Regulile mele
Nu, Vlad, chiar bine că ai venit! Irina Petrescu se așază față în față cu fiul ei, își sprijină bărbia în pumnișori și zâmbește larg. Ce dor mi-a fost de tine. Hai, mănâncă, dragule, mai vrei o chifteluță?
Vlad dă din cap că nu.
Nu e bună? întreabă speriată mama, îndreptându-se brusc. Chipul ei, până atunci relaxat și liniștit, se încrețește de griji, sprâncenele i se ridică. Am gătit ca de obicei I-am spus și lui tata-tău că nu mănânci porc Chiar i-am zis! Ce, simți vreun gust ciudat?
Irina se îngrijorează, căci l-a așteptat pe Vlad cu atâta dor, a gătit de parcă venea un pluton de soldați, iar ea, Irina Petrescu, era șefa bucătăriei de campanie, avea de hrănit, încălzit și alinare pe toată lumea. Și-acum, ditamai rușinea nu i-au plăcut fiului chifteluțele…
Nu, mamă, ce tot spui acolo?! Sunt bune, chiar foarte bune! Doar că nu mai pot.
Vlad pune cu grijă furculița, prea mică pentru mâna lui uriașă cât o lopată, și-și aranjează șervețelul, la fel de mic ca un batistă de copil. Ciudat cum unei femei atât de micuțe ca Irina i s-a născut un asemenea voinic. Dar semăna leit cu tatăl lui, Mihai. Și el tot așa, un uriaș. Irina, lângă el, mereu părea o fată subțirică.
Totul a fost grozav, ca de obicei! băiatul se ridică, vine lângă Irina, o mângâie pe umeri, ca și cum i-ar fi pus un cojoc gros pe spate. I se face brusc cald și liniștit… Hai, dragă mămică, zi ce aveai de discutat, că eu trebuie să plec. Merg cu Liuba la cumpărături, trebuie să-i luăm haine lui Romică.
Liuba, așa cum îi spunea Vlad după model vechi, e soția lui, femeie ordonată, cinstită și tare frumoasă.
Când a văzut-o prima oară pe stradă, Vlad s-a împiedicat de un stâlp, s-a holbat la ea până și-a spart sprânceana și a dat sângele. Liuba s-a speriat de zgomotul din stâlp, a deschis ochii mari și gura, iar Vlad se freca rușinat de stâlp, de frică să nu-l fi dărâmat
Apoi au mers împreună la urgențe. Liuba, naivă, cu suflet mare, îl tot întreba dacă i se învârte capul, îl ținea de cot. Ce să răspundă Vlad? Normal că i se învârte, și încă rău de tot! De la emoții!
S-au căsătorit. Acum au un băiat, pe Romică, iar Liuba lucrează ca logopeză, primește copiii acasă cu programări, foarte comod, că nu-i nevoie să alerge prin alte case și îi rămâne timp să se ocupe de casă. Vlad pleacă dimineața la serviciu, îl lasă rapid pe Romică la școală, nu orice școală însă, căci Liuba a reușit să-l înscrie la un liceu special pentru viitori biologi. Trăiesc bine, liniștit, cu treabă și dragoste.
Dar Liuba de ce n-a venit? întreabă Irina Petrescu ridicând de pe masă. Știe bine că Liuba are ore private, nu se oprește din lucru nici sâmbăta, dar doar să mai lungească vorba, că îi e jenă să-i ceară fiului o favoare.
Ți-am tot spus, are azi doi elevi. Iar domnul Roman Mihai, Vlad i se adresează fiului cu nume și patronimic, să sune autoritar și frumos, își face temele. Deci, ce voiai?
Vlad ia cănile din mâna mamei, ca pe niște pantofiori de cristal, le pune în chiuvetă, o trage pe Irina lângă el și-i privește ochii:
Mamă, mă sperii. S-a întâmplat ceva cu tata? Ce tot stă ferecat în cameră? Aveți vreun credit, v-a tras cineva pe sfoară? Ați pus casa, rinichiul sau alte organe gaj? Vă șantajează cineva? Sau s-a găsit fratele meu geamăn, pe care l-au furat din maternitate?
Zâmbește pe sub mustăți, mândru că-i place să glumească. Și lumea parcă-i și mai veselă, primăvăratică.
