El a întins mâna, vrând să mângâie animalul înfricoșător, dar pisica s-a ferit într-o parte și s-a târât ciudat, mai departe de om, de mâna întinsă…
— Uitați-vă la el! – aproape că țipa directoarea. — Părinții chemați, iar lui nici nu-i este rușine!
Dinu s-a uitat drept în ochii furioși ai directoarei. Pe fața băiatului de zece ani nu se zărea niciun strop de căință pentru fapta săvârșită. Cu aer plictisit, în tăcere, asculta întrebările doamnei Zoe.
— Să arzi catalogul clasei! – vocea directoarei s-a transformat într-un țipăt.
— Așteaptă afară! – i-a poruncit tatăl cu glas sever.
Băiatul a ieșit din biroul directoarei, trântind ușa zgomotos. Nu-i păsa dacă o să fie pedepsit din nou. Nu putea face altfel, își dăduse cuvântul…
Cât despre părinți, curând aveau să uite din nou de el, plecând în vreo expediție.
În aceeași seară, la consiliul de familie, s-a hotărât să-l trimită pe Dinu vara întreagă la bunici în sat. Poate că va găsi el o cale de a-l îmblânzi pe tânărul rebel…
*****
— Ăsta e programul tău zilnic – i-a arătat Nicolae, fost militar, nepotului o foaie de hârtie scrisă cu un scris îngrijit. — La țară n-ai timp de prostii, toată lumea vrea să mănânce și să bea.
— Sunt sclavul tău? – a scăpat lui Dinu când a citit lista lungă de sarcini.
Nicolae a zâmbit, apreciind privirea războinică a nepotului aruncată înspre el. Ieri, tatăl îl adusese pe Dinu, plângându-se neîncetat de cât de greu devenise. Bătăi constante la școală, nemulțumirile învățătorilor și ale directoarei – toate îi luau timp din cercetările științifice. Părinții lui Dinu au plecat în expediție, ușurați că l-au lăsat pe rebelul fiu în grija bunicului.
Zilele au început să curgă încet, pline de treburi neobișnuite…
Dinu se trezea odată cu cocoșii, îl ajuta pe bunic să hrănească vaca pătată, Florica, cei patru purceluși și calul roib, Andrei. Să aducă apă, să strângă lemnele tăiate, să plivească straturile…
Treburile nu se terminau niciodată, dar Dinu își dăduse cuvântul că nu se va plânge.
— Mă păzește? – a întrebat Dinu într-o zi, privind neîncrezător spre câinele favorit al bunicului, un Grivei mare care îl urma ca o umbră când ieșea din curte.
— Simte că nu ești de aici, se teme să nu te rătăcești – a răspuns bunicul cu o ironie ușoară.
Lui Dinu i-a plăcut foarte mult să meargă la pescuit. Băiatul învățase repede să mânuiască undița, iar după câteva săptămâni, Nicolae începuse să-l lase singur pe malul râului.
Cea mai bună prindere era dimineața devreme, când încă era răcoare. Lui Dinu îi plăcea să stea cu undița pe mal și să privească cum răsare soarele, luminând totul în jur. Așa ceva nu vedeai la oraș!
Într-o dimineață devreme, așezat cu undițele pe malul pitorescului râu, Dinu a observat o mișcare în iarba înaltă.
Undeva aproape croncănea o broască, iar câinele lătra. Sunete obișnuite, dar…
Iarba s-a mișcat din nou, iar băiatul a hotărât să verifice…
Pășind cu grijă printre ierburile înalte, Dinu se uita în amurgul dimineții, dar nu vedea nimic. Hotărând că i s-a părut, voia să se întoarcă la undițe, când a auzit un geamăt abia perceptibil, jalnic.
Aplecându-se, a dat la o parte iarba cu mâinile, iar o pisică a șuierat amenințător, lipindu-și urechile de cap. Ochii animalului îl avertizau să păstreze distanța, iar șuieratul era o amenințare clară.
— O… – a scăpat lui Dinu de surpriză. — De ce șuieri?
A întins mâna, vrând să mângâie animalul înfricoșător, dar pisica s-a ferit într-o parte și s-a târât ciudat, mai departe de om, de mâna întinsă.
În acel moment s-a făcut mai lumină, iar Dinu a văzut pete de sânge pe blana deschisă a animalului. În fața ochilor i-a apărut o imagine din trecutul recent – patru adolescenți chinuiți o pisică dungată cu urechea dreaptă degerată…
Dinu a tresărit, alungând amintirea dureroasă. Pisica era rănită, avea nevoie de ajutor!
Cu mâinile goale nu o putea lua, era furioasă și simțea durere. Privind în jur, n-a găsit nimic potrivit. Purta o geacă ușoară care îl proteja de răcoarea dimineții.
Scoțând geaca, băiatul s-a apropiat de pisica care șuiera:
— Pis-pis-pis! Vreau doar să te ajut… Pis-pis-pis!
Cu ultimele puteri, pisica a sărit într-o parte, dar Dinu a fost mai iute. Acoperind-o cu geaca, a înfășurat-o cu grijă și a strâns-o la piept. Apoi a pornit în fugă spre casă, uitând de undițe…
— Bunicule, o să fie bine pisica? – a întrebat nepotul a suta oară, privind cu neliniște spre ușa bucătăriei de vară.
— Nu-ți face griji, doamna Anghelina e veterinar, se pricepe la răni – l-a mângâiat Nicolae pe cap. — Du-te până la râu după undițe, când te întorci, vei afla noutăți…
Dinu a dat din cap și a alergat repede la râu după undițe. Se grăbea atât de tare, încât abia își trăgea răsuflarea când s-a întors acasă.
