Weekendul trecut, eu cu nevasta mea am mers la părinții ei, la Fălesti, pentru o cină în familie. Cum era de așteptat, s-a produs celebra neînțelegere la noi, la fiecare adunare cu socrii, parcă e obligatorie câte o telenovelă.
Totul a pornit normal. Ne-am așezat la o masă mare, încărcată de sarmale, plăcinte și murături. Am discutat despre vreme, roșiile din grădină și ce mai face unchiul Vasile la Chișinău, pe-apoi, din senin, nevasta mea a adus pe tapet subiectul schimbării locului meu de muncă.
Să nu credeți că nu avea ceva temei. De curând am tot pus de plan cu ai mei să construim o piscină de vară lângă casa lor din Bălți un vis vechi, pe care în acest an nevasta mea a decis că e cazul să-l realizăm, cu sau fără sprijin guvernamental.
Mai voiam să schimbăm și mașina înainte de iarnă, că Bobiță, Dacia noastră, deja scoate sunete suspecte. Vara, planul era să mergem la mare la Constanța, n-am mai pupat nisip și apă sărată de trei ani. Și, evident, doar eu aduc bani în casă.
Nu mă plâng, chiar eram mulțumit cu slujba mea la compania de logistică din Ungheni, însă, anul acesta, firma a început să scârțâie pe ici pe colo. Unii au fost concediați, majoritatea au primit salarii reduse, pe perioadă nedeterminată. Leul nu e nici el ce era odinioară.
Așa că am spus clar: avem ceva bănuți puși deoparte, cam cât să ne permitem o vacanță modestă la Mamaia, poate o Dacie veche, dacă nu explodează prețurile. Și atât.
Dar nevasta mea s-a ținut de piscină, prioritizând-o în fața planurilor noastre. Am zis că nu pot fi de acord cu această idee, iar discuția s-a terminat cu ea spunându-mi că sunt leneș și că nu vreau să caut muncă nouă, ca să avem bani pentru toate, ca oamenii normali.
La masă, s-a reluat povestea. N-am reușit să fiu calm și am zbuciumat: Dragă, părinții tai primesc deja de la noi un ajutor generos, aproape lunar. Nici nu mai știu dacă cina asta e făcută din pensia lor sau din salariul meu mic de la logistică!
N-ar fi trebuit să spun asta, dar am făcut-o. Mă uitam în supa mea acră, de parcă era horoscopul meu acolo, și fix în acel moment, soția a început celebrele discursuri emoționale. S-a supărat profund, mi-a livrat un monolog cu tot ce nu știa că poate să spună despre mine. N-am rezistat mult, am plecat tăcut și m-am dus acasă.
Am adunat hainele și lucrurile ei, le-am pus toate în două saci mari de plastic și le-am dus la Fălesti, la părinții ei. Cred că asemenea teatrale nu au ce căuta într-o familie nu e sănătos. Acum am revenit acasă, stau pe scaun și nu știu încotro s-o iau. Una peste alta, nu am habar ce mă fac mai departe… altceva decât să mă uit la pisică și să mă întreb dacă ajută la economie.