Se așază la loc la masă, își freacă puțin burtica, se întinde, dă cu mâna de un corp de la mobilă. Mda… Cam mic apartamentul părinților. Nu ca apartamentul lor: trei camere mari și o bucătărie spațioasă, toți încap, mai și rămâne loc. Au primit apartamentul de la rudele Liubei. Pe vremuri i l-au dat pentru merite, apoi s-au mutat la țară, aproape de pământ, le-au lăsat casa Liubei, iar toamna îi trimit mereu saci cu cartofi, sfeclă, topinambur și steluțe de aștri. Hei, ce aștri! Cosmin, nu flori! Radiind de culoare și puf, un adevărat spectacol. Aștrii și sacii veneau în camioneta lui nenea Ștefan, fostul proprietar al casei. Dumnezeu știe de ce o iubea așa pe Liuba. Vlad îl respectă, îl ajuta la nevoie la mașină și se bucura de viață umblând prin casă în pantaloni scurți cu palmieri.
Să știi că vroiam să te întreb… Irina adâncește aer în piept, ezită, îi împinge farfurioară cu covrigei. Îți aduci aminte de tanti Maria Lupu?
Vlad se încordează puțin, ridică sprâncenele.
Sigur că da, mamă, doar vorbim! zice el într-un final. Covrigeii miros a miere, a aluat și glazură dulce, nu rezistă și-și mai toarnă ceai, luând cel mai mare, cu ștanță cu imaginea Catedralei Neamului.
Deci… Maria… Adică doamna Maria Lupu trebuie să vină la spital la voi, la Județean, are nevoie de tratament la ochi, are programată operație… Diagnosticul exact nu-l știu, dar e complicat…
Vlad mestecă și ascultă. Ține minte perfect pe tanti Maria. Fusese vecina lor, a ajutat-o mult pe Irina, avea grijă de micul Vlăduț, cât părinții lucrau. Doamna Maria a purtat întotdeauna ochelari rotunzi imenși, ochii îi păreau uriași, pleoapele băteau ca aripile unui fluture.
Și?… întreabă în cele din urmă, pentru că mama tace, își frământă mâinile, făcând curățenie în firimiturile de pe față de masă semn clar că e agitată.
Mă gândeam… oare nu ar putea sta la voi acasă cât durează tratamentul? Să închirieze e scump, la hotel nu-și permite. N-are nici forță de drumuri dus-întors. Știu că e greu cu cineva străin în casă, dar e numai pentru o vreme Și, apoi, mă simt datoare, ea te-a crescut practic.
Vlad nu mai mestecă, bea o gură mare de ceai, își șterge buzele cu șervețelul și dă din umeri.
Ei… Bine… bombăne el. Un vecin ca tanti Maria nu era în planurile lui; va trebui să renunțe la pantaloni scurți cu palmieri… Și Liuba nu va mai putea ieși noaptea la bucătărie în cămașă de noapte, așa frumoasă cum e. Dar dacă trebuie, trebuie. Cum să nu! Sigur că poate! Cândva a avut grijă de mine, acum am eu grijă de ea! Vlad zâmbește. Se simte nobil, atent, drept, un om de ispravă, și nici nu-i vine să creadă. O să fie mândră Liuba. Și mama la fel. Maria Lupu merită, la vârsta asta să fie și ea îngrijită, să nu aibă griji! mai spune el, mândru tare de el însuşi.
Afară, ca o aureolă deasupra capului său, soarele strălucește brusc, se răsfrânge în ochii fericiți ai Irinei, joacă pe pereți ca niște raze viclene. Și, de la biserica vecină, clopotele cântă.
Da? Chiar? O, cât mă bucur, Vlad! Asta da, faptă! Faptă adevărată, Vlăduț! Sunt foarte fericită că am crescut un băiat atât de sensibil și blând!
Îl mângâie pe cap, ca pe vremuri, când era mic.
Dacă Liuba ar fi fost aici, ar fi strâmbat probabil din nas, imitând-o pe soacră-sa. Mereu o lua puțin peste picior pe Irina pentru adorarea fiului.
Dar nu era aici, așa că Vlad redevine un băiețel bun, lăudat de cea mai importantă femeie din viața lui.
Vlad se moaie tot, își lasă mâinile moale pe masă.