În acel moment, pe pragul bucătăriei de vară a apărut silueta subțirică a doamnei Anghelina. Femeia în vârstă a spus ceva lui Nicolae, de care acesta a zâmbit bucuros.
— Cum e? – a scăpat lui Dinu.
— Va fi bine – a răspuns doamna Anghelina. — Se pare că a fost mușcată de un câine… Am tratat rănile, acum ai grijă de ea.
— O să fac totul! – a exclamat Dinu, iar în ochii i-au apărut lacrimi de bucurie și ușurare…
În acea seară, băiatul nu s-a depărtat de pisica adormită, amenajându-i un culcuș improvizat dintr-o cutie și o pătură veche. Așezând lângă castronele cu mâncare și apă, a stat doar și a privit cum doarme pisica.
— O să dormi aici? – l-a întrebat Nicolae.
— Se poate? – a întrebat Dinu cu speranță.
— Mai bine o ducem în casă – a propus bunicul.
Pisica a fost mutată în camera unde dormea Dinu, iar cutia a fost așezată lângă patul lui.
Privind-o mai atent, culoarea pisicii era un bej deschis, cu dungi abia vizibile.
Dinu s-a așezat pe marginea patului, continuând să privească cum doarme ocrotita lui.
— Mă uit la tine, nepoate, și mă minunez – a spus gânditor Nicolae, așezându-se pe un scaun în colțul camerei. — Nu ești leneș, ești isteț, responsabil, și bunătatea nu-ți este străină. Atunci de ce faci răzvrătiri?
Dinu l-a privit pe bunic, ridicând din umeri în loc de răspuns.
— Ultima ta ispravă cu catalogul… – l-a chestionat bunicul. — Nu l-ai ars degeaba, nu-i așa?
— Mi-am dat cuvântul, iar dacă l-am dat, trebuie să-l țin – a mormăit Dinu.
Întinzând mâna, a mângâiat ușor pisica adormită pe cap.
— Cui i-ai dat cuvântul? – bănuielile lui Nicolae se adeveriseră, căci nu credea în vinovăția nepotului.
— În pivnița casei de lângă școală trăiește o pisică vagaboandă pe care o hrăneam și vorbeam cu ea, exact cum vorbești tu cu Grivei – a povestit Dinu, trăgându-și nasul. — Visam să o iau acasă, dar părinții nici nu voiau să audă… Mi-am dat cuvântul lui Motroș că o să-l apăr mereu.
— Și ce s-a întâmplat cu acea pisică? – a întrebat bunicul cu voce domoală, ținându-și respirația.
— Băieții din clasele mari o chinuiau – vocea lui Dinu s-a frânt. — I-am rugat să înceteze, au fost de acord, cu condiția să ard catalogul…
— Ticăloșii! – a scăpat bărbatului în vârstă. — Unde e pisica acum?
— A luat-o o femeie, mi-a spus portarul – Dinu a mângâiat din nou pisicuța. — Aș vrea să știu cum e Motroș…
— Ești un băiat deștept! – l-a mângâiat bunicul pe cap. — Ți-ai ținut cuvântul, e bine, dar de ce n-ai spus părinților nimic?
— Nu m-au întrebat – a răspuns simplu Dinu.
Treceau zilele… Rănile de pe corpul Zefirei, cum o numise Dinu pe pisică, s-au vindecat. Pisica nu mai șuiera și nu mai privea cu suspiciune oamenii.
Zefira accepta grija omului care o salvase. Curând, pisica însănătoșită și vizibil mai grasă s-a mutat să doarmă în patul lui Dinu.
Visul băiatului se împlinise, dar deseori vedea în vis pe Motroș cel dungat cu urechea degerată. Pisica se freca blând de picioarele lui și torcea zgomotos când Dinu o lua în brațe.
— Unde ești? – întreba Dinu în somn pe pisica dungată, dar nu primea răspuns.
A trecut iulie, apoi august…
Dinu aștepta să vină părinții după el, dar în loc de asta, bunicul i-a spus că trebuie să meargă în oraș pentru niște treburi. După ce a terminat treburile gospodărești dimineața, Nicolae a lăsat totul în grija nepotului și a plecat cu trenul.
S-a întors seara, obosit, dar mulțumit. L-a lăudat pe nepot pentru ordinea din casă și, zâmbind misterios, l-a chemat în casă, unde adusese mai devreme o cutie mare.
— Vino, nepoate – i-a arătat Nicolae spre canapea. — Uite cine a venit cu mine din oraș.
Dinu a intrat în cameră și s-a uitat la canapea. Băiatul a clipit de câteva ori, temându-se că i se năzare.
— Motroș! – a exclamat băiatul, luând cu grijă în brațe pisica dungată cu urechea degerată. — Bunicule, ești cel mai bun!
Pisica arăta sănătoasă și bine hrănită. Mai târziu, Nicolae i-a spus nepotului cât de mult l-a impresionat fapta lui Dinu și a hotărât să-l caute pe Motroș, apelând la ajutorul școlii lui Dinu.
S-a dovedit că portarul chiar apelase la un adăpost să ia pisica vagaboandă, de teamă pentru viața ei.
La începutul lui septembrie au sosit părinții lui Dinu cu vestea că trebuie să plece într-o expediție lungă, iar băiatul va mai sta o vreme la bunic.
Părinții abia l-au recunoscut pe copilul vesel și plin de viață în fostul rebel.
— Tată, ai făcut un miracol! – a exclamat tatăl lui Dinu.
— Învățați să-l ascultați pe copil – a spus Nicolae cu ton de învățătură.
Iar cât despre Dinu, el s-a bucurat că rămâne să trăiască cu bunicul și că nu trebuie să se despartă de Motroș și Zefira.
Rebelul s-a transformat în cel mai grijuliu și responsabil stăpân pentru animalele lui.
