El a întins mâna, vrând să mângâie animalul fioros, dar pisica a tresărit și a târât într-un fel ciudat departe de om, mai departe de mâna întinsă…
— Uitați-vă la el! — aproape țipa directoarea școlii. — Părinții au fost chemați, iar lui nici măcar nu-i este rușine!
Dănuț a privit drept în ochii furioși ai directoarei. Pe fața băiatului de zece ani nu se vedea nici urmă de căință pentru fapta săvârșită. Cu o privire plictisită, asculta în tăcere întrebările Ancuței.
— Să arzi catalogul clasei! — vocea directoarei s-a transformat într-un țipăt.
— Așteaptă afară! — i-a poruncit tatăl cu glas aspru.
Băiatul a ieșit din cabinetul directoarei, trântind ușa zgomotos. Nu-i păsa dacă va fi pedepsit din nou. Nu putea face altfel, își dăduse cuvântul…
Cât despre părinți, curând aveau să uite de el, plecând din nou într-o expediție.
În aceeași seară, la consiliul de familie, s-a hotărât să-l trimită pe Dănuț la bunicul în sat pentru toată vara. Poate va găsi el o cale să-l potolească pe tânărul rebel…
*****
— Acesta este programul tău zilnic, — Gheorghe, fost militar, i-a arătat nepotului o foaie de hârtie scrisă frumos. — La sat nu ai timp de prostii, toată lumea vrea să mănânce și să bea.
— Sunt sclavul tău? — a scăpat Dănuț, citind lunga listă de sarcini.
Gheorghe a zâmbit, apreciind privirea belicoasă a nepotului. Ieri, fiul său îl adusese pe Dănuț, plângându-se cât de greu devenise cu el. Bătăi constante la școală, nemulțumiri ale învățătorilor și directoarei – totul le lua timp de la cercetări. Părinții lui Dănuț plecaseră în expediție, lăsându-l ușurați pe rebel la bunic.
Zilele au trecut încet, pline de treburi neobișnuite…
Dănuț se trezea cu cocoșii, îl ajuta pe bunic să hrănească vaca pestriță Mărioara, cei patru purcei și calul murgu Murgu. Să aducă apă, să adune lemnele tăiate, să plivească straturile…
Sarcinile nu se terminau, dar Dănuț își dăduse cuvântul să nu se plângă.
— Mă urmărește? — a întrebat odată Dănuț, privind precaut către favoritul bunicului, câinele mare Azorel, care-l urma ca o umbră când ieșea din curte.
— Simte că nu ești de aici, se teme să nu te rătăcești, — a răspuns bunicul cu ușoară ironie.
Lui Dănuț i-a plăcut mult să meargă la pescuit. Băiatul a învățat repede să manevreze undița, iar după câteva săptămâni, Gheorghe îl lăsa singur pe malul râului.
Cea mai bună prindere era dimineața devreme, când încă era răcoare. Lui Dănuț îi plăcea să stea cu undița pe mal și să privească răsăritul, luminând totul în jur. Așa ceva nu se vedea la oraș!
Într-o dimineață, așezat cu undițele pe malul unui râu pitoresc, Dănuț a observat o mișcare în iarba înaltă.
Undeva aproape, o broască țipa zgomotos, iar un câine lătra. Sunete obișnuite, dar…
Iarba s-a mișcat din nou, iar băiatul s-a hotărât să verifice…
Pășind cu grijă printre ierburile înalte, Dănuț se uita în amurgul dimineții, dar nu vedea nimic. Gândind că i s-a părut, vroia să se întoarcă la undițe, dar atunci a auzit un geamăt abia perceptibil, jalnic.
Aplecându-se, a dat la o parte iarba înaltă cu mâinile, iar o pisică a șuierat amenințător, lipindu-și urechile de cap. Ochii animalului avertizau să păstreze distanța, iar șuieratul era o amenințare clară.
— Of… — a scăpat Dănuț de surprindere. — De ce șuieri?
A întins mâna, vrând să mângâie animalul fioros, dar pisica a tresărit și a târât într-un fel ciudat departe de om, mai departe de mâna întinsă.
În acel moment a început să se lumineze, iar Dănuț a văzut pete de sânge pe blana deschisă a animalului. În fața ochilor i-a apărut o imagine din trecutul recent – patru adolescenți chinuiau un motan dungat cu urechea dreaptă degerată…
Dănuț a tresărit, alungând amintirea dureroasă. Pisica e rănită, are nevoie de ajutor!
Nu putea s-o ia cu mâna goală, e furioasă și clar o doare. Căutând în jur, n-a găsit nimic potrivit. Purta o geacă ușoară, care îl ferea de răcoarea dimineții.
Scoțându-și geaca, băiatul s-a apropiat de pisica care șuiera:
— Pisi-pisi-pisi! Vreau doar să te ajut… Pisi-pisi-pisi!
Cu ultimele puteri, pisica s-a repezit într-o parte, dar Dănuț a fost mai iute. Acoperind-o cu geaca, a înfășurat-o cu grijă și a strâns-o la piept. Apoi a luat-o la fugă spre casă, uitând de undițe…
— Bunicule, pisica va fi bine? — a întrebat a suta oară nepotul, privind neliniștit ușa bucătăriei de vară.
— Nu-ți face griji, Anghelina e veterinară, se pricepe la răni, — Gheorghe l-a mângâiat pe cap pe nepot. — Du-te între timp după undițe, când te întorci, vei afla noutăți…
Dănuț a dat din cap și a alergat repede la râu după undițe. Se grăbea atât de tare, că abia își mai trăgea sufletul când s-a întors acasă.
În acel moment, în ușa bucătăriei de vară a apărut silueta subțirică a Anghelinei. Femeia în vârstă i-a spus ceva lui Gheorghe, care a zâmbit bucuros.