Dar… trebuie, parcă, să întreb și pe Liubiță… șoptește mama îngrijorată. Vlad rostește încet că sigur nu va fi Liuba împotrivă și, sprijinindu-se de mâna mamei, e gata să adormă acolo de atâta liniște, căldură, mândrie de sine… Atunci o chem pe tanti Maria, vă decideți…
Irina iese lin din bucătărie, în cameră foșnește ziarul tatăl, iar Vlad scoate mobilul și formează numărul soției.
Liuba ascultă atent, machiindu-și un ochi și pregătind să-l aranjeze și pe al doilea.
Și cât să stea? întreabă, în cele din urmă.
Vreo două săptămâni… Liubo, e nevoie să ajutăm… E operație, oamenii n-au unde sta.
Vlad, dar are salon la spital… începe ea, dar Vlad o întrerupe.
Da, dar pe urmă are nevoie de control, revederi, nu merge să piardă timp pe drumuri… Draga mea, e și ea o femeie foarte atentă, curată, cuminte. O să vă închegați, știu sigur…
Nu știu ce să zic… Nu-mi place mie asta. Țin minte că la nuntă s-a uitat urât la mine. N-o plac deloc… tăntica ta Maria.
Nu-i Motica, e Maria. Te place, sigur că te place! Și pe Romică o să-l ajute, e…
Vlad, băiatul nostru are șaisprezece ani. Cu ce l-ar putea ajuta Maria Lupu? Liuba face buzele ca pentru ruj, dar se răzgândește, de supărare.
Cu orice, Liubo. E un om cu experiență. O viață întreagă! Atunci, nu ești împotrivă?
Liuba chiar era, dar nu găsește puterea să se certe, de frică să nu-l supere pe Vlad.
Bine. Când vine? întreabă sec.
Dincolo, Vlad șușotește ceva, apoi spune duminica.
Duminica asta? Adică mâine? Liuba privește de jur împrejur și vede dezordinea din casă. Nimeni, niciodată n-a văzut-o așa, decât membrii casei! Elevii ei stau doar în bucătăria-living, acolo e masă mare, lumină, spațiu. În rest, nimeni nu intră. Dacă vin musafiri, totul e lustruit, de la podea la tavan. Spre deosebire de prietenele sale, Liuba mereu s-a rușinat de dezordinea lăsată după o dimineață de grabă: pulover aruncat, prosoape strâmbe în baie mereu le ascunde.
Dar tanti Maria sigur va umbla peste tot! O să creadă că Liuba nu-i gospodină…
Podelele curate, ordine în casă arată ordine în cap! tot repeta mama. Prima impresie a oamenilor e ordinea din casă. Tu, Liuba, ești dezordonată! Cum să nu poți pune o cămașă la loc? Ești fată!
Liuba închide ochii, dă din cap, ca și cum încă stă mama lângă ea, iar Liuba, rusinată, privește în podea pentru că e dezordonată și nu se știe de unde a moștenit așa ceva…
Nu duminica asta, ci cealaltă! completează Vlad.
Atunci mai e bine… mă duc să-i spun lui Roman.
Încă mai are timp să pună ordine, să spele, să curețe, să calce, să lustruiască…
Romică nu e impresionat de veștile despre bătrânica ce-i fusese ca o bonă tatălui său. Vine, nu-i problemă.
Stai liniștită, ma! Trăiește-ți viața, gata! filosofează viitorul biolog privind-o pe Liuba cum aleargă disperată cu aspiratorul. E ecosistemul nostru. Ea e organism străin. Dacă se acomodează, bine. Dacă nu, nu. Eu zic să se adapteze.
Nu creștem, Romică, ne înfundăm în dezordine! Și n-am timp săptămâna viitoare! Ia și tu aspiratorul și ajută! Nu vreau să creadă cunoștințele tale că suntem neîngrijiți. O să spună și lui bunica Irina!
Buni Irina știe tot de tine! Și nu pare să o deranjeze! dă Romică din umeri și pleacă.
Liuba e tot mai preocupată, apoi sună la ușă primul elev, Andrei, băiat rotunjor, pălăvrăgios, cu probleme de pronunție. Andrei se străduiește și răspunde zâmbind când Liuba îl laudă, dar ea nu-și poate lua ochii de la colțurile cu dezordine…
Geamurile! Nu le-am spălat! o izbește un gând…
Geamurile să fie atât de curate că să nu-ți dai seama că au sticlă! iar vocea mamei în minte. Ele arată dacă ești gospodină! Tu doar freci în zadar
Vine Vlad, o scoate puțin din treabă, povestind toată drumul spre magazin cât de bună e tanti Maria, ce mult a făcut pentru el, iar Liuba doar dă din cap și oftează.
