El mergea încet pe străzile Timișoarei, clătinându-se serios după încă o seară cu prea multă țuică. Nici nu îi mai păsa încotro, cunoștea orașul cu ochii închiși, iar pașii îl duceau mereu spre casă. Avea mintea ocupată cu altceva își turna amarul în noapte, vorbind singur cu voce tare.
De ce, de ce viața mea e așa? La douăzeci și șapte de ani, prietenii mei au deja copii ce merg la școală, iar pe mine toate fetele mă părăsesc după cel mult o lună asta în cel mai bun caz. Sunt brusc? Hai, poate că sunt Dar așa trebuie să fie un bărbat! zâmbi amar Costin, strângându-și paltonul pe el. Singurul lucru care mi-a ieșit în viață e afacerea mea. Nu-s eu milionar, dar pentru o viață frumoasă am destui lei prin buzunar.
Deodată se opri, își duse mâinile la cap, iar din ochi îi țâșniră lacrimi sărate.
Atâția bani i-am dat domnului doctor Și tot degeaba: Nu am ce să vă fac, mergeți la acest mare specialist din București. Dar sincer, nu cred că vă va putea ajuta. Ei, bine, mâine mă urc în tren și plec la București!
Ajunse pe podul de peste Bega. Se aplecă peste balustradă, privi bezna apei de dedesubt.
Să mă arunc de aici? E adâncă… Cu capul înainte, direct în valuri… privi cu coada ochiului apa întunecată. Nu Prea e frig. Și apoi, pe Socrate nu l-am hrănit. Mai bine merg acasă.
Se îndrepta spre capătul podului când, la mijloc, zări o femeie foarte tânără. Purtând în față un rucsac cu un copilaș, stătea nemișcată, privind cu insistență apa. Deodată, începuse să se cațere pe balustradă, urcând piciorul pe traverse. Întinse brațele Costin nu mai stătu pe gânduri. În câteva secunde o prinse strâns de talie și o trase brusc spre el. Amândoi căzură apăsat pe asfalt, copilul izbucni în plâns.
Ești nebună?! urlă Costin, trezindu-se brusc din beție.
Dar ce-ți pasă ție? Lasă-mă-n pace, tu ce-ai cu viața mea?! izbucni ea în plâns.
Mi s-a părut că ți-e cam devreme de murit Uite-l pe băiatul ăsta mic la pieptul tău Hai, ridică-te și du-te acasă, la soț sau la mamă! Cine te așteaptă?
Nu am nici casă, nici soț, nici mamă. Nu am pe nimeni!
Frumos, tocmai mi-ai picat mie pe cap o ridică de jos, cu tot cu copil. Hai cu mine!
Nu vin nicăieri cu tine. Poate ești vreo bestie!
Să te arunci poți oricând! Dar să vii cu mine e cumplit? o trase după el. Hai, hai!
***
Mergeau sub lumina slabă a felinarelor, cu glasul micuțului plângând neîncetat.
De ce plânge ăsta mic întruna? întrebă Costin, privind mai atent la femeie.
O fi flămând îl strânse la piept.
Dă-i lapte!
Nu mai am nici lapte, nici bani
Și nici minte prea multă privi împrejur. Uite, acolo e un magazin cu program non-stop. Hai să-i luăm lapte!
***
Vânzătoarea și paznicul îi priveau circumspect, dar Costin puse mâna hotărât pe un coș și-i făcu semn femeii:
Hai, ce fel de lapte trebuie?
Asta luă un carton mic.
Ia mai mult! Oricât ai nevoie! așteptă să pună mai multe în coș. Ce-ți mai trebuie?
Scutece.
Ce-s alea?
Uite acolo! zâmbi pentru prima dată, slab.
Ia!
Dar și șervețele umede?
De ce nu.
La casă, Costin scoase un teanc mototolit de bancnote de 200 de lei și-i întinse una vânzătoarei.
Doar cash luăm, spuse femeia.
Ține La rest să-mi dai ciocolată! arătă brusc spre raft.
***
Urcară într-un apartament dintr-un bloc vechi. Femeia privi în jur curioasă. Costin își aruncă pantofii, trase o bucată de macrou din frigider și o aruncă direct spre motanul care apăruse să-l întâmpine: Socrate. Apoi apucă un pahar mare de suc și bău pe nerăsuflate. Se îndreptă spre ea.
Dormi în camera asta îi arătă cu degetul , aici e baia, acolo bucătăria. Eu mă duc la somn.
Se opri în prag.
Cum te cheamă?
Ilinca.
Eu, Costin.
***
Cel mai probabil nu-i vreun nebun intră în bucătărie, dădu drumul la aragaz și puse un ibric cu apă. Vai de mine! Eram s-o pățesc rău Dacă nu era ăsta, eu și Vlad probabil înghețam în stradă. Oricum, mâine ne dă afară Dar azi, măcar, e cald.
Când fluieră ibricul, fugi în cameră, puse copilul pe pat, scoase sticluța mică din buzunar, zbură înapoi la bucătărie, o spălă bine, turnă lapte, amestecă cu apă fiartă.
