Prin noaptea orașului Chișinău mergea el, abia ținându-se pe picioare, după ce băuse mai mult decât îi era dat să rabde. Pe unde ajunsese, nici nu mai știa, dar nu-l interesa orașul îi era casă, picioarele aveau să-l poarte singure până acasă. Mintea lui era ocupată cu altceva, cu gânduri adânci și filosofie rostite tare, fără public.
De ce, Doamne, de ce am ajuns așa? Douăzeci și șapte de ani am, la prieteni copiii le merg deja la școală, iar la mine fetele, dacă stau cu mine o lună, e bine. Sunt eu rău? Da nu cred, deși Ba da, sunt rău. Așa trebuie să fie un bărbat! zâmbi Ștefan cu amărăciune. Singurul lucru ce mi-a reușit în viață e mica mea afacere; departe de-a fi milionar, dar duc un trai frumos.
Deodată se opri, își puse mâinile pe cap și lacrimile îi curgeau fără oprire:
Câtă bani am dat pe la doctori, și tot degeaba! Nu am cum să vă ajut, domnule, încercați la un profesor vestit din București, dar nu cred să reușiți nici acolo. Eh, poate chiar mâine mă duc la acesta!
Aproape ajuns la pod, privi la luciul întunecat al Bâcului.
Să mă arunc, poate? Apa e adâncă, un salt și gata! se uită iar la valurile negre. Nu, nu mă arunc. E frig. Și Motanul Socrate n-a mâncat nimic. Hai acasă!
Porni peste pod. Și la mijlocul lui văzu o femeie tânără, cu un rucsăcel atârnat pe piept, în care dormea un copil mic. Stătea și privea la apă. Și dintr-o dată, începu să se cațere peste balustradă. Se ridică pe bara de sus, întinse mâinile… Ștefan alergă cât putu și-o cuprinse strâns de mijloc, strigând ceva neînțeles. Căzură amândoi pe asfaltul prăfuit. Copilul începu să plângă.
Ești nebună, femeie?! răcni Ștefan, trezit brusc din beție.
Ce vrei tu? Ce te bagi unde nu-ți fierbe oala? și izbucni în plâns.
Nu știu, dar mi-a părut că-i prea devreme să mori se uită spre copil. Și, mai ales, pentru el. Hai, ridică-te și mergi acasă la soț sau la mama! Cine ai?!
Nu am nimic. Nici casă, nici bărbat, nici mamă. Nimeni!
Uite și norocul meu, în capul meu ai dat! ridică femeia și copilul în picioare. Mergem!
N-am de gând să merg cu tine! Poate ești nebun sau cine știe ce!
Să te arunci poți oricând! Dar un nebun te sperie? Hai cu mine!
***
Străbăteau orașul, copilul plângând încontinuu. Până la urmă, Ștefan își pierdu răbdarea:
De ce plânge atâta copilul?
O fi foame, sărăcuțul strânse femeia copilul la piept.
Dă-i lapte atunci.
N-am lapte, nici bani!
Și nici minte, după cum văd se uită în jur. Iată, magazin non-stop! Hai să luăm lapte.
***
Vânzătoarea și paza îi priveau suspicioși la ora aia. Dar Ștefan luă un coș, făcu semn femeii:
Hai, unde e laptele?
Acolo arătă vânzătoarea cu mâna.
Ajunseră la raft.
Ia cât ai nevoie! zise el.
Un pachet ajunge.
Mai ia, cât îți trebuie, ia să fie. Altceva?
Pampers.
Ce-i aia?
Uite acolo.
Ia! Mai vrei servețele umede?
S-ar putea…
La casa de marcat, Ștefan scoase cardul.
Numai numerar luăm, îi spuse vânzătoarea.
El scoase un teanc de bancnote de 200 de lei moldovenești. Întinse una.
N-am să vă dau rest, n-am mărunți.
Atunci dă-mi ciocolată de rest! Uite pe aia, deci!