Tată, am înțeles, vine a doua ta mamă. Gata cu subiectul! sare Romică.
Și Liuba-i recunoscătoare…
Timpul trece până duminica cealaltă cât ai clipi.
Sâmbătă, Vlad pleacă să ia pe Maria Lupu, iar Liuba, cu orele anulate, pregătește totul.
Roman merge la frizer, cățelul Ghiță e spălat și gâdilat de Liuba până dă din lăbuțe, iar geamurile lucesc, de-ai zice că nici nu au sticlă.
Ne întoarcem pe la trei, să nu vă agitați, faceți ce aveți de făcut. Tanti Maria e îngrijorată că v-a deranjat ritmul. îi zice Vlad.
Bine, pe la trei vezi că suntem gata de masă.
La prânz, Liuba avea de gând să facă pui la cuptor, cartofi, salată să-și primească oaspetele ca la carte.
S-a trezit devreme, l-a trimis pe Roman la plimbare cu Ghiță, iar ea a intrat la duș, a cântat de plăcere, a ieșit cu halatul, iar la baie deja cheile se răsuceau în ușă. Rumoarea lui Vlad, un glas subțire, rușinat, un bătrânesc bună, Ghiță lătra de bucurie, Roman oftând resemnat.
Oglinda aburită îi arată Liubei cu ce fel de față întâmpină oaspetele…
Ați ajuns?… scoate Vlad, dând din cap soției care, cu periuța de dinți în mână și halatul pe piele, vede cum Vlad aduce valiza roșie-urla-toată și în spate, cu obraji rumeni de emoție, femeia Maria Lupu. E încântată, laudă casa și decorul, îi place totul și zice că-i minunat. Dar Liuba știe că ea, șefa casei, e în halat, cu fața vraiște, iar puiul nu-i gata și Ghiță a murdărit podeaua. Gata, Liuba gospodină proastă. Și deja tanti Maria strânge buzele, sare peste bălți de la lăbuțele lui Ghiță, o privește pe Liuba fugind să-și pună haine civilizate.
Aici e camera ta, ia loc, mă schimb repede și facem ceva de gustare, spune Vlad, deschizând larg ușa.
Maria îi mulțumește, intră în cameră.
De ce ați sosit așa devreme? Nu eram pregătită! Asta-i rușine, Vlad, m-ai făcut de râs! susură Liuba ieșind de după paravan.
Vlad, din pat, îi admiră silueta și trupul ca o ramură de mesteacăn în oglinda dulapului.
Ce? tresare el.
Zic, de ce ați venit așa devreme? își netezește rochia Liuba, îi cere să-i tragă fermoarul.
Avea programare la doctor, am uitat. Am venit mai devreme, dă Vlad din mână, vine s-o sărute, dar Liuba se ferește.
Dar de ce are atâtea bagaje? întreabă ea.
Voi, femeile, niciodată nu sunteți practice. Sunteți niște precupețe, asta sunteți.
Zâmbește Vlad, mândru de gluma lui!
Se pun la masă. Liuba prăjește ouă, Romică taie sandvișuri.
Maria Lupu intră ultima, se uită cu atenție la tot, primește loc pe lângă Roman.
Poftă bună tuturor. Aveți foarte frumos aici. Liuba, țin minte că v-am dat la nuntă un set de porțelan cu maci… Nu? Sau poate am greșit casa…
Liuba ridică din umeri. Serviciul acela s-a spart a doua zi de la nuntă. Vlad a scăpat cutia pe scara blocului. Totul s-a făcut cioburi…
Vlad mestecă atent. Nu-și amintește de maci sau de porțelan.
Poate l-am dat altcuiva. Liuba toarnă cafea peste tot.
Mie, Liubă, îmi trage pe aici, se plânge mofturos Maria. Pot să mă mut pe locul tău?
Roman se uită uimit la mama sa. Ea ridică din umeri neajutorată.
Vlad îndreaptă umerii. Protector, grijuliu, va rezolva el tot!
Liubo, mută-te tu. Nu-i bine să o tragă pe tanti Maria înainte de operație! spune, o ridică și o mută pe Liuba lângă el, iar guest-ul pe locul liber.
