte de-astea. Ce zici, îi vor plăcea?
Ooo, și încă cum! Pe tată tău l-am prins așa, coceam plăcinte și n-a mai plecat de lângă mine! râdea Ecaterina. Coace, cheamă și eu mă duc la vecină la film. Uite că ai început să intri-n fire!
De atunci, Slăvuțu bătea tot mai des la ușa Lizetei. Certurile s-au rărit, mama s-a obișnuit cu fata mai mult prin bucătărie, râzând cu iubitul.
Când, într-o zi, Lizeta a anunțat că ea și Slăvuțu și-au depus actele la oficiul stării civile, bătrâna Ecaterina a încercat să nu verse lacrimi de bucurie.
Lizeta s-a schimbat. S-a subțiat, lăsînd kilogramele în urmă. Iar Slăvuțu o tot întreba:
Ce, nu mai faci deloc plăcinte? Dar la nuntă, faci?
Înainte de nuntă, care s-a ținut la ei acasă, au gătit trei femei: Lizeta, mama și mătușa, sora Ecaterinei. Trei zile de lucru, deși invitați pe listă erau vreo douăzeci, toți de familie.
Tinerii au rămas să locuiască într-o cameră mare. După un an, s-au tras firele de telefon pentru toți vecinii. Lizeta era încântată. Sunase pe toți, rapid, punctual, nu cum făcea altădată.
Gata, Rita, nu mai pot sta. Crește aluatul și vine Slăvuțu de la serviciu. Spor!
Se grăbea spre bucătărie, unde aluatul dospea pufos în castron. Era deja însărcinată, pregătea să iasă în concediu maternal, dar nu stătea locului: ciugulea și ea din poale cu brânză, cele mai bune, făcute de mâna ei, cu brânză de țară. Era deliciul familiei. Și domnul Slăvuțu n-o scăpa din priviri pentru așa plăcinte și dragoste, omul ar mirosi acasă tot satul.