Copilul mâncă cu poftă și adormi aproape instant. Îl șterse cu șervețelul umed și-i puse scutecul. Se duse la baie, se spălă rapid. Iar în bucătărie, stomacul dădea să explodeze de foame. A deschis frigiderul un colț de salam afumat, o bucată mare de cașcaval și pâine albă. Le îndesă în gură de parcă nu mai mâncase de-o săptămână. Când se liniști foamea, simți părere de rău că a mâncat fără să ceară. Ridică din umeri, se întinse lângă băiețel și adormi buștean.
***
Dimineață. S-a trezit de câteva ori în noapte ca să-și hrănească pruncul de opt luni, mereu cu burtica goală. Îl auzea noaptea și pe Costin, trezit pentru nu se știe ce. Acum e în picioare.
Gata, a venit timpul. Lucrurile bune nu țin o veșnicie
În bucătărie, el forfotea agitând ceva la aragaz. Femeia se spălă repede și intră la el.
Hai, stai jos! îi făcu semn către scaun. Îți fac omletă.
Mai bine gătesc eu! îi luă locul cu un rânjet firav.
Tocă niște mărar proaspăt, îl presără peste ouă, spălă paharele bine, făcu repede o cafea.
El, tot timpul cu telefon la ureche, dădea indicații, certa pe cineva, semn că are treabă la firmă. Ilinca simțea că nu o vede și nu o bagă în seamă. Termină de mâncat și se ridică nervos.
Femeia se încordă, așteptând verdictul: Acum ne dă afară, sigur!
Ilinca, ascultă-mă bine! Eu plec din oraș cam o săptămână. Cel mai important: hrănește-l pe Socrate motanul. Nici să nu te gândești să-i dai whiskas sau alte prostii! Doar pește proaspăt sau carne! În biroul meu nu ai voie să intri. În rest, fă ce vrei, clar?
Un țipăt mic se auzi din dormitor. Ilinca se repezi și se uită la Costin.
Mergi! îi făcu semn.
Reveni cu băiețelul în brațe. Pe masă, niște bancnote de 200 de lei.
Să-ți ajungă o săptămână, cred eu Eu am plecat.
Se apropie de ușă, dar atunci băiețelul întinse mânuțele spre el și murmură ceva, parcă pa-pa. Sufletul i se strânse lui Costin. El nu va fi niciodată tată.
Ilinca, pot să-l iau în brațe? spuse, surprinzându-se și pe el însuși.
Ia-l! zâmbi cu emoție. N-ai ținut niciodată un copil?
Nu.
Așa trebuie!
Băiețelul râdea cu sunete vesele, dădea din mânuțe, iar Costin rămase nemișcat, fascinat.
Niciodată n-o să am un fiu, îi trecu umbra pe față când îl dădu înapoi mamei.
Și a ieșit.
***
Se întorcea acasă, cu sufletul greu. Specialistul din București îi spusese și el: copii nu va avea niciodată. Pentru ce atâția bani, un apartament cu patru camere, un SUV de șapte locuri? Un bărbat adună avere ca să aibă familie La mine e mereu dezordine, iar mașina parcă așteaptă un neam întreg.
Apăsă clanța și intră. Curățenie lună! Pe chipul Ilincăi se citea o vină caldă.
Pa-pa! mânuțele băiatului se iviră la vedere.
Geanta îi căzu din mână, iar brațele i s-au întins singure spre micuțCostin zâmbi fără să vrea. Când Ilinca îi întinse băiețelul, l-a luat din nou în brațe, cu o stângăcie care făcea copilul să râdă și mai tare. Socrate dădu târcoale pe la picioarele lor, torcând satisfăcut.
Ți-a plăcut aici? întrebă el, uitându-se vădit la amândoi.
Ilinca lăsă capul în jos, dar încolțea un zâmbet pe buze.
E prima dată după multă vreme când nu m-am simțit în pericol, șopti ea. Am uitat că e posibil să râd.
Costin se opri, privind la fereastra larg deschisă spre strada aurită de soarele apusului. În sufletul său apărea pentru prima dată senzația că nu e prea târziu. Nici pentru el, nici pentru Ilinca. Poate că familia nu e numai o chestiune de sânge și bani. Poate că se leagă în miez de noapte, pe poduri ude, între necunoscuți cu sufletul gol.
Poți să rămâi aici, spuse şoptit. Cât vrei. Să crească ăsta mic zdravăn, până începe să mănânce ciorbă și să alerge după Socrate.
Liniștea apăsa între ei preț de câteva clipe. Apoi, fără să știe cine a început, au râs amândoi, tare, ca și când ceva greu se rupsese și lăsase loc unui viitor nou.
În lumina aceea blândă de seară, cu motanul tolănit și copilul fericit, Costin a înțeles, în sfârșit, că nu e singur. Și poate, fără să fi visat vreodată la asta, în sfârșit găsise acasă.