L-am crescut pe Vlad de mic copil, povestește Maria Lupu. Schimbam mereu scutecele, era greu de hrănit copilul… Greu de felul lui!
Liuba se îneacă, Roman zâmbește ironic.
Și dumneata, tinere, fă temele! Vlad mereu își făcea temele dimineața, ca să le aibă proaspete… Maria strânge masa băiatului, o privește pe gazdă. Aceasta vrea să spună ceva, dar nu îndrăznește.
Roman oftează, bea ceaiul din picioare, și pleacă în camera lui.
Maria Lupu îi mulțumește pentru micul dejun, se retrage și mută tot în cameră, îl cheamă pe Vlad să-i mute televizorul.
Aveți cam puține cărți, spune Maria în hol, petrecându-l pe Roman la fotbal. Roman ar trebui să citească clasicii, Dostoievski de pildă. Eu am adus o mică bibliotecă. Seara discutăm ce știe și nu știe fiul tău, Vlăduț.
Așa-i, tanti Maria! Că doar numai fotbal… o să-i prindă bine literatura! râde Vlad, face semn complice fiului, îi întinde geanta cu echipament.
Căci știa bine tanti Maria îi poartă peste tot pe Dostoievski. Îl pune lângă cafea, îl ia la teatru, doarme cu el. Nu părea să fi citit vreo pagină, dar cu Dostoievski părea mai impunătoare. Și la spital îl va purta, să știe asistentele că e femeie de cultură.
Plecă Roman, apoi și Vlad.
Dar dumneavoastră când plecați? o întreabă Liuba pe Maria.
Eu? A, da. La ora unu… Da, trebuie să mă pregătesc. Dar spune-mi, Liubo, Roman are vreo fată? Vlad avea muieruțe de pe la clasa a șasea. Chiar a avut o fată, Răducuța. Parcă era făcută din plastilină, orice ziceai, făcea. Așa fată bună! Dar, știi, mută tu cățelul, nu vreau să stea pe canapea, și pantofarul ăla mută-l, că-l dărâm…
Și, într-adevăr, Maria se împiedică, cad bocancii, papucii și pantofii Liubei jos. Și să știi că nu e sănătos să porți așa ceva… Ei, gata, fug. Mulțumesc că mă găzduiești, Liubiță!
Maria îi netezește Liubei umărul și intră în lift.
Liuba mai stă oleacă, închide apoi ușa cu un oftat
Mamă, de ce dă ordine? Pe Ghiță l-a speriat, să nu stea pe canapea, dar lui îi e voie! se plânge Roman, întorcându-se de la antrenament și mângâind patrupedul. Acesta oftează adânc din lăbuțe.
De așa e ea, îi place să educe. Stă puțin, Roman, ai răbdare…
Liubei îi era rușine față de fiu, față de Ghiță, pentru că nu mai e stăpână pe casa ei. Dar nu se poate certa cu o femeie ce i-a schimbat bărbatului ei scutecele…
Seara, Maria organizează făcutul de sărmăluțe pe bucătărie, toți au treabă, iar Vlad parcă o poartă pe brațe de încântat ce-i.
A doua zi, luni, Maria pune ceasul devreme, toți fac gimnastică.
Și când aveți operația? abia respiră Liuba, transpirată după genuflexiuni. Maria era modernă, a pus timer, patruzeci-zece. Patruzeci de secunde de sport, zece pauză. Nu trage toți la fel…
Roman scapă rapid, pleacă la școală. Vlad, în schimb, muncește la flotări.
Hai, Liubiță! Hai! Încă puțin! o îmbărbătează Vlad.
… Așadar, când? repetă Liuba.
Mâine. Mâine mă internează. Dar Koli, mă vizitezi, da? întreabă Maria cu glas trist.
E doar două zile! Operația nu-i mare scofală! zise Vlad, apoi aprobă…
Ziua de luni e agitată. Unei Liube i se anulează orele, copiii-s bolnavi, ori nu pot veni.
Sună telefonul, ciorile croncăne pe afară, Maria ascultă la ușă pe Nicolae Herlea: Asta-i nunta, nunta, nunta…, apoi Dar eu zbor mereu cu tine, zbor, ehh!. Maria îi ține isonul, Ehh! sună ca la spectacol. Prin ușa de sticlă, se vede cum dansează.