***
Ajunseră acasă. Femeia privi uimită în jur. Stăpânul lăsă încălțările, deschise frigiderul, scoase o bucată de pește și-o aruncă Motanului Socrate, apoi răsturnă un pahar de suc. Abia după aceea se întoarse spre musafiră:
Dormi aici arătă camera. Bucătărie, baie, camera ta. Eu mă culc.
Se opri în pragul camerei lui:
Cum te cheamă?
Lenuța.
Eu sunt Ștefan.
***
Pare că nu-i nebun…, se gândi Lenuța intrând în bucătărie. Ce naivă! Era să mă arunc din prostie… Ce făceam cu băiatul meu Vlad, cutreierând noaptea pe drumuri? De-o fi să mă alunge mâine, măcar am dormit la cald.
Fierse ceainicul, alergă în cameră, puse copilul plângând pe pat, scoase biberoanele din rucsac, fugi la bucătărie, spălă, turnă laptele, îl diluă cu apă fierbinte.
Băiatul bău cu poftă. Îi schimbă scutecul, îl curăță cu șervețele umede. Era liniște. Se spălă repede, intră în bucătărie, își aminti că nu mai mâncase de o veșnicie. Frigiderul îi făcu cu ochiul: un colț de salam, niște pâine, brânză.
Când foamea fu potolită, o apucă rușinea. Ridică din umeri, se culcă lângă copil și adormi.
***
Dimineața. Noaptea s-a tot trezit să-l hrănească pe micuțul Vlad. Acum îl auzea pe stăpân. Gata, ăsta mă dă afară.
El umbla prin bucătărie, la cratiță. Lenuța se grăbi să se spele și intră timidă la el.
Ia loc! zise el. Fac eu omletă.
Stai, că fac eu! îl dădu puțin la o parte.
Tocă mărar, presără deasupra. Uită de vase, le curăță bine, făcu și cafeaua.
El suna întruna, vorbea serios la telefon, părea că nici nu o observă. Mâncă, bău cafeaua, se ridică.
Lenuța, cu inima la gură: Acum mă gonește!
Lenuța, ascultă! Plec o săptămână. Să ai grijă de motanul Socrate! Să nu-i dai niciodată hrană din plic sau boabe. Numai pește și carne proaspătă. În biroul meu să nu intri! În rest, fă ce vrei.
Din camera copilului se auzi plâns. Lenuța sari de pe scaun, îl privi întrebătoare.
Du-te! făcu el semn din mână.
După cinci minute, reveni cu băiatul în brațe. Pe masă găsi câteva bancnote de 200 de lei.
Sper că vă ajunge o săptămână spuse Ștefan. Eu am plecat.
Era să iasă, dar băiatul Vlad întinse mâinile către el și silabisi ceva ce suna a ta-ta. Poate doar i s-a părut lui Ștefan, dar o gheară l-a apăsat pe inimă. Pentru că tată adevărat el nu va fi niciodată.
Lenuța, pot să-l țin puțin în brațe? zise, surprinzându-se chiar și pe sine.
Ține-l! femeia îi zâmbi N-ai mai ținut copii în brațe?
Nu.
Așa, uite!
Copilul râdea, scotea sunete vesele și dădea din mâini. Ștefan rămase fermecat, privind minunea mică.
Eu niciodată nu voi avea un fiu… gândi el și, cu fața întunecată, îl întoarse mamei.
Ieși.
***
Se întorcea acasă. Profesorul din București îi spusese clar: copii, niciodată. Era mâhnit.
Pentru ce mi-s mie atâția bani, apartamentul cu patru camere, SUV-ul mare? Un bărbat muncește pentru familie. În casă mi-e mereu dezordine, iar în mașină am loc pentru șapte degeaba!
Intră posomorât în apartament Totul strălucea de curățenie. Lenuța îl privea cu zâmbet vinovat.
Ta-ta! mânuțele lui Vlad îi apăreau înaintea ochilor.
Geanta îi căzu din mână și brațele i se întinseră singure spre copil…