— Cum e? — a izbucnit Dănuț.
— Va fi bine, — a răspuns Anghelina. — Se pare că a fost mușcată de un câine… Am tratat rănile, acum ai grijă de ea.
— Voi face totul! — a exclamat Dănuț, iar în ochii i-au apărut lacrimi de bucurie și ușurare…
În acea seară, băiatul nu s-a depărtat de pisica adormită, amenajându-i un culcuș improvizat dintr-o cutie și o pătură veche. Așezând castroane cu mâncare și apă, a stat și s-a uitat cum doarme pisica.
— Vei dormi aici? — a întrebat Gheorghe.
— Pot? — a întrebat Dănuț plin de speranță.
— Mai bine o ducem în casă, — a sugerat bunicul.
Pisica a fost mutată în camera lui Dănuț, iar cutia a fost așezată lângă pat.
La o privire mai atentă, blana pisicii era de un bej deschis, cu dungi abia vizibile.
Dănuț s-a așezat pe marginea patului, continuând să privească cum doarme protejata lui.
— Mă uit la tine, nepoate, și mă mir, — a spus Gheorghe gânditor, așezându-se pe un scaun în colțul camerei. — Nu ești leneș, ești deștept, responsabil, și bunătatea nu-ți este străină. Atunci de ce faci haos?
Dănuț s-a uitat la bunic, dând din umeri în loc de răspuns.
— Ultima ta ispravă cu catalogul… — a insistat bunicul. — Nu l-ai ars degeaba, nu?
— Mi-am dat cuvântul, iar dacă l-am dat, trebuie să-l țin, — a mormăit Dănuț.
Întinzând mâna, a mângâiat cu grijă pisica adormită pe cap.
— Cui i-ai dat cuvântul? — suspiciunile lui Gheorghe se adeveriseră, căci nu credea în vinovăția nepotului.
— În pivnița casei de lângă școală trăiește un motan vagabond pe care îl hrăneam, și vorbeam cu el, la fel cum vorbești tu cu Azorel, — a povestit Dănuț, suflându-și nasul. — Visam să-l iau acasă, dar părinții nici nu voiau să audă… I-am dat cuvântul lui Mitică că îl voi apăra mereu.
— Și ce s-a întâmplat cu acest motan? — a întrebat bunicul cu voce domoală, ținându-și respirația.
— Băieții mai mari îl chinuiau, — vocea lui Dănuț a tremurat. — I-am rugat să se oprească, au fost de acord, cu condiția să ard catalogul clasei…
— Nemernici! — a izbucnit bărbatul în vârstă. — Unde e acum acel motan?
— L-a luat o femeie, mi-a spus portarul, — Dănuț a mângâiat din nou pisica. — Aș fi vrut să știu ce face Mitică…
— Ești un băiat de treabă! — bunicul l-a mângâiat pe cap pe nepot. — Ți-ai ținut cuvântul, e corect, dar de ce nu le-ai spus părinților?
— Nu m-au întrebat, — a răspuns simplu Dănuț.
Au trecut zilele… Rănile de pe corpul Mălinei, cum a numit-o Dănuț, s-au vindecat. Pisica nu mai șuiera și nu mai privea cu suspiciune oamenii.
Mălina accepta grija omului care îi salvase viața. Curând, pisica îmbujorată și vizibil mai grasă s-a mutat să doarmă la Dănuț în pat.
Visul băiatului se împlinise, dar deseori în somn vedea motanul dungat Mitică cu urechea degerată. Motanul se freca blând de picioarele lui și torcea zgomotos când Dănuț îl lua în brațe.
— Unde ești? — întreba Dănuț în vis motanul dungat, dar nu primea răspuns.
A trecut iulie, iar apoi august…
Dănuț aștepta să vină părinții după el, dar în loc de asta, bunicul i-a spus că trebuie să meargă în oraș pentru niște treburi. Dimineața, după ce a terminat treburile gospodărești, Gheorghe a lăsat gospodăria pe seama nepotului și a plecat cu trenul.
S-a întors seara, obosit, dar mulțumit. L-a lăudat pe nepot pentru ordine și, zâmbind misterios, l-a chemat în casă, unde adusese mai devreme o cutie mare.
— Vino aici, nepoate, — Gheorghe a arătat spre canapea. — Uite cine a venit cu mine din oraș.
Dănuț a intrat în cameră și s-a uitat la canapea. Băiatul a clipit de câteva ori, temându-se că i se năzare.
— Mitică! — a exclamat băiatul, luând cu grijă motanul dungat cu urechea degerată în brațe. — Bunicule, ești cel mai tare!
Motanul arăta sănătos și bine hrănit. Mai târziu, Gheorghe i-a povestit nepotului cât de impresionat a fost de fapta lui Dănuț și a hotărât să-l caute pe motanul dungat, cerând ajutorul școlii lui Dănuț.
Se pare că tocmai portarul ceruse adăpostului să ia motanul vagabond, temându-se pentru viața lui.
La începutul lui septembrie au venit părinții lui Dănuț cu vestea că trebuie să plece într-o expediție lungă, iar băiatul va sta o vreme la bunici.
Părinții abia l-au recunoscut pe copilul vesel și plin de viață în fostul rebel.
— Tată, ai făcut o minune! — a exclamat tatăl lui Dănuț.
— Învățați să vă ascultați copilul, — a spus Gheorghe cu un ton de învățătură.
Cât despre Dănuț, s-a bucurat că rămâne să locuiască cu bunicul și că nu va fi despărțit de Mitică și Mălina.
Rebelul s-a transformat în cel mai grijuliu și responsabil stăpân pentru animalele lui.