Liuba se oprește în hol, o privește, oftează…
E agitată, îi explică Vlad. Și când e așa, ascultă Herlea. O liniștește.
Seara, Maria voia să-i citească lui Roman Idiotul, dar băiatul refuză. Maria clipește mirată, îl ascultă, tresare când Roman îi trântește ușa, apoi o cheamă pe Liuba. Aceasta, cu telefonul la ureche, bâiguie ca trebuie să ajungă la un elev cu probleme.
Nu! intervine Maria, smulge telefonul și răcnește în difuzor. Dacă vreți copil educat, cu un logopez bun, îl aduceți la ora stabilită! Cine sunt eu? Secretara Liubei! Nu veniți, vă șterg de pe listă! La revedere.
Îi dă telefonu-napoi Liubei și privește pe geam. Liuba se încruntă, respiră greu, apoi răbufnește. Vrea măcar Roman s-o audă.
Știți ce, Maria Lupu?! Nu vă băgați în viața noastră! Și nici în munca mea! Și sarmalele le faceți pe bucătăria dvs. Și nu-mi pasă câte scutece i-ați schimbat lui Vlad! Gata! Gata cu poruncile. Citiți Dostoievski, faceți gimnastică, dar nu la noi acasă! Ghiță stă unde vreau EU, nu dvs! Și conservele le cumpăr dacă vreau, chiar dacă dvs spuneți că nu-s sănătoase. E casa mea, viața mea, elevii mei și doar eu decid cum trăiesc. Sper să vă meargă bine operația și să vă reîntoarceți rapid acasă. Sper tare mult!
Roman aplaudă, Ghiță se lipește de Liuba, iar Maria Lupu, întorcându-se de la geam, zâmbește.
Liuba rămâne fără glas. Așteaptă să fie certată, dar…
Bine faci, Liuba. Să nu te lași, nici să te umilești. Spune NU dacă nu te afectează direct. Îmi place de tine, doar mă temeam să nu fii prea moale la suflet, gata oricând să nu supere pe nimeni Să lași, să lași. Dar nu-i bine. Fii tu însăți, hai, curaj. Am întrecut măsura, scuză bătrâna. Am fost mereu agitatoare. Vlad știe… Nu vă mai holbați la mine! Sunt foarte speriată cu operația, vai de capul meu! Mi-am ieșit din fire. Ghiță, ce câine cumințel ești! îl mângâie pe cap, apoi: Vreți marmeladă? Am adus niște marmeladă de mere de la Moldova. Roman, vrei?
Băiatul ridică ochii peste cap. Știa de mult ce complicate-s femeile, dar parcă nu chiar așa…
Sună la ușă. Vine Andrei să-și facă ora de logopedie. Primește și el o bucățică de marmeladă. Mama lui îl ia deoparte pe Liuba, îi cere scuze să nu-l scoată de pe listă.
Sau să sun la secretara dumneavoastră? șoptește.
Nu vă faceți griji, copilul e silitor.
Liuba îi face cu ochiul secretarei…
Seara, când Vlad și Roman se joacă la Playstation, Maria Lupu povestește cum era Vlad mic, și cum l-a prins prăpădind tapetul, cum i-a salvat viața dintr-o baltă, cum îl trata cu ceai cu miere…
Pe Răducuța n-am putut-o suferi, zice Maria. Fără caracter, moale… Nu suport așa fete. Și nu-mi pare rău de servici pe noroc s-a spart, și uite că trăiți în armonie! Vlad mă iubește mult, tot îmi iartă… Iartă-mă și tu, draga mea. Mulțumesc de găzduire. Ești o fată tare bună…
Se topește marmelada în farfurie, se topesc și amurgurile după geam, zorii portocalii încep să pâlpâie peste oraș.
A venit momentul… șoptește Maria. La opt trebuie să fiu acolo…
Vlad o urcă în mașină, pornesc prin orașul pustiu. Liuba merge cu ei, stă lângă Maria, îi simte tremurul.
Sun la tine diseară, îi spune, aranjându-i paltonul. Să nu te cerți! Și după, vii înapoi la noi.
Maria aprobă ușor. Ce bine-i să trăiască iar cu tinerii, vesel. Mai ales Roman e interesant, nu-i ca tată-su prea îndrăzneț. Dar cum spune el, așa-i mediul lui intern, ce să-i faci… Să-l studiezi, cât poți!
